„Noi suntem asteroidul”: viaţa viitoare şi cea de-a şasea extincţie

Multă vreme oamenii nici n-au ştiut că speciile de vieţuitoare pot dispărea. Abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul celui de-al XIX-lea, descoperirea a numeroase fosile de animale uriaşe, în regiuni unde era evident că aceste nu numai existau, i-a pus pentru prima dată pe oameni în faţa ideii de extincţie a unei specii. Diferite teorii, elaborate de oamenii de ştiinţă ai vremii, au încercat să explice aceste extincţii. (Este interesant de notat că, astfel, conceptul de dispariţie a unor specii l-a precedat pe acela de apariţie a speciilor noi, adus în scenă de teoria evoluţionistă.) Între două şcoli de gândire – cea care considera „catastrofele” geologice violente drept cauză a extincţiilor şi cea care considera că Pământul, cu tot cu biosfera sa, se schimbă în ritm foarte lent şi deci trebuia găsită o altă explicaţie pentru extincţii – conceptul a evoluat până la viziunea actuală, bazată pe numeroase descoperiri recente, şi care, cumva, împacă şi capra şi varza: în general, Pământul se transformă lent, dar, uneori, poate să treacă prin scurte perioade de schimbări drastice, violente, iar când se întâmplă acest lucru, organismelor vii le este foarte greu să ţină pasul cu schimbarea brutală şi multe dintre ele îşi găsesc sfârşitul.

Pe măsură ce paleontologia a progresat, oamenii de ştiinţă au înţeles tot mai bine ideea de dispariţie a speciilor; chiar dacă nu întotdeauna se cunosc foarte bine cauzele, cercetările pot arăta când anume au dispărut anumite specii, precum şi când s-au produs marile extincţii – dispariţii în masă – care lovesc deodată un număr mare de specii, afectând brusc şi dramatic diversitatea biologică a lumii.

Istoria Terrei e o lungă succesiune de astfel de evenimente, unele de amploare mai mică, altele mult mai intense. Până acum, oamenii de ştiinţă au „inventariat” în trecutul planetei 5 aşa-numite „mari extincţii”, ce reprezintă perioadele de vârf ale unui şir întreg de astfel de evenimente (probabil peste 15). Iată-le însă pe cel mai „dure” 5 astfel de întâmplări din istoria vieţii pe Terra.

• Extincţia ordovician-siluriană, la sfârşitul Ordovicianului, a survenit în urmă cu 450 milioane de ani, ducând la dispariţia a 60-70% dintre speciile existente la acea dată.
• Extincţia devoniană, survenită în urmă cu 360-375 milioane de ani,  la trecerea dintre erele geologice Devonian şi Carbonifer, a fost mai curând o serie de extincţii (unele estimări arată că ar fi durat cca. 20 de milioane de ani, cu unele momente de intensificare de-a lungul acestei perioade) care au dus la dispariţia a 70% dintre speciile momentului.
• Extincţia permian-triasică (acum 251 milioane de ani), a fost, prin efectele ei, cea mai dramatică din istoria Terrei, de unde şi supranumele de Moartea cea Mare, dat de specialişti. Se estimează că ar fi pierit atunci cca. 70% dintre speciile de animale terestre şi 96% dintre cele marine. Cauzele ei sunt încă dezbătute de comunitatea ştiinţifică, dar tot mai multi înclină să creadă că a fost vorba despre fenomene vulcanice extrem de violente, care s-au întins pe o bună perioadă de timp şi care au dus la eliberarea în atmosferă a unor cantităţi enorme de dioxid de carbon.
• Extincţia triasic-jurasică (acum 200 milioane de ani) a fost cea care a favorizat „domnia” de 140 de milioane de ani a dinozaurilor, cred paleontologii. 70-75% dintre specii au dispărut atunci, în mod notabil marii ambifieni şi numeroase reptile străvechi non-dinosauriene, ceea ce făcut loc dinozaurilor să se dezvolte şi să se diversifice considerabil.
• Extincţia cretacic-paleogenă (în urmă cu 66 milioane de ani) a fost cea mai recentă dintre marile dispariţii în masă care au afectat Pământul; este cea în care au dispărut dinozaurii. Dar efectul nu s-a mărginit la aceste creaturi; 75% dintre speciile vieţuitoare au pierit atunci. Surprinzător şi încă neexplicat este faptul că ea a lovit în mod diferit diversele grupe de vieţuitoare, chiar în aceleaşi tipuri de ecosisteme. De exemplu, majoritatea dinozaurilor non-avieni (cei care nu aveau asemănări cu păsările) au dispărut, dar nu şi păsările şi mamiferele; dimpotrivă, aceste 2 grupuri au prosperat, pe seama dispariţiei dinozaurilor ce ocupaseră până atunci numeroase nişe ecologice terestre. Există un consens aproape general asupra faptului că acest eveniment a fost produs de un impact cosmic, de o coliziune a Pământului cu un asteroid (sau poate doi, după cum sugerează o teorie foarte recentă.)

(Foto: Shutterstock.com)

Comparativ cu erele geologice trecute, marcate de extincţii care au avut cauze adesea violente – erupţii vulcanice masive, ciocniri cu asteroizi – soldate cu efecte la fel de brutale, s-ar părea că trecem, la ora actuală, printr-o binecuvântată perioadă de linişte planetară, în ceea ce priveşte biodiversitatea. Oare?

Iată ce spun oamenii de ştiinţă: la 65 de milioane de ani după utlima criză biotică planetară, cea care a ras de pa faţa Pământului dinozaurii şi cine ştie câte alte specii, ne aflăm din nou în plină extincţie în masă: speciile de vieţuitoare dispar cu repeziciune, într-un ritm cu totul nefiresc. De data acesta, factorul devastator este civilizaţia umană. Iar întrebarea apăsătoare este: va reuşi biosfera să supravieţuiască şi o de această dată?

Influenţa oamenilor se face simţită în multe feluri, ceea ce măreşte enorm presiunea asupra lumii vii. Suntem capabili să vânăm animale până la dispariţia lor. Distrugem habitatele multor specii, împingându-le spre extincţie. Mutăm specii de pe un continent pe altul, afectând echilibrul ecosistemelor. Arucâm în aer milioane de tone de gaze, modificând climatul în moduri care depăşesc capacitatea de adaptare a multor forme de viaţă. 

Toate aceste acţiuni pot împinge multe specii spre dispariţie.Ce se va întâmpla dacă ritmul dispariţiei speciilor se va înteţi? Cum ar arăta biosfera viitorului, „viaţa viitoare” a Pământului? Aceasta este problema pe care o analizează autoarea Elizabeth Kolbert, în  noua ei carte „A şasea extincţie”.

Între perioadele catastrofale ale extincţiilor în masă, speciile tot mai dispăreau, dar într-un ritm mai lent, un ritm „de fond”. Însă azi, spune Kolbert, speciile dispar mult mai rapid, într-un ritm mult accelerat faţă de ritmul de fond. Nu e acesta semnul că ne aflăm iarăşi într-o perioadă de extincţie în masă, chiar dacă mai ”silenţioasă” decât în trecut?

Ritmul normal în care dispar speciile, susţine E. Kolbert, este foarte lent; în mod normal n-ar trebui să putem vedea specii dispărând în răstimpul unei vieţi omeneşti, iar rata extincţiei (dispariţia speciilor) şi cea a speciaţiei (apariţia de noi specii) ar trebui să fie mai mult sau mai puţin egale. Dar este evident că, în momentul de faţă, lucrurile nu stau aşa.  Orice naturalist care a făcut câteva decenii muncă de teren a putut vedea cum anumite specii au dispărut ori au ajuns foarte aproape de acest punct. 

Sigur, putem dezbate la nivel teoretic dacă e cazul să numim „extincţie în masă” ceea ce se întâmplă ori dacă e vorba doar de dispariţia într-un ritm ceva  mai ridicat decât ar fi normal. Dar, dincolo de problema nunmelui, e clar că se întâmplă ceva neobişnuit. 

De ce pier formele de viaţă actuale?

Cartea lui Elizabeth Kolbert pune accentul pe faptul că extincţia modernă a speciile are o pluralitate de cauze: vânătoarea şi braconajul, defrişările, schimbările climatice şi acidificarea apelor oceanice, speciile invazive – toate au o contribuţie la sărăcirea biodiversităţii planetei. Iar faptul că ameninţările vin din mai multe direcţii se traduce printr-un efect cumulativ, care măreşte enorm presiunea asupra biosferei şi îngreunează eforturile de adaptare. 

Acidificarea apelor oceanului planetar, în particular, atrage atenţia mutor cercetători, poate pentru faptul că e un fenomen mai recent studiat şi încă puţin înţeles. Se ştie că dioxidul de carbon din atmosferă se dizolvă în apa oceanului, formând acid carbonic. Cu cât proporţia de dioxid de carbon din aer e mai mare (iar în ultimele decenii ea a crescut enorm, ca urmare a proceselor ce implică arderea combustibililor fosili), cu atât aciditatea apelor oceanului devine mai mare.

Chimismul apelor oceanice este, în general, foarte stabil, există mecanisme compensatorii care tind să corecteze dezechilibrele şi să menţină pH-ul apei. A depăşi acest sistem de stabilizare e foarte dificil, iar faptul că noi, oamenii,  am reuşit să o facem ar trebui să atragă atenţia asupra amplorii forţei noastre distructive şi a consecinţelor ei. 

Iar trecutul ar trebui să fie un semnal de alarmă, crede autoarea: schimbările în chimismul apelor oceanice sunt asociate cu unele dintre cele mai dramatice extincţii din istoria vieţii pe Pământ.

Apoi, este problema fragmentării habitatelor, una dintre cauzele ei majore find despădurirea. Un experiment realizat în Brazilia timp de mai multe decenii, Biological Dynamics of Forest Fragments Project, a adus informaţii de cel mai mare interes în acest sens. O parte din pădurea amazoniană de la nord de la oraşul brazilian Manaus a fost tăiată. Oamenii de ştiinţă au intervenit totuşi în modul în care a fost făcută defrişarea, pentru a obţine cel puţin informaţii relevante despre ecologia speciilor. Sub influenţa lor, pădurea a fost tăiată în aşa fel încât au rămas petice pătrate din ea, înconjurate de ferme.  Biologii au studiat apoi timp de 35 de ani schimbările la nivelul biodiversităţii. Au constatat că majoritatea speciilor de maimuţe şi foarte multe specii de păsări nu supravieţuiau în aceste pâlcuri mici de pădure, chiar dacă, teoretic, existau în ele copacii de care aveau nevoie pentru hrană şi adăpost. Proiectul a arătat că numai animalele mari, ci şi cele de talie relativ mică  au nevoie de habitate întinse, cu suprafeţe continui, pentru a trăi optim.

(Foto: Shutterstock.com)

Transportul speciilor între zone depărtate geografic este un alt fenomen al lumii contemporane, ce poate duce la extincţia multor specii. Cazul insulelor invadate de şobolani – aduşi de nave – care au exterminat specii native de păsări,  reptile ş.a. este unul dintre multele aspecte ale acestui proces. Se estimează că, dată fiind amploarea activităţii de transport de mărfuri şi pasageri îm ziua de azi, în cazul transportului naval, numai în apa de mare care constituie balastul navelor sunt plimbate, dintr-o parte în alta a lumii, 10.000 de specii de vieţuitoare în fiecare zi. Unele dintre acestea pot, odată ajunse într-un habitat străin, să se simtă aşa de bine acolo (neavând duşmanii naturali pe care îi aveau în zonele de origine) încât să se înmulţească exploziv şi să elimine speciile native, într-o perioadă relativ scurtă. 

Povestea a început cu mii de ani în urmă, când şobolanii aduşi de navigatorii polinezieni au ajuns pe unele insule Pacific. Apoi, odată cu epoca marilor descoperiri geografice, fenomenul s- amplificat. După descoperirea Americii de către Columb, fenomenul a luat o amploare extraordinară, mii de specii de animale, plante, ciperci, bacterii, virusuri, fiind transportate de la un continent la altul, în cadrul procesului numit Schimbul Columbian, una dintre marile prefaceri istorice care au făcut lumea aşa cum o cunoaştem azi. De atunci şi până astăzi, odată cu dezvoltarea transporturilor, fenomenul a tot crescut în importanţă, iar azi, din cauza intensităţii extraordinare a circulaţiei de mărfuri şi persoanelor, se manifestă mai rapid şi mai puternic ca oricând.

Creşterea temperaturilor este o altă situaţie care pune în pericol organismele. Multe se adaptează schimbându-şi arealul, mutându-se la latitudini mai mari (mai spre poli, adică), sau la altitudini mai mari, mai spre crestele munţilor. Fenomene de acest gen au fost deja documentate, atât în cazul plantelor, cât şi al animalelor. Dar nu toate organismele care vor avea de înfruntat încălzirea globală vor reuşi să se adapteze în acest mod.

(Foto: Shutterstock.com)

La scara biosferei planetei, ce cuprinde milioane de specii de vieţuitoare, între care există relaţii de o complexitate încă imposibil de descris, e foarte greu pentru oamenii de ştiinţă să avanseze cifre precise: modelele de predicţie care să arate ce s-ar întâmpla cu Pământul nostru în următoarele  decenii sunt complicat de realizat. Unele studii estimează că 20-30% dintre speciile actuale ar putea dispărea dacă temperaturile globale vor creşte cu 2 grade Celsius. Nu toţi cercetătorii sunt de acord cu acest estimări, dar observaţiile de pe teren arată că efectele vizibile ale schimbărilor climatice şi ale altor aspecte ale impactului antropic sunt îndeajus de ample pentru a produce îngrijorare. 

„Auzim adesea că ceea ce facem noi, oamenii, azi e un experiment la scara întregii planete”, spune E. Kolbert. Dar nu avem decât o singură planetă şi nu putem face acest experiment decât o singură dată.”

Vestea bună, în tot acest pachet de veşti sumbre, este că, până şi în momentele de criză, unele organisme supravieţuiesc şi prosperă. După dispariţia dinozaurilor, grupul mamiferelor a cunoscut un succes evolutiv exploziv, dar nu e singurul exemplu de acest gen. În cartea sa, autoarea menţionează un animal numit Lystrosaurus, un strămoş îndepărtat al mamiferelor, de mărimea unui porc, care, după extincţia permian-triasică (Moartea cea Mare), a dus-o excepţional de bine: la un moment dat, era cel mai mare animal terestru şi atât de răspândit, încât fosilele lui  se găsesc mai peste tot. 

(Foto: Shutterstock.com)

De ce a avut acest animal o evoluţie aşa de fericită, când atâtea alte specii au pierit, nimeni nu ştie. Iar asta ne aduce la problemă: chiar dacă unele specii ar reuşi să supravieţuiască extincţiei actuale, nimeni nu ştie cât de multe ar fi, care sunt acelea şi cum se vor adapta.

O planetă mai săracă în viaţă

Iată o situaţie la zi, prezentată de Kolbert în cartea ei, pe baza datelor adunate din studiile a numeroşi oameni de ştiinţă. La ora actuală, sunt pe cale de dispariţie:

• o treime dintre speciile de corali constructoare de recife
• o treime dintr moluştele de apă dulce
• o treime dintre specii de rechini şi pisici de mare
• un sfert dintr mamifere
• o cincime dintre reptile
• o şesime dintre speciile de păsări 

Lor li se adaugă o mulţime de specii de amfibieni (cel  mai periclitat grup de vertebrate la ora actuală) şi multe alte forme de viaţă, de la animale marine la plante.

(Foto: Shutterstock.com)

Iar lupta pentru salvarea unei sau alteia dintre speciile ameninţate nu se poartă întotdeauna pe frontul potrivit. Deseori, eforturile se îndreaptă spre salvarea unor specii „drăguţe”,  carismatice, cum sunt urşii panda, pentru care există programe de înmulţire în captivitate şi de repopulare ce înghit sume colosale, sau cum este cioara hawaiiană, considerată dispărută în natură, din care mai există doar vreo 100 de exemplare, aflate în captivitate. Un astfel de exemplar, numit Kinohi, este menţionat în carte de E. Kolbert; eforturile pentru salvarea acestei specii presupun, printre altele, ca la grădina zoologică din San Diego, unde se află pasărea, o îngrijitoare să colecteze în mod repetat sperma acestui exemplar, un mascul, pentru a fi congelată şi utilizată în programele de reproducere prin inseminare artificială. Dar ce ne facem cu nenumăratele forme de viaţă minuscule, nespectaculoase, aflate la baza lanţurilor trofice, specii pe care, în multe cazuri, nici nu le cunoaştem? O dispariţie a unei asemenea specii, de exemplu din cauza acidificării apelor oceanice, ar putea însemna declanşarea unei reacţii de extincţie de-a lungul întregului lanţ trofic.

Cazul lui Kinohi arată până unde sunt dispuşi să meargă oamenii pentru a conserva o specie, atunci când aceasta are de partea ei farmecul rarităţii şi al înfăţişării deosebite. Dar, în acelaşi timp, toto oamenii fac o mulţime de lucruri care afectează nociv planeta, cu formele de ei de viaţă cu tot. Cu adevărat relaţia noastră cu lumea vie  din jur pare să fie una bizară.  

Şi totuşi, este de înţeles, crede Elizabeth Kolbert. Nu face aceste lucruri neapărat pentru că suntem răi sau lacomi; o facem pentru că suntem oameni. Multe dintre calităţile care au făcut din noi o specie de succes  – suntem inteligenţi, mobili, cooperanţi – se pot dovedi nocive, chiar distrugătoare, pentru lumea vie. Oamenii au grăbit ritmul în care schimbă lumea, în vreme ce ritmul în care se pot adapta organismele, ritmul evoluţiei, este mult mai lent. Rezultatul acestei neconcordanţe se vede deja în actuala stare a vieţii pe Terra şi va influenţa profund viaţa viitoare a planetei. Cum va fi aceasta e greu de prevăzut, dar previziunile oamenilor de ştiinţă, în general, nu sunt optimiste.

„Efectiv, noi distrugem frumuseţea, diversitatea şi bogăţia lumii, create în zeci de milioane de ani”, spune Kolbert.

Prin analogie cu cele întâmplate acum 66 de milioane de ani, când sosirea pe Terra a unui asteroid a produs o modificare colosală, prin amploare şi viteză, a condiţiilor de trai de pe planetă, ducând la moartea unei mari părţi a lumii vii, ceea ce se întâmplă acum poate fi considerat, prin amploarea efectelor, un eveniment de acelaşi gen, chiar dacă, aparent, scenariul este mai puţin dramatic. Iar cauza suntem noi, oamenii, spune Elizabeth Kolbert. „Noi suntem asteroidul”.