Realitate sau iluzie gen Matrix? Cum aflăm dacă trăim într-o simulare?
Realitate sau iluzie?
Un articol recent publicat în Discover, de către Zeeya Merali, o renumită autoare de articole şi cărţi de popularizare a ştiinţei, explorează această idee neliniştitoare: trăim oare în ceva asemănător Matrix-ului?
Mai mulţi filosofi, de la antici la contemporani, au explorat această idee, că “realitatea” noastră de fiecare zi ar fi, de fapt, o iluzie. Probabil cel mai ilustru reprezentant contemporan al acestei „şcoli de gândire”, Nick Bostrom, de la Universitatea Oxford, promovează această viziune zăpăcitoare – că are mai mult sens ideea că am fi (într-un univers creat de ALŢII anume pentru noi, unul dintre multele pe care le pot crea) nişte inteligenţe artificiale, pe bază de siliciu, trăind iluzia că suntem organisme pe bază de carbon, în adevăratul şi singurul Univers. Şi nu e singurul care contemplă, fascinat, ideea că tot ce credem noi că e real şi stă la temelia lumii noastre este, de fapt, o iluzie abil creată de o inteligenţă de nenumărate ori superioară nouă – o inteligenţă artificială de o putere colosală.
Pe ce se bazează? veţi întreba (unii dintre voi, aceia care se îndoiesc în mod cartezian şi constructiv; cei deja convinşi că realitatea noastră de toate zilele e doar o iluzie creată tehnologic vor avea, desigur, cu totul alte sentimente la auzul veştii că un faimos savant oxfordian le confirmă credinţa.)
E o ipoteză – năucitoare, într-adevăr, dar numai o ipoteză. Iar ipotezele, oricât de ademenitoare ar fi pentru unele suflete dornice de altceva decât banala şi deja plicticoasa realitate a Universului creat din atomi, nu ţin loc de fapte.
Aici intră în scenă oamenii care au în “fişa postului” obligaţia de a verifica ipotezele – oamenii de ştiinţă. În cazul în speţă, fizicienii. Luaţi şi ei de valul teoriilor despre simularea pe care, în fericita noastră inconştienţă, o luăm drept realitate, ei au început să se gândească în ce fel ar putea să verifice cum stă treaba.
Ei, aceasta e întrebarea: cum ar putea verifica un om dinăuntrul simulării existenţa simulării? (Cum să nu poată? Ce, Neo n-a putut? Iei pastila roşie şi gata…)
Adevărul e undeva acolo… în Cosmos
Lăsând gluma la o parte, chestiunea chiar îi preocupă pe unii oameni de ştiinţă, care nu au întârziat să iniţieze studii menite să verifice ipoteza simulării de către maşinării super-inteligente.
Prima încercare serioasă de acest gen datează din anul 2001, iniţiatorul ei fiind Seth Lloyd, un specialist în mecanică cuantică de la MIT. El a estimat numărul tuturor “operaţiunilor de computer” îndeplinite în Universul nostru de la Big Bang încoace – o cuantificare a tuturor evenimentelor, a tot ce s-a întâmplat de la începuturile Universului, prin eveniment înţelegând orice schimbare, oricât de mică, în materiei şi energie, până la cele mai mici componente. Ar fi posibil, s-a întrebat el, să fie generată o simulare de asemenea amploare şi desăvârşire, o iluzie care să imite perfect Universul? Calculele au arătat că pentru a crea o copie virtuală a realităţii, fidelă până la ultimul atom, ar fi nevoie de o cantitate de energie mai mare decât există în Univers. După cum a spus Lloyd, computerul care să poată face treaba asta ar fi trebuit să fie mai mare decât Universul însuşi, iar timpul ar fi curs mai încet în programul rulat de computer decât în realitate. Deci, n-ar fi plauzibilă o simulare de acest fel, a fost concluzia studiului său.
Dar, câţiva ani mai târziu, alţi oameni de ştiinţă au venit cu o nouă idee: de ce ar fi nevoie de o copie perfectă a Universului – proababil imposibil de realizat – când ar fi de ajuns şi o copie imperfectă, doar suficient de reuşită ca să ne păcălească? Iar pentru asta ar fi de ajuns un computer de putere mult mai mică. În fond, Universul poate fi imitat “pe bucăţi” şi doar atunci când e nevoie. De pildă, detaliile la scară infinitezimală ori colosală – lumea microscopică ori galaxiile îndepărtate – pot fi create (simulate) doar atunci când cineva se uită după ele, ori la ele. Când nu uităm la ele, pur şi simplu ar dispărea, ca să nu irosească degeaba resursele sistemului. Iar noi n-am fi în stare niciodată să ne dăm seama că, de fapt, ele nu-s acolo unde le vedem când le vedem, pentru că, de fiecare dată când ne-am uita la ele, Computerul cel Mare le-ar pune numaidecât acolo, ca să le vedem şi să stăm liniştiţi. Cum întoarcem privirea în altă parte, cum dispar…
Dar, în 2007, John D. Barrow, profesor de matematică la Universitatea Cambridge, a sugerat o nouă cale de verificare a adevărului despre Univers. El credea că o simulare imperfectă a realităţii ar avea, inevitabil, nişte disfuncţionalităţi observabile. Întocmai ca şi un computer obişnuit, Computerul Universului ar avea şi el nevoie de “updatări” pentru a merge cum trebuie; pe măsură ce simularea s-ar degrada, am putea observa nişte “deraieri” – de exemplu, am putea vedea că elemente pe care le considerăm neschimbate şi neschimbătoare, nişte constante fizice precum viteza luminii ori constanta structurii fine (folosită pentru a caracteriza forţa interacţiunilor electromagnetice), deviază de la valoarea lor aşa-zis “constantă”.
Anul trecut, Silas Beane, specialist în fizică nucleară la Universitatea Washington din Seattle, SUA, a sugerat un alt test pentru verificarea ipotezei simulării. Cei mai mulţi fizicieni presupun că spaţiul are structură omogenă, uniformă (asta înseamnă că în tot cuprinsul lui acţionează acelaşi legi şi că, privind la scară foarte mare, materia e distribuită uniform prin Univers – este aşa-numitului principiu cosmologic) şi că se extinde la infinit. Însă cei care au încercat să creeze pe computer modele ale Universului la începuturile lui nu prea reuşesc să proiecteze – matematic vorbind – un Univers perfect omogen în care să-şi găsească locul atomii, stelele şi galaxiile. Aşa că simulează spaţiul sub forma unei grile, aşa cum imaginea aparent omogenă de pe ecranul televizorului este formată din nenumăraţi pixeli.
Savanţii de la Universitatea Washington au calculat că, în modelul computerizat creat de ei, mişcarea particulelor, deci şi energia lor, sunt legate de distanţa dintre punctele grilei; cu cât grila e mai fină, cu puncte mai apropiate, cu atât energia particulelor este mai mare.
Asta înseamnă că, dacă Universul nostru e o simulare, vom determina o energie maximă corespunzând celor mai rapide particule. Şi iată că astronomii au observat că aşa-numita radiaţie cosmică, o radiaţie de natură corpusculară, provenită din galaxii foarte îndepărtate, ajunge întotdeauna pe Terra cu o energie maximă specifică – cca. 1020 electron-volţi.
Aşadar, avem un argument în favoarea ideii că totul e o iluzie, o uriaşă simulare?
Încă nu. Mai există un efect pe care, teoretic, astronomii l-ar putea observa şi care contează foarte mult în stabilirea adevărului: dacă spaţiul e continuu, omogen, atunci radiaţia cosmică nu ar trebui să vină dintr-o direcţie anume, ci din toate direcţiile, în mod egal. În schimb, dacă am trăi într-o simulare construită aşa cum au construit fizicienii modelul spaţiului – o grilă – atunci, spun oamenii de ştiinţă, distribuţia radiaţie cosmice n-ar fi egală.
Şi cum este – egală sau ba? Ei bine, nu ştim încă. Astronomii mai au nevoie de multe informaţii asupra radiaţiei cosmice pentru a putea da un răspuns clar.
Şi dacă aflăm că…?
Fizicianul Silas Beane spune că, în ceea ce-l priveşte, oricare dintre răspunsuri ar fi bun. “N-ar fi nicio diferenţă în viaţa mea dacă aş afla că trăim într-o simulare, în loc să cred că Universul a fost creat în momentul Big Bang-ului’, spune el. Dar, după cât se pare, el îşi imaginează că ACEIA care au creat simularea sunt mânaţi doar de dorinţa de a cunoaşte, de a înţelege Cosmosul, fără nicio intenţie de a se amesteca în mersul lumii virtuale pe care au creat-o.
Dar dacă – aşa cum se întreabă, cu un umor cam întunecat, autoarea articolului -, atotputernicii care au creat simularea pot totuşi manipula regulile jocului, de dragul divertismentului (lor), ca şi cum totul ar fi un reality show la scara întregului Univers?
Sau dacă – şi aici lucrurile devin deja ameţitoare – “simulatorii” ar fi ei înşişi simulaţi, iar cei care le creează simularea ar fi tot simulaţi, la rândul lor, şi tot aşa, un număr cine ştie cât de mare de simulări, tot atâtea universuri-iluzii, generate unul de altul, fiecare cu alte legi ale fizicii? Şi atunci, spune Silas Beane, ceea ce studiem noi ca legi ale naturii (aşa credem noi că sunt) ar fi, de fapt, nişte legi artificiale ale unei realităţi artificiale, legi create de cei care au generat simularea. “Ce gând deprimant!” spune fizicianul.
Dar să nu cădem în depresie înainte de vreme. În cele din urmă, vom şti destul despre radiaţia cosmică pentru a putea judeca dacă trăim sau suntem trăiţi de alţii, mai puternici decât noi. Până atunci, avem timp să ne gândim şi poate să răspundem la câteva întrebări, dintre care cel puţin două par importante (mai curând în sensul negativ, din păcate, fiindcă reprezintă tocmai genul de întrebări bune să alimenteze neliniştile existenţiale care îi bântuie oricum pe oameni – sau ce-om mai fi şi noi):
1. Chiar vrem să ştim acel adevăr?
2. Dacă îl aflăm, CE FACEM?