După chipul şi asemănarea Pământului: vom transforma planeta Marte într-o nouă casă pentru noi?

Într-un articol publicat recent, McKay, specialist în astrobiologie la Centrul de Cercetare Ames din cadrul NASA, discută semnificaţiile diferiţilor termeni utilizaţi pentru a desemna transformarea planetei Marte prin intervenţia umană şi metodele prin care ar putea fi realizată o astfel de prefacere spectaculoasă.

Unul dintre termenii vehiculaţi este terraformare – un cuvânt întâlnit în literatura şi cinematografia SF, desemnând o transformare radicală a unei alte planete pentru a o face asemănătoare cu Pământul. Scopul unei astfel de intervenţii este evident: crearea unui mediu asemănător cu cel terestru, care să permită pământenilor să supravieţuiască.

Dar terraformarea presupune să nu ţinem seama în niciun fel de ceea ce ar putea exista pe Marte ca forme de viaţă. Sigur, la ora actuală nu ştim să existe pe Planeta Roşie ceva viu, dar cercetările aprofundate abia au început.

Pe lângă terraformare, există teoretic şi posibilitatea unei „restaurări”  a planetei, pentru a resuscita biodiversitatea care eventual ar mai exista acolo – atâta câtă o fi – , poate comunităţi microbiene încă nedescoperite de noi, ce vor fi supravieţuit în habitate foarte restrânse, poate sub forma unor spori foarte rezistenţi, încă viabili şi care ar putea fi reactivaţi dacă vreodată condiţiile de pe Marte ar deveni mai puţin dure.

Chris McKay a propus utilizarea unui termen mai puţin „geocentric” decât terraformarea: ecosinteză planetară (care sună cât se poate de impresionant, ce-i drept), pentru a desemna procesul prin care s-ar putea crea, la suprafaţa Planetei Roşii, o biosferă stabilă şi diversă.

Ar fi însă crearea unei astfel de planete mai importantă şi mai valoroasă pentru noi decât păstrarea lumii marţiene aşa cum e ea acum, când oferă prilejul unor studii absolut unice?

De la Planeta Roşie la o planetă verde

Dacă ne jucăm cu ideile, dezvoltând un prim scenariu, să zicem că necesităţi economice ne-ar obliga să luăm hotărârea de a ne extinde, de a ocupa încă o planetă. Cum ar decurge, în acest caz, ecosinteza planetară care ar face din Marte cea uscată şi îngheţată o planetă primitoare pentru om, albastră şi verde ca Terra, cu apă şi vegetaţie? Ar fi oare posibil? Să vedem ce spune expertul astrobiolog care ne ghidează în elaborarea acestui scenariu.

Primul pas ar fi modificarea atmosferei marţiene astfel încât planeta să devină mai umedă şi mai caldă. Marte a avut un trecut mult mai umed, în urmă cu 4 miliarde de ani ar fi existat chiar un ocean, iar cercetătorii sunt de acord că există încă apă, captivă în structura rocilor ce alcătuiesc planeta şi sub formă de gheaţă. La polii planetei se întind două mari calote glaciare, formate în cea mai mare parte din apă îngheţată. Această gheaţă trebuie topită, pentru a avea apă pe Marte; acest proces – Marea Topire, cum îl numeşte McKay – ar dura câteva secole.

Pentru ca gheaţa să se topească, e nevoie ca temperaturile să fie cu multe grade mai ridicate decât azi. Cum s-ar putea realiza încălzirea planetei? Aplicând ceea ce ştim despre Terra şi atmosfera ei: aşa-numitele gaze cu efect de seră contribuie la reţinerea căldurii. Ar putea fi introduse pe Marte gaze cu efect de seră foarte accentuat – precum clorofluorocarbonii (CFC) – care ar încălzi Planeta Roşie într-o oarecare măsură şi ar declanşa şi alte procese ce ar contribui în continuare la încălzire.

Când am scris că scuturile de gheaţă de la polii marţieni sunt formate în cea mai mare parte din apă îngheţată, pariez că v-aţi întrebat din ce altceva ar mai fi putut fi formate: ei bine, ele au în componenţă – la suprafaţă, mai exact – dioxid de carbon îngheţat (gheaţă carbonică), care se formează datorită faptului că temperaturile sunt foarte joase (dioxidul de carbon îngheaţă la temperaturi mai mici de minus 78,5 grade  Celsius).

Deasupra acestei temperaturi, dioxidul de carbon ar sublima, adică ar trece din stare solidă (gheaţa carbonică) direct în stare gazoasă, starea în care se găseşte şi în atmosfera terestră. Dioxidul de carbon este şi el un gaz cu efect de seră, ceea ce ar duce mai departe procesul de încălzire, de topire a apei îngheţate şi de formare a unei atmosfere mai dense. Şi, în cele din urmă, pe Marte ar curge din nou râuri şi pâraie, ca în urmă cu miliarde de ani. 

Dar, dacă Marea Topire ar lua doar câteva secole, ar fi nevoie în schimb, conform predicţiilor astrobiologului, de aproximativ 100.000 de ani pentru ca forme de viaţă fotosintetizante, modificate genetice, să elibereze suficient oxigen pentru a aduce concentraţia acestuia în atmosfera marţiană la nivelul de pe Terrra.

Oxigenul ar putea forma un strat de ozon (care este un compus cu molecula formată din 3 atomi de oxigen, spre deosebire de forma obişnuită a oxigenului, cea pe care o respirăm noi şi care are molecula formată din 2 atomi) care ar apăra planeta de excesul de radiaţii ultraviolete – aşa cum se întâmplă şi pe Terra – iar apărarea anti-UV ar putea fi amplificată prin descărcarea în atmosfera marţiană, în fiecare, an, a cca. 10 milioane de tone de oxisulfură de carbon, un gaz cu un miros sulfuros tare neplăcut şi care, pe Pământ, este emis în mod natural de vulcani (din fericire, se găseşte în atmosfera terestră în concentraţii prea mici pentru a ne deranja).

Vorbim, aşadar, de un proces bazat pe fotosinteză, care ar fi scenariul biologic prin care atmosfera marţiană ar putea fi îmbogăţită cu oxigen, reducându-se cantitatea de dioxid de carbon.

Alternativ, dacă ar putea fi puse la punct tehnologii non-biologice care să realizeze acelaşi lucru, atunci Marte ar putea avea o atmosferă respirabilă într-un timp mai scurt – poate 10.000 de ani.

Primele ecosisteme cu aspect familiar care ar apărea ar fi cele de tundră – tundră alpină şi tundră polară – cu licheni, muşchi şi plante superioare mărunte; apoi, treptat, ar apărea şi forme de viaţă vegetale mai mari, chiar copaci, păduri…

Ar putea fi apoi introduse animale – nevertebrate precum râmele, care pe Pământ au un rol imens, îmbunătăţind structura solului – şi insecte: insectele polenizatoare ar ajuta la creşterea diversităţii vegetale.

Dar dacă, totuşi, găsim viaţă pe Marte?

Ei bine, dacă vom descoperi pe Planeta Roşie microorganisme, atunci strategia va trebui să fie cu totul diferită: ar trebui să încercăm să restaurăm planeta, să-i refacem ecologia aşa cum era aceasta acum 4 miliarde de ani.  Ar trebui să ne ferim să introducem forme de viaţă terestre, de orice fel, şi să ne mulţumim să dăm planetei apă şi atmosferă densă, pentru a amorsa evoluţia formelor ei de viaţă. Iar apoi, vom aştepta şi vom observa ce se întâmplă. Vom asista la ceva extraordinar: evoluţia vieţii pe o altă planetă decât a noastră, şi vom putea face comparaţii şi studii pe care acum  nici nu ni le putem imagina în detaliu.

“A reface diversitatea globală a vieţii pe Marte ar fi cea mai bună opţiune pentru Marte”, consideră McKay. “Totuşi, dacă viaţa de pe Marte este similară genetic cu cea de pe Terra sau dacă nu mai există pe Marte viaţă pe care să o resuscităm, atunci o planetă Marte forfotind de forme de viaţă terestre este a doua opţiune în ordinea preferinţelor.”

Nu toată lumea va fi de acord cu Chris McKay, dar cred că vom fi toţi de acord cu Ray Villard, autorul articolului citat, că este o decizie pe care, în cele din urmă, omenirea va trebui să şi-o asume şi care ne va pune în faţa celei dintâi “dileme extraterestre majore” din existenţa noastră. În calitatea noastră de cea mai avansată specie din Sistemul Solar, avem oare dreptul, se întreabă autorul, să decidem asupra destinului altor lumi?

Fiecare an ne apropie de momentul în care vom fi capabili, tehnologic, să întreprindem aceste acţiuni ce par azi citate dintr-un roman de anticipaţie: să dăm unei planete apă şi aer, să îi dăm – sau redăm – viaţă, să ne-o însuşim şi să o transformăm după gustul nostru…

Pare ceva măreţ şi înfricoşător în acelaşi timp, un fel de acţiune demiurgică plină de consecinţe greu de bănuit şi pentru care va trebui să ne asumăm răspunderea, cu bune şi cu rele, atunci când ne vom hotărî să pornim în aventură.