Au oamenii suflet? Iată care este răspunsul ştiinţei

În cele două decenii scurse de la publicarea acestei cărţi, ştiinţa a făcut numeroase progrese în domenii precum neuroştiinţa ce permit evaluarea dovezilor care contestă sau atestă existenţa sufletului, concept despre care filozoful Stephen Cave afirma că este „cea mai importantă idee din istoria omenirii”.

Cave notează în cartea „Immortality” că ipoteza sufletului s-a bazat întotdeauna pe dovezi. „Dacă oamenii care credeau în înviere se bazau în exclusivitate pe credinţa în capacitatea lui Dumnezeu de a făptui un act miraculos, credinţa în suflet s-a bazat mereu pe raţiune. Filozofii din Grecia Antică acceptau ideea de suflet deoarece considerau că este cea mai bună explicaţie pentru o serie de fenomene empirice”, subliniază filozoful.

Care sunt elementele pe care se bazau filozofii care au adoptat ideea de suflet? Cave identifică trei. Mai întâi, diferenţa dintre lucrurile vii şi cele ce nu sunt vii. Pentru înţelepţii din multe culturi, inclusiv cei din Grecia antică, părea evident că lucrurile vii aveau o componentă suplimentară care le dădea vitalitatea absentă în cazul pietrelor sau al apei. Acest „principiu animator” a fost asimilat sufletului. Al doilea element era conştiinţa – faptul că unele fiinţe vii nu sunt capabile doar de deplasare şi dezvoltare, ci şi de a gândi, de a-şi imagina şi de a crede în diferite lucruri. Deoarece există o deosebire uriaşă între domeniul material, în care lucrurile sunt măsurabile şi vizibile, şi tărâmul ideilor, ce există doar în minţile noastre, înţelepţii au considerat că minţile sunt diferite de celelalte lucruri ce există şi că necesită o explicaţie specială – sufletul. Al treilea element este ceva mai ezoteric: faptul că unii copii din India au amintiri din „vieţile anterioare” este considerat de mulţi o dovadă a faptului că sufletul se deplasează dintr-o incarnare în alta, iar alţii consideră că „fantomele” şi alte apariţii neexplicate sunt dovezi ale existenţei spiritului şi ale supravieţuirii sale după moartea trupului.

Aceste trei argumente nu mai sunt la fel de convingătoare astăzi precum erau acum 2.000, 200 sau chiar 20 de ani. În ceea ce priveşte prima teză – cea a unui „principiu animator” – ştiinţa a demonstrat că nu este nevoie de aşa ceva pentru a explica existenţa vieţii. Descoperirile ştiinţifice despre cum funcţionează viaţa, de la organisme până la organe, celule şi ADN-ul identificat de Francis Crick nu lasă loc niciunei substanţe spirituale. Aşadar, primul argument străvechi în favoarea existenţei sufletului poate fi clasat.

Cel de-al treilea argument, bazat pe fantome şi alte apariţii neexplicate, merită, de asemenea, să fie lăsat la o parte. Cei ce au încercat să investigheze aceste evenimente au fost întotdeauna dezamăgiţi. Arareori aceste întâmplări continuă să fie valide după o analiză serioasă, iar în cazurile unde nu este vorba de fraudă sau de pură invenţie, celelalte explicaţii pentru evenimente sunt de regulă cel puţin la fel de plauzibile ca varianta existenţei unei lumi spirituale. Organizaţia Society for Psychical Research, înfiinţată la Londra în 1882 pentru a studia fenomenele paranormale, nu a reuşit să găsească în peste 100 de cercetări vreo dovadă convingătoare care să probeze existenţa vreunei întâmplări supranaturale.

Totuşi, merită menţionată o sursă de presupuse „dovezi supranaturale” pentru suflet: aşa-numitele „experienţe extracorporale”. Un caz tipic al unei experienţe extracorporale este, spre exemplu, atunci când unui pacient i se opreşte pentru câteva momente inima, iar acesta percepe cum părăseşte corpul şi cum îl priveşte de deasupra sau are senzaţia că traversează un tunel luminos. Aceste experienţe remarcabile îi tulbură pe oameni, făcându-i să îşi întărească credinţele religioase.

Cu toate acestea, experimentele ştiinţifice au arătat că asemenea experienţe pot fi induse cu anumite medicamente şi cu electrozi ce stimulează creierul. De asemenea, cercetătorii au încercat să testeze dacă oamenii văd cu adevărat corpul din exteriorul său prin amplasarea unor semne în sălile de operaţie ce ar fi putut fi percepute doar dintr-un punct situat deasupra pacientului, însă până acum nu au fost înregistrate dovezi în favoarea ipotezei că oamenii îşi părăsesc limitele trupeşti.

Pentru a concluziona că existenţa sufletelor este cu adevărat cea mai bună explicaţie pentru experienţele extracorporale, ar fi nevoie mai întâi să avem o definiţie plauzibilă a ceea ce este cu adevărat sufletul şi cum reuşeşte el să supravieţuiască corpului. Date fiind dovezile neclare, fără o teorie fermă a sufletului vom prefera o explicaţie naturalistă. Astfel, ajungem la cel de-al doilea argument: sufletul ca minte. 

Deşi mulţi oameni contemporani sunt de părere că sufletul există, atunci când sunt întrebaţi în ce constă acesta, mulţi oferă descrieri vagi. Dacă sufletul este, totuşi, vehiculul care le poate oferi oamenilor nemurirea, atunci acesta trebuie să conţină o esenţă fundamentală – adevăratul „eu” – ca în cazul în care acesta supravieţuieşte morţii corpului să ştim că vom continua să existăm. În Occident, acest „adevărat eu” este asimilat minţii – adică acea parte conştientă care gândeşte, simte, îşi aminteşte şi visează. Când plutim deasupra corpului nostru decedat sau când ajungem în rai, ne aşteptăm să percepem aceste experienţe în mod conştient şi să beneficiem de amintirile şi crezurile noastre intacte.

Cu alte cuvinte, esenţa argumentelor ce pledează în favoarea unui „suflet nemuritor” se bazează pe ideea că mintea este independentă de corp şi dependentă de o esenţă spirituală ce poate supravieţui morţii trupeşti. În schimb, dacă mintea este în întregime dependentă de corp, atunci putem concluziona că mintea dispare atunci când murim, iar în acest caz nu mai rămâne nimic din noi demn de numele de „suflet”. Aşadar, întrebarea cheie în ceea ce priveşte existenţa sufletului este dacă mintea (sau conştiinţa) poate continua să existe în absenţa corpului sau, aşa cum afirma un prieten sceptic al lui Socrate, sau ea încetează să existe în urma dispariţiei corpului aşa cum muzica unei harpe încetează în urma distrugerii harpei.

Ce spun dovezile?

Doctrina sufletului datează dintr-o perioadă dinainte de descoperirile ştiinţei, când filozofii credeau despre creier că este doar un mecanism de răcire a sângelui. Corpul uman era văzut ca o structură nedemnă de încredere, o construcţie de lut realizată în grabă de zei, astfel că părea greu de crezut că această materie ar putea fi responsabilă pentru comorile memoriei, pentru misterul gândirii creative şi pentru profunzimea sentimentelor religioase. De aceea, înţelepţii acelor vremuri considerau că e mult mai raţional că gloria minţii umane să fie atribuiteă sufletului, scânteii divine, şi nu acelui organ ciudat din craniile noastre.

Cu toate acestea, chiar şi unii gânditori din antichitate erau sceptici în privinţa faptului că mintea ar supravieţui trupului. Pe măsură ce ştiinţa şi medicina au progresat, s-au înmulţit dovezile în favoarea unei legături strânse între minte şi creier. Voltaire afirma că nu se poate opri din râs atunci când aude pe cineva afirmând că facultăţile mintale ale unei persoane pot supravieţui creierului, afirmaţie nu foarte populară în Franţa anilor 1730. Într-un text publicat după moartea sa, Voltaire scria că „aşa cum Dumnezeu a legat abilitatea de a avea idei de o parte a creierului, el poate menţine această facultate doar conservând această parte a creierului; a conserva această facultate fără partea creierului este la fel de imposibil precum conservarea râsului unui om sau a cântecului unei păsări după moartea omului sau a păsării”.

Iniţial, cele mai convingătoare dovezi ce atestau dependenţa minţii de creier au fost oferite de persoanele ce au suferit vătămări ale creierului. Probabil cel mai cunoscut caz este cel al lui Phineas Gage, un maistru într-o echipă de construcţii din Vermont ce săpa în rocă traseul unei viitoare linii de cale ferată. O bucată mare din partea frontală a creierului său, lobul frontal stâng, a fost distrusă în 1848 atunci când o tijă de fier a pătruns prin obraz în urma unei explozii şi a ieşit prin partea de sus a craniului, aterizând la 25 de metri distanţă. În mod uluitor, Gage a supravieţuit şi şi-a revenit în urma accidentului. Doctorii de la acea vreme au fost surprinşi să descopere, după ce acesta s-a vindecat, că Phineas suferise o schimbare remarcabilă a personalităţii. Dacă înainte de accident el era un muncitor responsabil şi respectat, ulterior el devenise „capricios”, „plin de toane” şi incapabil să-şi păstreze un loc de muncă. Aşadar, o vătămare localizată a creierului generase o schimbare în caracterul moral al lui Gage, o componentă a personalităţii despre mulţi consideră că este o parte a sufletului.

Chiar dacă nu există suficiente detalii despre cazul lui Gage pentru a trage o concluzie fermă, nu suntem nevoiţi să apelăm doar la această întâmplare. În anii scurşi de la ciudatul accident medicina a progresat, crescând rata de supravieţuire a persoanelor cu vătămări ale creierului, iar ştiinţa a devenit mai eficientă în a studia aceste cazuri. Datele acumulate de-a lungul timpului atestă modul în care vătămarea diferitelor regiuni ale creierului duce la eliminarea sau la schimbarea radicală a unor aspecte esenţiale ale minţii. Astăzi, literatura de specialitate documentează modul în care diferite leziuni ale creierului pot distruge capacitatea emoţională a unei persoane, amintirile, creativitatea, limbajul, abilitatea de a procesa diferite simţuri sau, aşa cum a păţit Gage, respectul pentru normele sociale şi capacitatea decizională. Toate aceste exemple reprezintă calităţi care ar fi fost atribuite în trecut sufletului. De aceea, cei care cred în suflet au parte de o provocare: dacă sunt de părere că sufletul poate conserva aceste abilităţi şi după distrugerea creierului, în urma decesului, ei trebuie să explice de ce sufletul nu le poate conserva atunci când este distrusă doar o porţiune a creierului.

Pentru a clarifica această contradicţie putem lua exemplul văzului. Astfel, dacă nervii optici din creier sunt vătămaţi grav, nu vom mai putea vedea. Acest lucru ne arată că văzul este dependent de nervi optici funcţionali. Cu toate acestea, atunci când oamenii îşi imaginează că sufletul le părăseşte corpul, ei îşi imaginează că vor putea să vadă în continuare; spre exemplu, îşi imaginează că îşi privesc trupul sau propria înmormântare. Cu alte cuvinte, ei cred că sufletul lor imaterial are facultatea văzului. Dar dacă sufletul poate vedea atunci când creierul şi trupul au încetat să mai funcţioneze, de ce nu poate vedea atunci când doar nervii optici au încetat să funcţioneze? Cu alte cuvinte, dacă oamenii orbi au un suflet care poate vedea, de ce sunt orbi?

Nu există niciun răspuns satisfăcător la această întrebare, iar unii teologi (precum Sfântul Toma de Aquino) au acceptat că un suflet fără corp nu poate vedea, pentru că văzul este o proprietate a unui corp şi a unui creier cu ochi şi nervi optici funcţionali. Dar acum ştiinţa a demonstrat că aşa cum vătămarea nervilor optici distruge simţul văzului, vătămarea altor părţi ale creierului duce la distrugerea unor facultăţi precum memoria şi raţiunea. Din ce în ce mai multe dovezi sugerează că toate aspectele minţii şi personalităţii umane sunt dependente la un anumit nivel de creier. Astfel, la fel ca în cazul persoanei oarbe, ne putem întreba despre o persoană cu anumite leziuni cerebrale care nu poate gândi raţional sau simţi emoţii: dacă are un suflet care poate gândi raţional şi simţi emoţii, de ce nu poate face aceste lucruri? De ce stă o vătămare parţială în calea sufletului dacă distrugerea întregului creier şi a trupului uman nu-l poate opri?

Multă vreme, cei ce doreau să studieze creierul erau limitaţi la cazuri rare precum cel al lui Phineas Gage. În ultimele decenii, însă, progresul tehnologic a dus la dezvoltarea unor noi dispozitive care au revoluţionat neuroştiinţele: aparate care pot produce imagini ale creierului uman în timpul funcţionării. Tehnicile de neuroimagistică, aşa cum sunt ele denumite, permit cercetătorilor să studieze corelaţiile dintre gândire (aparent nemăsurabilă) şi aspectele măsurabile ale materiei fizice din care este alcătuit creierul. În laboratoarele din toată lumea puteţi observa în direct cum diferite elemente ale creierului devin active atunci când desfăşuraţi diferite activităţi mentale obişnuite, cum ar fi să vă amintiţi chipul mamei sau să vă imaginaţi că jucaţi fotbal.

Rezultatele acestor experimente arată că fiecare proces mental este acompaniat de un proces cerebral. Mai îngrijorător pentru ipoteza sufletului este faptul că aceste studii arată că procesele cerebrale debutează chiar înainte ca mintea conştientă să le perceapă. Cu alte cuvinte, un cercetător care vă monitorizează activitatea cerebrală poate afla ce decizie aţi luat (stânga sau dreapta, ceai sau cafea etc.) înainte să o conştientizaţi. Dacă „adevăratul eu” ar fi un suflet conştient, acest lucru nu ar avea logică. În schimb, dacă mintea este produsul unui creier fizic, atunci acest lucru este perfect normal.

De altfel, cu toţii suntem conştienţi de strânsa legătură dintre creier şi minte: alcoolul, spre exemplu, ne îmbată, afectându-ne astfel atitudinea faţă de risc, faţă de normele sociale şi schimbându-ne alte aspecte ale personalităţii. Cu toate acestea, alcoolul este o substanţă fizică; dacă mintea noastră depinde de un suflet non-material, de ce ar fi atât de schimbată de o anumită moleculă de carbon, hidrogen şi oxigen? De asemenea, ştim că o ceaşcă de cafea (ca să nu mai vorbim despre droguri precum heroina sau cocaina) ne schimbă stările mentale. De altfel, chiar şi nivelul de apă din organism ne poate afecta personalitatea. Neuroştiinţele şi biologia oferă tot mai multe explicaţii pentru aceste legături intime între minte, corp şi creier.

Antonio Damasio, unul dintre cei mai renumiţi specialişti în neuroştiinţe din lume, ilustrează această legătură oferind drept exemplu foamea. „La câteva ore după o masă, nivelul glicemiei scade, iar neuronii din hipotalamus detectează această schimbare; activarea tiparului relevant în acest caz face creierul să modifice starea corpului astfel încât să schimbe situaţia. Vă simţiţi înfometat şi acţionaţi pentru a opri senzaţia de foame”, scrie cercetătorul. Unele dintre acţiunile pe care le veţi lua pentru a opri senzaţia de foame pot fi inconştiente, cum ar fi faptul că întindeţi mâna după un covrig. Altele pot fi conştiente, cum ar fi faptul că decideţi să alegeţi ceva din meniul unui restaurant sau să gătiţi o reţetă. Toate aceste procese mentale nu sunt, însă, decât un element al unei bucle mai ample de activitate biochimică ce a început cu o scădere a glicemiei.

De altfel, ce se petrece atunci când ne scade glicemia ilustrează şi mai clar legătura dintre mental şi fizic: mai întâi, începem să ne simţim nerăbdători şi devenim iritabili, iar capacitatea de concentrare scade. Aşa cum ştiu foarte bine diabeticii, dacă glicemia scade şi mai mult, devenim beligeranţi, instabili din punct de vedere emoţional şi confuzi. Dacă senzaţia de foame se prelungeşte foarte mult, la un momentan devenim apatici şi deprimaţi. Toate acestea sunt schimbări semnificative ale personalităţii — acea parte a „eului” despre care se presupune că ţine de suflet — provocate de schimbări chimice care au loc în creier şi în corp. Aşadar, sub analiza atentă a ştiinţei moderne, distincţia străveche dintre mental şi fizic dispare, iar gândurile şi emoţiile noastre se arată înrădăcinate în biologie.

Progresul ştiinţei moderne ne permite să apreciem adevărata splendoare a creierului uman. Fiecare om are în craniul său aproximativ 100 de miliarde de neuroni, iar fiecare dintre aceştia prezintă în medie 7.000 de legături sinaptice cu alţi neuroni. Aşadar, nu este de mirare că nu ne putem închipui modul în care creierul produce mintea, pentru că o asemenea complexitate este dincolo de limitele imaginaţiei umane. Specialiştii în neuroştiinţe afimă că nu este o exagerare atunci când spunem despre creierul uman că este cel mai complex lucru descoperit până acum în Univers. Dacă acest sistem extrem de complicat, ce cuprinde trilioane de conexiuni, nu produce mintea, ne putem întreba atunci ce rol are.

Aşadar, ideea că personalitatea umană ar putea supravieţui morţii corpului pare imposibil de crezut. Acest lucru nu înseamnă că cercetătorii au reuşit să descifreze toate misterele minţii şi ale creierului; nici pe departe. Neuroştiinţele se află încă într-o fază incipientă, iar mintea şi creierul ascund multe mistere încă nedescifrate. Este foarte posibil chiar ca oamenii să nu descopere niciodată modul în care creierul generează mintea, însă toate dovezile acumulate până acum arată că mintea este în totalitate dependentă de creier. Situaţia este sintetizată excelent de psihologul Jesse Bering: „Mintea este ceea ce produce creierul; creierul încetează să mai funcţioneze atunci când murim, aşadar senzaţia subiectivă conform căreia mintea supravieţuieşte morţii este o iluzie psihologică ce operează în creierul persoanelor vii”.

Cu cât aflăm mai multe despre noi, cu atât este mai puţin surprinzător faptul că nu avem suflete. Noi, oamenii, am evoluat de-a lungul a miliarde de ani din creaturi simple care nu aveau niciun fel de viaţă mentală – iar înainte de acest moment din elemente ce nu erau nici măcar creaturi. Fiecare dintre noi apare în urma contactului fizic dintre un spermatozoid şi un ovul şi se dezvoltă celulă cu celulă. Viaţa mentală ce apare este în permanenţă strâns legată de starea corpului. De altfel, cele mai bune teorii moderne referitoare la conştienţă susţin că mintea este doar o reprezentare pe care un organism fizic o face despre sine şi mediul său pentru a se ajuta să supravieţuiască într-o lume complexă plină de pericole fizice. Dovezile acumulate până acum de ştiinţă ne spun, totodată, că acest creier complex care produce totul – emoţii, artă, gândire, religie – este un lucru mult mai uluitor decât simplul suflet postulat de Platon şi de teologi.