Cine a fost Maurice Hilleman – „omul care a salvat mai multe vieţi decât orice alt savant din secolul XX”?

“Dacă ar trebui să numesc o persoană care să fi făcut mai mult pentru binele omenirii, cu mai puţină recunoaştere decât oricine, aceasta ar fi Maurice Hilleman. Maurice ar trebui să fie recunoscut drept cel mai de succes vaccinolog din istorie”, a spus cândva Robert Gallo, o personalitate a cercetării medicale contemporane, unul dintre cei care au descoperit virusul HIV.

Mişcătoare cuvinte, care sintetizează, de fapt, caracterul muncii acestui om: pe cât de importantă, pe atât de puţin cunoscută.

Un articol publicat recent în New York Times rememora, într-un stil nuvelistic, un eveniment petrecut acum 50 de ani, în 1963,  când unul dintre copiii lui Maurice Hilleman, fiica sa Jeryl Lynn, pe atunci în vârstă de 5 ani, s-a îmbolnăvit de oreion; recunoscând pe loc boala, tatăl ei s-a dus în toiul nopţii la laboratorul său, a adunat cele necesare pentru a lua o probă din gâtul fetiţei, a venit acasă, a luat proba, punând-o într-un mediu de cultură, apoi s-a întors la laborator pentru a pune proba la păstrare, în condiţii adecvate.

În lunile care au urmat, a preparat, din tulpina de virus urlian (viruslul oreionului) recoltată de la fiica sa, primul vaccin anti-oreion.

În anii următori, a reuşit să amelioreze şi alte două vaccinuri – împotriva pojarului (rujeolei), boală care omora anual, în SUA, peste 500 de copii,  şi împotriva rubeolei.

În cele din urmă, în 1971, a combinat acest trei vaccinuri, obţinând un trivaccin numit M.M.R., care este şi azi administrat copiilor pentru a preveni cele trei boli.

Pojarul şi oreionul, deşi considerate boli banale ale copilăriei, pot avea, uneori, complicaţii severe, chiar fatale (de exemplu, meningită); iar rubeola, deşi nu este în mod obişnuit o boală gravă,  devine periculoasă dacă este contractată de o femeie gravidă în primele luni de sarcină, căci poate determina moartea fătului sau malformaţii grave ale acestuia: surditate, afectarea vederii sau defecte ale inimii. Vaccinarea previne aceste efecte severe şi poate că niciodată nu a fost mai evidentă importanţa ei decât în această perioadă când, în Marea Britanie, de pildă, pe fondul unor temeri (dovedite apoi complet nejustificate) privind asocierea dintre vaccinul M.M.R. şi autism, milioane de părinţi au refuzat să-şi vaccineze copiii, iar consecinţa a fost un şir de epidemii de pojar, dintre care ultima bântuie şi azi şi a dus deja la moartea câtorva persoane. Să mori de pojar în secolul XXI, într-o ţară dezvoltată… e o lecţie pentru noi toţi.

Dar M.M.R. nu a fost singura contribuţie remarcabilă a lui Hilleman. În cursul carierei sale, petrecută în cea mai mare parte  ca microbiolog în cadrul firmei Merck – una dintre cele mai mari companii farmaceutice din lume – el a inventat sau îmbunătăţit zeci de vaccinuri. Azi, pediatrii din SUA recomandă pentru copii o schemă de vaccinare care cuprinde 14 vaccinuri; or, mai bine de jumătate dintre acestea au fost realizate ori ameliorate de dr. Hilleman: cele împotriva pojarului, oreionului, hepatitei A, hepatitei B, varicelei, meningitei, pneumoniei şi infecţiei cu Haemophilus influenzae. A contribuit, de asemenea, la descoperirea virusurilor hepatitei, a adenovirusurilor şi a unui virus oncogen (care produce cancer) numit SV40.

Maurice Hilleman (1919 – 2005) a fost numit “omul care a salvat mai multe vieţi decât orice alt savant din secolul XX.”  Obţinerea unui vaccin poate părea o activitate de rutină, azi, când auzim mereu despre vaccinuri pentru o boală sau alta, dar nu este. Este o muncă indescriptibil de dificilă, migăloasă, câtuşi de puţin mecanică, în ciuda unor protocoale stricte de lucru, şi cerând o scânteie de inspiraţie, poate chiar o sclipire de geniu… cerând, oricum, o chemare pentru acest gen de încercări, o vocaţie pe care, fără îndoială, Maurice Hilleman a avut-o.

Pare uimitor că se ştiu atât de puţine lucruri despre un om care a făcut atât de multe, mai ales că el şi-a trăit o mare parte a vieţii în vremuri în care mediatizarea pe scară foarte largă era posibilă – existau televiziunea, internetul…

Totuşi, un număr curios de mic de oameni ştiu numele lui şi ştiu câte ceva despre munca lui, deşi faptul că el – un singur om! – a inventat ori ameliorat singur zeci de vaccinuri este, în sine, un lucru extraordinar.

După moartea sa, publicistul Ralph Nader a scris: “Şi totuşi, aproape nimeni nu ştia despre el, nu-l văzuse la televizor, nu citise despre el în ziare sau reviste. Anonimitatea lui, în comparaţie cu Madonna, Michael Jackson, Jose Canseco sau o întreagă galerie de actori de mâna a doua, spune ceva despre societatea noastră şi despre concepţia media asupra celebrităţii…”

În 2007, un alt important om de ştiinţă contemporan, dr. Paul A. Offit, pediatru la Philadephia (unul dintre inventatorii vaccinului împotriva rotavirusului) a scris o biografie a lui Maurice Hilleman (Vaccinated: One Man’s Quest to Defeat the World’s Deadliest Diseases) din care reies câteva amănunte captivante despre viaţa, personalitatea şi reuşitele profesionale ale acestui binefăcător aproape necunoscut al umanităţii.

Ce mai ştim depre el? Că avea  o personalitate dificilă, un caracter dur, era irascibil şi extrem de exigent; că avea (cel puţin la serviciu) un vocabular în armonie cu această fire aspră, că deţinea un fel de “colecţie de trofee” – nişte modele de capete făcute de unul dintre copiii lui – reprezentând subalternii pe care îi concediase – un fapt are îl face să apară drept o fire tiranică, dacă nu chiar sadică… dar aparenţele pot înşela.

Era atât de obsedat de siguranţa şi eficacitatea vaccinurilor sale – poate pentru că văzuse atâtea, în cariera, lui, în ceea ce priveşte toxicitatea ori reacţiile vaccinale neplăcute ori chiar periculoase – şi atât de preocupat să obţină tot ceea ce era mai bun în materie de vaccinuri, încât uneori purtările sale erau năucitoare, aproape de neînţeles, mai ales pentru un om atât de dur şi orgolios. Astfel, în 1978, a aflat că altcineva (dr. Stanley Plotkin, care lucra pe atunci la Institutul Wistar din Philadelphia) obţinuse un vaccin anti-rubeolic mai bun decât al său şi atunci i-a cerut permisiunea să îl includă în M.M.R., în locul vaccinului obţinut de el însuşi. Oare câţi ar fi renunţat la paternitatea deplină a M.M.R.-ului, acceptând să introducă în el un vaccin obţinut de altcineva şi s-ar fi străduit să convingă compania Merck să accepte această costisitoare schimbare? Iată că Maurice Hilleman a făcut-o, trecând peste orgoliul său, în dorinţa lui de perfecţiune.

Cât de groaznic trebuie să se fi simţit atunci acest om, când, în 1998, un studiu publicat în The Lancet (o respectabilă revistă medicală) şi condus de un anume dr. Andrew Wakefield afirma că administrarea M.M.R. a dus la creşterea număruluide cazuri de autism la copii! O mulţime de părinţi îngroziţi au refuzat să-şi mai vaccineze copiii, iar rezultatul a fost că numărul cazurilor de pojar, rubeolă şi oreion, care scăzuse spectaculos în urma vaccinărilor, a explodat.

Timp de peste 10 ani, au fost întreprinse numeroase studii independente care să verifice veridicitatea afirmaţiilor dr. Wakefield. A rezultat că nu există nicio corelaţie între autism şi vacinul MMR. Furtuna stârnită de articolul din The Lancet a culminat în 2010 cu dezavuarea, de către revistă, a afirmaţiilor cuprinse în articol, iar doctorului Andrew Wakefield i-a fost retras dreptul de practică, după ce reputaţia sa profesională fusese deja grav vătămată, în urma afirmaţiilor nefondate făcute în articol.

Dar efectele acestei furtuni se fac simţite şi azi: epidemiile de pojar care izbucnesc din când în când în lumea occidentală ne aduc aminte de ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 15 ani. Numai în 2011, epidemia de pojar din Europa a îmbolnăvit peste 25.000 de persoane, dintre care 9 au murit.

Însă aceasta este o tristă excepţie în tabloul general al evoluţiei acestei boli – şi a altor boli infecto-contagioase – în secolul XX şi XXI.

Numai în 2001, o campanie globală, organizată de Measles and Rubella Initiative (care urmăreşte vaccinarea împotriva pojarului şi a rubeolei) a dus la vaccinarea a un miliard de copii în acest secol, prevenind, conform estimărilor, 9,6 milioane de decese din cauza pojarului (şi, probabil, alte milioane de decese ori cazuri de malformaţii congenitale datorate rubeloei contratate în timpul sarcinii). Iar acum se vorbeşte deja despre o posibilă eradicare a pojarului – un succes care nu a mai fost obţinut decât o singură dată, pentru o singură boală umană, vărsatul negru sau variola, tot în urma unor campanii intensive de vaccinare, la nivel global.

Iar dacă vom reuşi aşa ceva, succesul se va datora nu numai organizaţiilor care, cu eforturi mult mai mari decât credem, desfăşoară campanii sistematice de vaccinare şi, cu eforturi la fel de mari, campanii de conştientizare a publicului în ceea ce priveşte importanţa vaccinării, dar şi lui Maurice Hilleman, în care se îmbinau un om dificil şi coleric cu un savant adevărat, plin de abnegaţie şi perfecţionist; ciudat şi parcă neverosimil personaj al universului ştiinţei; cu toate acestea, cât se poate de real şi de însemnat – unul dintre eroii aproape necunoscuţi ai istoriei.