Supercontinentele viitorului: cum va arăta Pământul peste 200 de milioane de ani?

Aşadar, fragmentarea supercontinentelor, urmată de deplasarea şi coliziunea continentelor, n-ar constitui o secvenţă de evenimente unică şi irepetabilă, ci doar unul dintre scenariile de acest fel care se tot succed pe faţa Pământului.

Există, spun aceşti specialişti, un ciclu al supercontinentelor: ruperea lor, urmată de baletul fantastic al derivei cotinentelor, întins pe sute de milioane de ani, apoi reasamblarea maselor de pământ în alte configuraţii, apoi deplasarea, în continuare, a acestor plute de pământ pe marea de magmă de dedesubt, una spre cealaltă,  şi unirea lor gradată, în mai multe etape, pentru a forma, în cele din urmă, un nou supercontinent. Iar acesta îşi va trăi şi el traiul, apoi se va fragmenta şi tot aşa, la nesfârşit… sau cel puţin atâta vreme cât va dura Terra.

• Pentru prima dată în istorie, astronomii au fotografiat îndeaproape o stea din afara galaxiei Calea Lactee
• De ce ne curge nasul de la mâncarea picantă?

Cercetarea trecutului planetei sugerează că ea ar trecut deja prin câteva astfel de cicluri.

(Foto: Shutterstock.com)

Ca urmare, oamenii de ştiinţă au descris mai multe astfel de supercontinente; existenţa unora dintre ele – cele mai vechi – este discutabilă, dar a altora, mai recente, este sprijinită pe argumente ce par îndeajuns de solide pentru a ne permite să credem că aceste alternanţe de ruperi şi reuniri ale maselor mari de uscat constituie între-adevăr o caracteristică a Pământului – unul dintre multele aspecte extraordinare ale „vieţii” acestei planete.

Datele pe care se sprijină aceste teorii sunt date geologice, paleomagnetice şi altele; tehnologiile tot mai performante de măsurare a diferitelor caracteristici ale Terrei, la nivel planetar, fac ca aceste teorii să evolueze şi să devină din ce în ce mai precise.

Totuşi, aşa cum se întâmplă adesea în ştiinţă, – mai ales când e vorba despre evenimente foarte vechi, a căror existenţă trebuie dedusă prin interpretarea unui mare număr de date – oamenii de ştiinţă au păreri diferite asupra trecutului planetei, în ceea ce priveşte supercontinentele care au existat pe ea.

Marea majoritate a comunităţii ştiinţifice este de acord că ultimul supercontinent, Pangaea, s-a format acum 300 de milioane de ani; prin fragmentarea lui s-au format întâi două mase de uscat (Laurasia în emisfera nordică şi Gondwana, în cea sudică), iar prin fragmentarea acestora, urmată de deplasarea fragmentelor şi realipirea unora dintre ele în alte moduri a rezultat configuraţia actuală.

(Foto: Shutterstock.com)

Dar, când e vorba de ceea ce a fost înainte de Pangaea, opiniile diferă.

Una dintre viziuni aduce în scenă imaginea unei planete pe care s-au succedat până acum cel puţin 5 supercontinente:

• Ur (Vaalbara), cel mai vechi – acum 3,6-2,8 miliarde de ani
• Kenorland – în urmă cu 2,7-2,1 miliarde de ani
• Columbia (Nuna) – acum 1,8-1,5 miliarde de ani
• Rodinia – în urmă cu 1,25-0,75 miliarde de ani
• Pannotia – acum 600 milioane de ani
• Pangaea  – acum 300 milioane de ani

Se vede de aici că, în această concepţie, ciclul supercontinentelor este socotit o caracteristică „înnăscută” a Terrei, care a început să se manifeste de îndată ce planeta s-a răcit şi s-a structurat suficient pentru a se putea vorbi despre uscat şi ocean.

În contrast cu această perspectivă, un alt model, numit Protopangea-Paleopangea, afirmă că, de fapt, ciclul supercontinentelor nu a început decât în urmă cu 600 de milioane de ani; că începând de acum 2,7 miliarde de ani şi până în urmă cu 600 de milioane de de ani, a existat doar un singur supercontinent.

• Continentele sunt definite (cam vag) drept întinderi mari de uscat, separate de întinderi de mare. Ele sunt componente ale plăcilor tectonice, bucăţi solidificate de scoarţă terestră, care plutesc pe magma (materia vâscoasă, formată din roci topite) din mantaua Pământului. În componenţa plăcilor intră şi planşeele marine, fundul mărilor şi al oceanelor. Plăcile tectonice principale sunt în număr de 7 sau 8 (depinde de modul în care sunt definite), lor adăugându-li-se un număr de plăci mai mici.
• Formarea continentelor şi a supercontinentelor este legată de fenomene precum tectonica plăcilor (deplasare acestora şi fenomenele geologice care au loc la marginile lor, acolo unde plăcile intră în contact unele cu altele) şi vulcanismul, iar evoluţia acestor mari mase de uscat este corelată şi cu modificări la nivel planetar ale climei.
• În perioadele când există un singur supercontinent, când tot uscatul (sau aproape tot) este, practic, contopit într-o singură întindere, există, evident, o unică întindere de apă: un super-ocean. Şi acestora oamenii de ştiinţă le-au dat nume; astfel, supercontinentul Rodinia, din modelul nr. 1 (cel cu multe supercontinente succesive), ar fi fost înconjurat de un super-ocean denumit de specialişti Mirovia, pe când super-oceanului ce înconjura cel mai recent supercontinent, Pangaea, i s-a dat numele de Panthalassa.

(Foto: Shutterstock.com)

Azi, chiar dacă oamenii de ştiinţă se contrazic în privinţa momentului când a început ciclul supercontinentelor şi a numărului de supercontinente care s-au succedat în istoria planetei, faptul că marile mase de uscat nu sunt statice, ci se deplasează neîncetat pare totuşi un fapt unanim acceptat. Acest fenomen, descris la începutul secolului al XIX-lea sub numele de deriva continentelor, stă la baza predicţiilor despre soarta viitoare a Terrei: cum va arăta uscatul peste, să zicem, 200 de milioane de ani? Actualei configuraţii fragmentate îi va urma formarea unui nou supercontinent? La această ultimă întrebare, cel puţin o parte a specialiştilor răspund afirmativ.

În prezent există cel puţin 3 scenarii:

• În urmă cu doar un an, un studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea Yale descria posibila formare, în emisfera nordică a Pământului, peste aproximativ 200 de milioane de ani, a unui supercontinent, pe care oamenii de ştiinţă l-au botezat deja Amasia. America de Nord şi Eurasia, spun ei, se deplasează deja una spre; peste 50-200 de milioane de ani, Oceanul Pacific va dispărea, iar America de Nord şi Eurasia se vor uni, peste Polul Nord al Terrei, formând supercontinentul nordic Amasia.
• La sfârşitul anilor 1990, o ipoteză elaborată de Roy Livermore (un specialist care lucrează, în prezent, la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie), vorbea despre formarea unui viitor supercontinent (denumit Novopangaea), într-un scenariu ce presupunea închiderea Oceanului Pacific, alipirea Australiei la estul Asiei şi deplasarea spre nord a Antarcticii.
• În fine, apariţia unui viitor supercontinent, cândva în următorii 250 de milioane de ani, a fost preconizată şi de Christopher R. Scotese, geolog în cadrul Universităţii Texas din Arlington.  Scenariul elaborat de el este foarte complex: implică iniţial o lărgire a Atlanticului, peste aproximativ 50 de milioane de ani, după care, peste încă 100 de milioane de ani, acelaşi ocean va începe să se îngusteze, ca urmare a subducţiei (scufundării în magma topită din manta) Dorsalei Atlantice, şirul de munţi submarini care se întinde pe direcţia nord-sud pe fundul Atlanticului. Ca urmare, cele două Americi se vor apropia treptat de Eurasia şi Africa, în cele din urmă (peste cca. 250 de milioane de ani) ajungând să fuzioneze cu acestea. Un proces de subducţie asemănător cu cel din Atlantic va duce şi la îngustarea şi apoi închiderea aproape completă a Oceanului Indian; din el va mai persista doar o rămăşiţă situată în partea sudică a supercontinentului astfel format. Africa se va deplasa spre nord, alipindu-se Eurasiei, astfel încât Marea Mediterană va dispărea; America de Sud, migrând spre vest, va ajunge să fie oarecum încolăcită în jurul capătului de sud al Africii, astfel încât Patagonia se va găsi lângă Indonezia, închizând între ele amintita rămăşiţă a Oceanului Indian. Va lua astfel naştere un supercontinent, pe care autorul acestui scenariu l-a denumit iniţial Pangaea Ultima, pentru ca apoi să-i schimbe numele, din pricina conotaţiilor cam pesimiste ale atributului ultima. Nu a vrut în niciun caz să spună că acesta va fi ultimul supercontinent de care va mai avea parte planeta, aşa încât, ca să nu mai existe niciun fel de interpretări „apocaliptice” ale denumirii, a schimbat-o şi a rebotezat ipoteticul supercontinent preconizat de el cu numele de Pangaea Proxima.

Fie că acest ciclu al supercontinentelor a început acum miliarde de ani, fie că e vorba despre un fenomen ce datează de doar câteva sute de milioane de ani, tendinţa pare să continue. Dacă pe Terra vor mai exista oameni peste 200 de milioane de ani (să sperăm!), ceea ce vor învăţa la şcoală despre planeta pe care trăiesc va fi radical diferit de ceea ce am învăţat noi. Iată un exerciţiu de imaginaţie pe cât de dificil, pe atât de pasionant: să încercăm să ne închipuim cum vor fi lucrurile, cât de diferite de cele de azi, atunci când un unic supercontinent  va lua locul continentelor pe care le cunoaştem astăzi. 

(Foto: Shutterstock.com)