Misiuni riscante: cele mai periculoase momente din istoria explorărilor spaţiale
Am scris deja despre povestea ciudată a „răzmeriţei spaţiale” survenite în cursul misiunii Skylab 4, în 1973 – un moment în care stresul care i-a copleşit pe membrii echipajului a dus la intrarea lor în grevă, punând în pericol realizarea misiunii.
Dar nu e singura ocazie în care oamenii s-au comportat altfel decât se aşteptau colegii lor şi cei care i-au antrenat pentru aceste primejdioase misiuni.
Una dintre cele mai periculoase astfel de peripeţii s-a petrecut în timpul misiunii Gemini 4, avându-l ca „erou” (dacă se poate spune aşa) pe astronautul Edward H. White (Ed White), primul astronaut american care a efectuat o ieşire în spaţiu, în afara navei, o EVA (extra-vehicular activity), cum o numeşte NASA. Plimbarea spaţială trebuia să dureze câteva minute, dar Ed White a fost atât de încântat de ea, încât a tot încercat să o prelungească, în ciuda insistenţelor celor de la sol şi ale comandantului misiunii, James McDivitt. Imaginaţi-vă frustrarea şi nervozitatea celor care încercau să-l convingă pe White să vină înapoi pe navă, înainte de a rămâne fără oxigen pentru manevre (avea un dispozitiv care expulza oxigen la presiune mare, ajutând astfel astronautul să se deplaseze în diferite direcţii) şi înainte de a intra în zona umbrită a Pământului, acolo unde era deja noapte, deoarece specialiştii NASA nu doreau ca EVA să se desfăşoare pe întuneric. În cele din urmă, după vreo 20 de minute de EVA, oxigenul din dispozitivul de manevrare în spaţiu se terminase, astronava deja intrase în zona de întuneric, iar McDivitt a trebuit să-l tragă pe White spre navă, cu cablul de care era legat. Însă a apărut o altă problemă: trapa prin care ieşise White – o piesă care le mai făcuse probleme şi înainte, fiindcă zăvoarele ba nu se deschideau, ba nu se închideau cum trebuie – a făcut figuri şi de data acesta, refuzând să se închidă. Era o problemă majoră; însemna că amândoi astronauţii ar fi murit la reintrarea navei în atmosfera terestră. Au urmat câteva momente de groază, atât sus pe navă, cât şi la sol. Dar McDivitt, care mai meşterise şi înainte la mecanismul buclucaş, a reuşit să rezolve problema şi de data aceasta şi să închidă trapa. În cel din urmă, au ajuns cu bine înapoi pe Pământ, iar fotografiile făcute de McDivitt şi care îl reprezentau pe Ed White în plimbarea lui în jurul navei – prima din istoria explorărilor spaţiale americane – au făcut înconjurul lumii.
Adeseori, e „vina” aparatelor, care au şi ele toanele lor, oricât de bine ar fi construite şi reglate (şi nu ne putem îndoi de conştiinciozitatea cu care îşi fac treaba cei însărcinaţi cu aceste operaţii, având în vedere miza colosală – umană, ştiinţifică, materială – a acestor misiuni). Istoria expediţiilor spaţiale cuprinde şi destule evenimente nefericite, generate de proasta funcţionare a aparatelor şi sistemelor navelor.
Dacă în fruntea tuturor se situează cumplita catastrofă a exploziei în aer a navetei Challenger (ianuarie 1986), care a dus la moartea tuturor celor 7 membri ai echipajului, există şi alte exemple de întâmplări, mai puţin tragice, care adesea au avut ca rezultat doar nişte sperieturi, dar uneori au dus şi la eşecul unor misiuni spaţiale.
Apollo 13 este o astfel de misiune care a trebuit abandonată la un moment dat, ca urmare a problemelor tehnice.
Apollo 13 (lansată în 1970) era cea de-a treia misiune cu echipaj uman care ar fi trebuit să ajungă pe Lună. Dar n-a mai ajuns. După două zile de călătorie în spaţiu, când astronava se afla la aproximativ 320.000 km depărtare de Pământ, un rezervor de oxigen s-a spart, afectând funcţionarea modulului de servicu şi a modulului de comandă, avariind sistemele de supravieţuire. Astronauţii James A. Lovell, John L. „Jack” Swigert şi Fred W. Haise au trecut prin momente groaznice: îngrămădiţi zile la rând într-o capsulă strâmtă, au suferit de frig, deoarece sistemul de încălzire n-a mai funcţionat; apă potabilă nu mai aveau de ajuns, alimentarea cu energie era diminuată, iar cei trei ar fi murit asfixiaţi, dacă nu reuşeau (sub îndrumarea inginerilor de la sol) să facă o modificare improvizată la sistemul de îndepărtare a dioxidului de carbon din aerul cabinei.
Nici nu se mai punea problema să aselenizeze; urgenţele erau acum cu totul altele: supravieţuirea echipajului şi revenirea lui pe Pământ. Astronauţii au fost obligaţi să dezactiveze temporar modulul de comandă şi să folosească modulul lunar – cel cu care ar fi trebuit să coboare pe Lună – pe post de „barcă de salvare”. Deşi acest plan exista teoretic şi fusese „predat” în cursul instruirii, nimeni cu credea că va fi realmente nevoie de aşa ceva, că scenariul ipotetic s-ar putea transforma în realitate. Dar iată că se întâmplase.
Cu nava grav avariată, astronauţii au trebuit să se străduiască să rămână în viaţă în timp ce manevrau nava spre Terra. Rezervele de care dispunea modulul lunar fuseseră proiectate pentru a susţine două persoane, timp de o zi şi jumătate, nu trei persoane timp de 4 zile. A fost nevoie de toată priceperea, ingeniozitatea şi tăria morală a celor de la bord, ca şi a echipajului de control al zborului, aflat la sol, şi a personalului auxiliar, pentru a evita o tragedie. Au fost realizate adevărate tururi de forţă, soluţii tehnice strălucite – deşi improvizate – pentru a alimenta cu energie nava şi a asigura eliminarea dioxidului de carbon.
După 6 zile petrecute în spaţiu – dintre care 4, cele de după accident, au fost cumplite – cei trei au reuşit să ajungă înapoi pe planeta natală: au reintrat pe o traiectorie corectă în atmosfera terestră, iar modulul de comandă, în care au revenit pentru minutele finale ale călătoriei, a căzut în ocean, de unde a fost recuperat cu toţi membrii echipajului în viaţă.
În felul ei, misiunea a fost un succes – unii au numit-o un „eşec reuşit” – deoarece, într-o situaţie atât de dificilă, cei implicaţi au izbutit totuşi să readucă astronauţii vii pe Pământ.
Următoarea misiune Apollo – Apollo 14 – este cea în care a fost rostită faimoasa frază „Houston, am avut o problemă”, intrată în cultura populară sub o formă eronată – „Houston, avem o problemă”.
Din fericire, această problemă şi altele din cursul misiunii Apollo 14 nu au fost atât de grave încât să necesite abandonarea ei. Apollo 14 a avut ca obiective explorarea unei formaţiuni de pe Lună, numită Fra Mauro – acesta fusese obiectivul precedentei misiuni din program, Apollo 13, abandonată datorită unor probleme tehnice grave, după cum am relatat mai sus – şi urma să cuprindă şi două EVA selenare – două „plimbări” pe Lună.
Dar, până să coboare pe Lună, astronauţii au avut nişte necazuri. După separarea de modulul de comandă, modulul lunar Antares a avut două probleme serioase. Mai întâi, computerul modulului lunar a început să primească un fals semnal ABORT – probabil, după cum au presupus inginerii, din cauza că un mic fragment de metal folosit la sudarea circuitelor se desprinsese şi ajunsese între un comutator şi contactul de sub el, închizând circuitul. Ciocănind uşor în panoul de lângă comutator – ce soluţie tehnică sofisticată într-o misiune spaţială! – astronauţii au putut să rezolve temporar problema, dar ea a reapărut după scurt timp. Acum treaba devenea gravă, pentru că, dacă primea iar acelaşi semnal după începerea fazei de coborâre spre Lună, computerul ar fi putut crede că semnalul e real şi ar fi iniţiat automat abandonarea coborârii şi urcarea înapoi pe orbită, ceea ce ar fi însemnat o nouă ratare a misiunii de explorare a Lunii, după Apollo 13. Era nevoie de o soluţie bună şi rapidă : inginerii de la sol s-au mobilizat şi au decis să reprogrameze computerul pentrua ignora semnalul fals. Instrucţiunile au fost comunicate verbal (sistemul de comunicaţii, din fericire, funcţiona bine) pilotului modulului selenar, Edgar Mitchell, iar acesta a reprogramat computerul – apăsând peste 80 de taste – tocmai la timp pentru a evita întreruperea misiunii.
Nici nu-şi reveniseră bine astronauţii din această sperietură, că au avut parte de un nou hop: în cursul coborârii modulului pe Lună, altimetrul (aparatul care indica altitudinea faţă de sol) nu s-a setat automat pentru a înregistra ca nivel de referinţă solul selenar (cum ar fi trebuit să facă), aşa încât computerul de control al navigării nu avea acces la informaţii vitale privind înălţimea la care se afla vehiculul şi viteza relativă faţă de sol. În cele din urmă, a prins un semnal de la sistemul radar de control al aselenizării, când modulul era la 5.500 de m de suprafaţa Lunii şi, controlând manual vehiculul, astronauţii au reuşit să coboare cu bine pe solul selenar.
În rest, misiunea a fost un succes: în cele două EVA pe suprafaţa Lunii, au fost colectate 42 de kg de de rocă selenară şi au fost realizate mai multe experimente (studii seismice şi altele), astfel încât misiunea şi-a atins obiectivele.
La drept vorbind, nici măcar formidabila misiune Apollo 11 – cea care a dus primii oameni pe Lună -, nu a fost lipsită de emoţii. Aparent, a mers şnur, dar în realitate au existat şi atunci unele dificultăţi care, fără sângele rece al astronauţilor şi fără o brumă de noroc, ar fi putut duce la ratarea momentului istoric.
Clipa în care Neil Armstrong a păşit pe suprafaţa Lunii – prima fiinţă umană care păşea pe un alt corp ceresc decât Pământul natal – a fost una dintre cele mai memorabile, mai încărcate de emoţie, nu numai din istoria zborurilor spaţiale, ci din întreaga istorie a omenirii.
Dar a fost cât pe ce să nu „iasă”. La 20 iulie 1969, modulul lunar Eagle s-a desprins de navă, pentru a-i duce pe Lună pe astronauţii Neil Armstrong şi Buzz Aldrin. A ajuns deasupra locului unde trebuia să coboare, dar n-a lipsit mult ca aselenizarea să dea greş, căci solul lunar era plin de bolovani care ar fi dezechilibrat vehiculul. Tot căutând un loc mai neted, când mai aveau doar puţin combustibil rămas, au găsit în cele din urmă un loc potrivit pentru aterizarea lui Eagle şi, câteva minute mai tărziu, Armstrong cobora pe Lună, rostind istoricele cuvinte: „Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire!”