Mesajul extraterestru din codul nostru genetic

Cei doi savanţi care susţin această idee provocatoare sunt Vladimir I. Şcerbak, de la Universitatea Naţională Kazahă Al-Farabi, şi Maxim A. Makukov, de la Institutul de Astrofizică Fesenkov, ambele din Kazahstan.

Ei au emis ipoteza că ar exista, în structura codului nostru genetic,  anumite „marcaje” ce ar fi putut fi întipărite acolo de o civilizaţie extraterestră, conducându-ne spre ideea că acea civilizaţie ar fi populat apoi una din planetele Căii Lactee – Terra – cu fiinţe create de ea, fiinţe care ulterior au evoluat, ducând la alcătuirea biosferei terestre aşa cum o cunoaştem azi.

Inspiraţi de proiectul SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence), au numit acest mesaj semantic şi matematic „SETI biologic” sau “SETI genomic”.

Dacă proiectul SETI urmăreşte, de decenii, să capteze  din Univers un semnal radio care să ne arate că există fiinţe inteligente pe alte planete, prezenţa acestui “SETI biologic”, spun cercetătorii, oferă şanse mai mari de a descoperi o eventuala existenţă a unor astfel de fiinţe.

Lucrarea celor doi savanţi a fost publicată recent în jurnalul Icarus, sub tiltlul The “Wow! signal” of the terrestrial genetic code.

• Ce e semnalul „Wow!”? Proiectul SETI a început în 1959 şi, de-a lungul istoriei sale de peste o jumătate de veac, au existat câteva momente memorabile, între care şi cel legat de aşa-numitul semnal „Wow!” În 1977, dr. Jerry R. Ehman, un astronom care lucra în cadrul SETI, a recepţionat, cu ajutorul radiotelescopului de la Universitatea Ohio, SUA, un semnal radio neobişnuit. Surescitat la culme – era convins că i-a auzit pe extratereştri! – a scris Wow! pe marginea foii de hârtie pe care înregistrase evenimentul. Dar, din păcate, acesta nu s-a mai repetat niciodata. Până la urmă, dupa ce s-a mai liniştit agitaţia, astronomul le-a declarat celor care îi cereau insistent explicaţii că bănuieşte ca semnalul captat de el fusese, în realitate, un semnal emis de pe Pământ şi care fusese reflectat de vreo bucata de „gunoi spaţial”.

Ceea ce Şcerbak şi Makukov numesc „un SETI biologic” ar fi, cred ei, un indiciu al existenţei unor fiinţe extraterestre inteligente care au lăsat o urmă a prezenţei lor în Univers prin aceste trăsături specifice ale codului nostru genetic, trăsături care, susţin cercetatorii, nu pot fi explicate doar prin modelul probabilistic bazat pe şansă.

Ce este codul genetic?

Codul genetic este un ansamblu de reguli care permite traducerea informaţiiilor conţinute în materialul genetic al celulelor vii, pentru a sintetiza proteine.

Dacă ne imaginăm o analogie între celula umană şi un computer, codul genetic face ceea ce fac şi codurile scrise de programatori pentru computere: acestea conţin, scrise într-un anumit format, instrucţiuni care îi permit calculatorului să îndeplinească diferite sarcini. La fel, celula sintetizează diferite proteine pe baza informaţiei conţinute în codul genetic.

Proteinele sunt alcătuite din aminoacizi de diferite tipuri (20 de  tipuri), asamblaţi într-o anumită ordine, care depinde de instrucţiunile din materialul genetic. Informaţia genetică din ADN este copiată în ARN mesager (ARNm), într-un proces numit transcripţie, iar această informaţie din ARNm constituie „manualul de instrucţiuni” pentru sinteza proteinelor. Instrucţiunile vin sub forma unor triplete de nucleotide, numite codoni. Fiecărui aminoacid îi corespunde un anumit codon (sau anumiţi codoni) din ARNm. În ARNm nucleotidele (unităţile de bază din care sunt formaţi acizii nucleici) sunt de patru tipuri, în funcţie de baza azotată pe care o conţin: adenină (A), guanină (G), citozina (C) , uracil (U). (În ADN, în locul uracilului se găseşte timina – T)). Când mecanismele celulare responsabile de sinteza proteinelor citesc codonul AUG (adenină-uracil-guanină), „ştiu” că acesta corespunde aminoacidului methionină şi îl plasează la începutul lanţului de aminoacizi; apoi citesc UGG, „ştiu” că asta înseamnă că trebuie să urmeze la rând aminoacidul triptofan şi îl adaugă lanţului de aminoacizi etc. Aşa se formează proteinele, substanţe organice care există în mii de tipuri în organismele vii, unde îndeplinesc nenumărate roluri diferite şi fără de care viaţa, aşa cum o cunoaştem noi, n-ar fi posibilă.

Aşadar, asta face codul genetic: stabileşte o corespondenţă între codoni şi aminoacizi în cadrul procesului de sinteză a proteinelor. Există 20 de aminoacizi specifici celulelor vii şi 64 de codoni diferiţi, formaţi prin aranjarea câte trei a celor 4 tipuri de baze azotate menţionate. (Unii aminoacizi pot fi codificaţi de mai mulţi codoni.)

Una dintre caracteristicile cele mai fascinante ale codului genetic este universalitatea sa: cu câteva variaţii minore, el este comun tuturor formelor de viaţă de pe Terra, de la bacterii până la om. Cu toate diferenţele uriaşe care există între microorganisme şi mamifere, de pildă, codul genetic este acelaşi, aceleaşi baze azotate intră în alcătuirea acizilor nucleici şi aceiaşi codoni codifică aceiaşi aminoacizi, ceea ce sugerează că acest cod genetic are o origine unică şi aceeaşi istorie evolutivă.

Există mai multe ipoteze care încearcă să explice originea codului genetic, incluzând concepte precum afinităţi de ordin chimic între anumiţi aminoacizi şi anumite triplete de baze azotate (a fost demonstrată experimental existenţa unor astfel de afinităţi),  selecţia naturală (care a dus la stabilirea codonilor astfel încât să minimizeze efectul mutaţiilor) ş. a., dar trebuie să recunoaştem, de fapt, originea codului genetic este una dintre Marile Enigme: în cadrul celei mai mari dintre enigmele care ne frământă pe noi – originea vieţii pe Pământ – modul în care a apărut codul genetic este un capitol extrem de dificil de explicat.

În asemenea condiţii, nu e de mirare că pentru mulţi oameni de ştiinţă ajunge să pară tentantă ideea unui cod genetic „primit de-a gata”, apărut undeva pe altă planetă şi ajuns la noi deja format. (Cum s-a format acolo, pe planeta aceea, oricare ar fi ea, e o altă discuţie.)

În articolul lor, cei doi cercetători afirmă că acizii nucleici reprezintă un mijloc foarte bun de stocare a informaţiei, graţie stabilităţii lor: „Odată fixat, codul genetic ar putea rămâne neschimbat la scara cosmică a timpului. La drept vorbind, este cea mai durabilă alcătuire cunoscută până în prezent. De aceea, reprezintă un mijloc excepţional de stocare a unui semnal inteligent. Odată genomul rescris în mod corespunzător, noul cod, cu marcajul său  cu tot, va rămâne neschimbat în celulă şi în urmaşele sale, ce pot fi apoi diseminate în timp şi spaţiu.”

Ei spun de fapt că, dincolo de orice variaţie, există în codul genetic nişte trăsături care conduc spre ideea că elementele fundamentale ale acestui cod, schema sa generală, liniile sale directoare, ar fi fost „scrise” de nişte programatori inteligenţi.

Ca să putem atribui crearea codului unor asemenea proiectanţi, ar trebui să descoperim în el anumite modele repetitive care să fie foarte semnficative din punct de vedere statistic şi să aibă caracteristici care nu pot fi dobândite prin procese naturale, ci doar prin intervenţia conştientă a unor proiectanţi inteligenţi.

Cei doi autori au purces la analiza codului genetic şi afirmă că au descoperit că genomul uman prezintă o anumită ordonare surprinzător de riguroasă în ceea ce priveşte corespondenţa dintre nucleotide şi aminoacizi.

„Aranjamentele din cadrul codului dezvăluie un ansamblu de modele aritmetice şi ideografice asociate cu un limbaj simbolic.” Sunt prezente, spun ei, caracteristici pe care nu te-ai aştepta să le găseşti într-o structură ce ar fi apărut prin evoluţie şi selecţie naturală, oricât de precisă ar fi ea; pare ceva construit, alcătuit, proiectat pe baza unor concepte precum predominanţa sistemului zecimal, simetria semantică şi utilizarea simbolului abstract al lui zero – toate considerate de cei doi drept semne neîndoielnice de artificialitate. De exemplu, faptul că anumite aranjamente din sistem implică predominant sistemul de numeraţie zecimal este, în opinia lor, un semn de artificialitate, de intervenţie dinafară în scopul implementării unui anumit concept matematic, deoarece „natura este indiferentă la limbajele numerice întrebuinţate de inteligenţă pentru a reprezenta cantităţi.”

„Precise şi sistematice, aceste modele apar ce fiind produsul unei logici exacte şi al aplicării unor cunoştinţe de informatică”, spun autorii studiului.

Iar aceste constatări i-au condus la o concluzie foarte îndrăzneaţă: codul genetic pare să fi fost ” inventat în afara Sistemului Solar, deja cu câteva miliarde de ani în urmă.”
 

Codul genetic „de-a gata”

Vă sună oarecum cunoscuta concluzia lor? Este elementul central al unei teorii mult discutate: cea a panspermiei – ideea că germenii vieţii au ajuns pe Pământ venind din altă parte, de pe un alt corp ceresc. Există o variantă mai… naturală, să zicem, a teoriei panspermiei, care susţine că „germenii vieţii”, oricum ar fi arătat ei, ar fi ajuns întâmplător pe Terra, purtaţi de meteoriţi, şi ar fi prosperat aici, dând naştere, prin evoluţie, biosferei terestre.

Dar există şi o variantă radicală, mai cutezătoare: cea a panspermiei dirijate, care susţine că planeta noastră ar fi fost „însămânţată” conştient, intenţionat, cu materie vie, de către o civilizaţie extraterestră mai avansată. Oricât de SF ar părea, teoria s-a bucurat de sprijinul unor savanţi iluştri, printre care Francis Crick, unul dintre laureaţii Premiului Nobel pentru meritul de a fi descifrat structura ADN-ului – una dintre cele mai mari victorii ştiinţifice ale secolului XX şi ale tuturor timpurilor.

Cei doi autori ai lucrării au curajul să afirme: „De vreme ce este departe de a fi fost stabilit un scenariul real al originii vieţii terestre, ipoteza ca ea să fi fost

Însă, ca mai toate ideile foarte îndrăzneţe, şi ideea lor îşi poate găsi interpretări mult mai largi, iar unele dintre ele n-au legătură cu ştiinţa în spiritul căreia presupunem ca fost redactată lucrarea. Pe lângă panspermia dirijată, teoria celor doi cercetători, cu al lor “SETI biologic”, mai dă apă la moară şi unei alte concepţii, de data aceasta clar anti-ştiinţifică: cea a designului inteligent, o formulare modernă care nu este însă decât un alt nume pentru creaţionism în cel mai biblic sens al termenului. Teoria designului inteligent afirmă că biologia formelor de viaţă de pe Terra este atât de complexă, încât nu poate fi explicată printr-o evoluţie pe căi naturale, ci trebuie neapărat să fie opera unei forţe supranaturale. În Occident, se încearcă adesea acreditarea acestei teorii – inclusiv în şcoli – ca o alternativă mai modernă a creaţionismului „clasic”, opunând-o evoluţionismului. Dar atâta timp cât se vorbeşte de intervenţia unei forţe superioare care ar fi creat conştient, intenţionat, viaţa, tot creaţionism rămâne. Şi ne-am putem întreba, cum se întreabă astronomul Ray Villard într-un articol publicat recent, în care comenta ipoteza lansată de Şcerbak şi Makukov: chiar în cazul în care codul genetic ar fi considerat, până la urmă, creaţia unui Mare Proiectant extraterestru, pe proiectant cine l-a proiectat?

Dar să nu facem din ţânţar armăsar. Ipoteza lui Şcerbak şi Makukov este una dintre numeroasele încercări de a explica Enigma Supremă (merită să o scriem cu majuscule): cum a apărut viaţa pe Pământ? Teorii peste teorii au fost elaborate în încercarea de a lămuri problema, experimente peste experimente au fost întreprinse pentru a lumina puncte obscure ale uneia sau alteia dintre teorii, studii peste studii au sintetizat periodic datele şi le-au reinterpretat, în speranţa de a da de cap misterului.

Dar Marea Enigmă rezistă încă, ferecată în colosala ei complexitate.

Până de curând, specialiştii care studiau problema originii vieţii puteau spera prea puţin de la cercetările asupra  materialului genetic şi asupra informaţiei genetice, deoarece aceste cercetări erau extrem de dificile şi costisitoare – deci prea puţin accesibile – din cauza tehnologiei insuficient dezvoltate. Dar lucrurile s-au schimbat: remarcabilul progres recent al metodelor de analiză genetică oferă o nouă pârghie de acţiune. Studiind comparativ al genoamele diferitelor vieţuitoare sau, cum au făcut Şcerbak şi Makukov, codul genetic, oamenii de ştiinţă pot acum aborda problema originii vieţii dintr-un alt unghi, recurgând nu numai la chimie, ci şi la informatică. Un studiu recent chiar propunea, ca pe o evoluţie absolut necesară progresului în domeniu, această schimbare de optică.

Ideea celor doi savanţi, cu toate conotaţiile ei neliniştitoare, trebuie văzută ca un pas nou pe acest drum; chiar dacă e susceptibil de a fi contestat, este încă un pas – cât de important, doar timpul o s-o arate – pe calea dezlegării Marii Enigme: originea vieţii pe Pământ.