Virusul obezităţii – factorul misterios care provoacă îngrăşarea?

După decenii în care obezitatea a fost explicată pur şi simplu prin dezechilbrul dintre aportul şi cheltuiala de calorii, plus o predispoziţie genetică, cercetaările mai recente au început să producă tot mai multe dovezi ale faptului că obezitatea este, în realitate, o boală foarte complexă. Încercând să descurce ghemul încâlcit al acestei complexităţi, oamenii de ştiinţă scot la iveală tot mai mulţi factori care ar putea contribui la epidemia de obezitate ce se răspândeşte global.

În multe cazuri, explicaţia simplă – prea multă mâncare, prea puţină mişcare -, la care se adaugă tendinţa genetică de a se îngrăşa, este suficientă pentru a lămuri lucrurile.

• Cum să te faci bine mai repede când ai gripă? Iată ce spune știința!
• Un profesor a calculat cum arată halba perfectă de bere!

Dar tot mai multe studii arată că la această ecuaţie simplă se adaugă fel de fel de factori care complică lucrurile. De exemplu, cercetările din ultimii ani au evidenţiat rolul imens al microbiomului intestinal – miliardele de bacterii care trăiesc în intestinul uman şi care joacă un rol extrm de important în sănătatea noastră. Microbiomul cuprinde multe specii, iar prezenţa anumitor specii şi proporţia în care se găsesc influenţează tendinţa la îngrăşare a „purtătorului”.

Alte cercetări sugerează că anumiţi poluanţi din mediu, care dereglează delicatul echilibru hormonal al corpului, pot contribui, de asemenea, la creşterea în greutate.

Mai nou, au fost incriminate şi anumite substanţe prezente în produsele cosmetice – în fond, substanţe străine organismului, care afectează şi ele sistemul endocrin şi favorizează depunerea de grăsime.

Chiar şi confortul locuinţelor moderne poate fi un factor favorizant, şi nu e vorba de faptul că urcăm cu liftul în loc de a merge pe scări sau că nu ne mai ridicăm de pe canapea nici măcar ca să schimbăm canalul TV, fiindcă avem telecomandă. E vorba de temperatura din casă, prea ridicată în cursul iernii, care nu mai mobilizează mecanismele termogene (de producere a căldurii) cu care ne-a înzestrat evoluţia. Încă misterioasa grăsime brună – un tip de ţesut adipos foarte eficient în producerea căldurii, care consumă energie şi ajută la menţinerea echilibrului caloric, este activată la temperaturi scăzute; or, căldura din locuinţele noastre cu încălzire centrală face ce grăsimea brună să nu mai lucreze pentru a regla temperatura corpului.

Însă surprizele legate de cauzele obezităţii nu se tremină aici. Una dintre cele mai noi şi neaşteptate descoperiri sugerează că obezitatea, acest dezechilibru metabolic, poate fi asociată cu infecţia cu anumiţi agenţi patogeni. Vom ajunge oare să ne gândim la obezitate ca la o boală virală contagioasă, precum varicela sau pojarul?

Pionierul acestei direcţii de cercetare este dr. Nikhil V. Dhurandhar, un cercetător de origine indiană care, discutând într-o seară cu un prieten de-al său, medic veterinar, despre problemele de sănătate ale găinilor, a avut revelaţia faptului că ar putea exista o corelaţie între infecţia cu unele virusuri şi apariţia obezităţii. Prietenul său, medicul veterinar Sharad M. Ajinkya, observase la  unele dintre „pacientele” sale – găini – o asociere între infecţia cu un anumit tip de virus – virusul SMAM – şi depunerea considerabilă de ţesut adipos pe abdomen.

Întâmplarea a făcut ca dr. Dhurandhar să fie familiarizat cu problemele obezităţii umane, deoarece tatăl său condusese o clinică pentru tratamentul acestei afecţiuni, la Mumbai.

Discutând cu dr. Ajinkya, i-a venit ideea că era posibil ca şi la oameni să existe o asociere similară, între infecţia cu un virus şi apariţia obezităţii. Era o ipoteză îndrăzneaţă, plină de promisiuni, dar trebuia verificată.

Cei doi specialişti au realizat o serie de experimente pe găini, reuşind să arate că asocierea nu era  întâmplătoare şi că, într-adevăr, infectarea găinilor cu virusul SMAM duce al apariţia depunerilor mari de grăsime în corp (şi, ulterior, la decesul bietelor păsări).

Dr. Nikhil Dhurandhar s-a mutat apoi în Statele Unite ale Americii, sperând să găsească finanţare pentru cercetările sale în această direcţie. A reuşit să găsească o slujbă într-un laborator unde, lucrând de data acesta cu adenovirusul subtip 36 (Adv-36), a avut prilejul să testeze ipoteza infectobezităţii pe şobolani, şoareci şi maimuţe, rezultatele confirmându-le pe cele obţinute pe găini.

Rămânea însă să fie studiată această asociere şi la oamani. Din motive etice, dr. Dhurandhar nu a putut, evident, să cerceteze chestiunea pe oameni în acelaşi mod ca şi pe animale, adică infectând intenţionat subiecţi umani cu Adv-36 şi comparându-i apoi cu un grup de control.

Dar ideea cauzei virale a obezităţii era prea tentantă pentru a nu fi explorată, aşa că dr. Dhurandhar a găsit totuşi mijloace de a cerceta asocierea dintre Adv-36 şi obezitatea la om, respectând normele etice. 

Pe de o parte, a întreprins cercetări comparative pe pacienţi obezi şi normoponderali, făcând analize pentru a descoperi prezenţa anticorpilor împotriva Adv-36. 

Iar rezultatele obţinute par să confirma îndrăzneaţa teorie a infectobezităţii: dintre pacienţii obezi, 30% prezentau anticorpi împotriva virusului, atestând astfel faptul că fuseseră infectaţi cu el, în vreme ce printre pacienţii normoponderali erau mult mai puţini cei care prezentau astfel de anticorpii: doar 11%.

Pe de altă parte, teoria infectobezităţii a fost testată prin experimente de laborator. În 2007, pe când lucra la Pennington Biomedical Research Center, din cadrul Louisiana State University, a publicat, împreună cu colega sa Magalena Pasarica (o cercetătoare de origine română) un articol numit Infectobesity: Obesity of Infectious Origin, în care discutau rezultatele unor cercetări asupra relaţiilor dintre infecţiile cu diferiţi agenţi patogeni şi apariţia obezităţii.

Pentru clarificarea relaţiei dintre Adv-36 şi obezitate,  dr. Pasarica a realizat studii in vitro în condiţii de laborator, pe celule stem umane. Acestea sunt celule „primordiale”, aşa-zis pluripotente, care se pot, adică, transforma în orice alt tip de celulă umană, în funcţie de condiţii. Atunci când celulele stem umane cultivate în laborator au fost infectate cu Adv-36, ele s-au transformat în celule adipoase, rezultatul sugerând că virusul cu pricina ar putea contribui la acumularea grăsimii în corp.

Dr. Dhurandhar şi dr. Pasarica au mai arătat că, la animale, acest virus se transmite prin aer; e posibil ca şi transmiterea la oameni să se realizeze prin acelaşi mecanism (pe cale respiratorie sau prin contactul cu suprafeţe pe care există virusul). 

Acum, ar fi exagerat să ne imaginăm că toate cazurile de obezitate din lume sunt provocate de infecţii virale. Mai probabil, o parte dintre cazurile de obezitate implică, printre cauze multiple, şi o asemenea infecţie. Faptul este un argument pentru complexitatea zăpăcitoare a acestei boli, pentru caracterul ei adesea imprevizibil, care o face, în multe cazuri, rebelă la tratamentele cele mai bine gândite.  Infecţia cu virus ar putea explica, de pildă, de ce unii oameni, ce nu păreau predispuşi la îngrăşare, încep brusc să acumuleze kilograme la un moment dat al vieţi lor, în ciuda faptului că nu şi-au schimbat alimentaţia şi alte aspecte ale modului de viaţă; ar putea explica, de asemenea, de ce unii obezi  pot scădea în greutate considerabil, urmând un program de slăbire potrivit, în vreme ce alţii, care urmează acelaşi program, slăbesc mult mult puţin ori deloc. 

Prezenţa virusului, care poate declanşa apariţia obezităţii sau o poate face mai rezistentă la tratament, este un factor care complică înţelegerea acestei afecţiuni şi abordarea ei terapeutică. 

Un vaccin împotriva acestui virus nu există încă; armele terapeuţilor rămân tot cele din arsenalul clasic – reducerea aportului caloric din alimentaţie şi mărirea cheltuieilor energetice, prin exerciţiu fizic; eventual, în cazurile severe, operaţii de chirugie bariatrică.

Dar teoria infectobezităţii deschide noi perspective, atât în cercetare, cât şi în terapie, cel puţin pentru o parte dintre obezi, cei a căror obezitate se datorează în mare  măsură infecţiei cu un virus. 

Câţi dintre obezi sunt în această situaţie? ne-am putea întreba. În urmă cu câţiva ani, dr. Magdalena Pasarica declara: „În acest moment, nu putem estima care este proporţia persoanelor cu obezitate de origine Ad-36, dar presupunem că undeva în jurul a 5%. Dar dacă te gândeşti ca 5% din milioanele de cazuri de obezitate din toata lumea pot fi prevenite, este mare lucru.”

Normal, nu e cazul să ne culcăm pe-o ureche, aşteptând soluţiile medicale care să ne rezolve problemele de greutate, în timp ce ne îndopăm zăcând pe canapea. Dar, în ceea ce priveşte cunoaşterea ştiinţifică,  suntem, într-un fel, în aşteptarea vaccinului sau a unui tratament anti-viral care să combată efectele  infecţiei cu Adv-36 asupra greutăţii corporale şi, dintr-o perspectivă mai largă, în aşteptarea înţelegerii mai bune  a contribuţiei diverselor microorganisme la apariţia obezităţii – un câmp de cercetare pe cât fascinant din punct de vedere pur ştiinţific, pe atât de important din punct de vedere practic. Rezultatele acestor cercetări ar putea schimba radical concepţia medicilor, a nutriţioniştilor, dar şi pe a noastră a tuturor asupra unei probleme de sănătate care afectează o proporţie alarmant de mare din populaţia lumii.