Alergiile ne sunt dăunătoare sau utile? O ipoteză nouă clatină vechile teorii

În opinia curentă a specialiştilor, alergiile sunt considerate drept un răspuns „greşit” al sistemului imunitar, răspuns îndreptat în mod eronat spre substanţe care, în mod normal, nu sunt dăunătoare organismului uman. Totuşi, la persoanele alergice, sistemul imunitar „judecă” în mod greşit situaţia, estimând că polenul florilor de tei sau arahidele ar putea reprezenta un pericol major pentru persoana respectivă. Şi, în consecinţă, se activează mecanismele de apărare imunitară, care determină reacţii puternice din partea organismului. În anumite situaţii, răspunsul este atât de violent încât pune în pericol chiar viaţa – este aşa-numita anafilaxie, care poate provoca scăderea tensiunii arteriale şi blocarea căilor respiratorii. (Existenţa acestui fenomen extrem este un argument în favoarea teoriei „răspunsului greşit”; pare, într-adevăr, un răspuns complet aiurea din partea sistemului imunitar, că doar ce apărarea e aia în care omori organismul pe care trebuie să-l protejezi?)

• Iată cum o simplă cană cu ceai poate deveni un detector de particule!
• Pentru prima dată în istorie, astronomii au fotografiat îndeaproape o stea din afara galaxiei Calea Lactee

În lumina acestei concepţii, împărtăşită de majoritatea imunologilor, persoanele alergice ar fi victimele unei „versiuni greşite” ale aşa-numitului răspuns imun de tip 2, despre care se crede că ar fi evoluat pentru a ne apăra de paraziţi. Răspunsul de tip 2 implică întărirea barierelor de protecţie ale organismului şi stimularea eliminării parazitului invadator. Prin contrast, răspunsul imun de tip 1 presupune distrugerea directă, de către celulele sistemului imunitar, a patogenilor precum virusurile şi bacteriile, ca şi a celulelor pe care aceştia le-au infectat.

Ideea centrală a acestei viziuni ar fi că patogenii mai mici, precum virusurile şi bacteriile, pot fi „ucişi” direct, în vreme ce, în cazul organismelor dăunătoare mai mari, cum sunt praziţii, e mai înţelept ca organismul să adopte o cale defensivă indirectă.

Această teorie a fost însă contrazisă recent de un imunobiolog care lucrează la Universitatea Yale, SUA, Ruslan Medzhitov, care nu e de acord cu ideea că alergiile ar fi doar acţiuni scăpate de sub control ale sistemului de apărare împotriva paraziţilor. Paraziţii, susţine el, n-au nimic în comun cu substanţele care declanşează alergiile (denumite alergeni). În primul rând, există un număr aproape nelimitat de alergeni; în al doilea rând, răspunsul alergic poate fi extrem de rapid – uneori apare în câteva secunde; or, atacul împotriva unui parazit nu are de ce să fie atât de rapid.

Războiul argumentelor

Noua ipoteză construită de Ruslan Medzhitov şi colegii săi (Noah W. Palm şi Rachel K. Rosenstein) şi publicată anul trecut în revista Nature sugerează că alergiile au apărut pentru a ne proteja de efectele grave ale unor substanţe toxice din mediu. Cu alte cuvinte, au apărut cu un rost, nu reprezintă doar o eroare de funcţionare a sistemului imunitar.

Când inhalăm ceva ce n-ar trebui inhalat, explică imunobiologul, organismul nostru produce mucus, ne curge nasul, strănutăm, tuşim. Când venim în atingere cu o substanţă dăunătoare, corpul semnalează, prin senzaţia de mâncărime a pielii, că trebuie să evităm substanţa respectivă sau să o îndepărtăm prin scărpinat. Când ingerăm o substanţă care n-ar face rău, organismul încearcă să o elimine prin vărsături. În cele din urmă, dacă un individ constată că anumite locuri sau anumite împrejurări îi fac rău, le va evita pe viitor.

Aşa a apărut ideea că alergiile ar putea fi, la origine, un fenomen „bun”, o adaptare menită să ne apere de efectele unor potenţiale toxine din mediu, precum veninul de şarpe sau substanţele otrăvitoare din ceea ce mâncăm.

În sprijinul concepţiei sale, Medzhitov citează un studiu publicat în 2006 în Science, în care autorii arătau că anumite celule implicate în răspunsul alergic al organismului sunt capabile să descompună şi să detoxifice veninul unor şerpi sau veninul de albină. Un alt studiu, publicat în 2010, sugera că reacţia alergică la saliva căpuşelor poate împiedica aceste creaturi să se ataşeze de corpul gazdei şi să se hrănească cu sângele acesteia. Un astfel de mecanism de apărare, afirmă Medzhitov, este diferit de răspunsul de tip 2 „clasic”, menit să elimine în timp parazitul; este un mijloc de apărare direct şi rapid.

Unul dintre motivele pentru care ideea alergiei ca fenomen adaptativ benefic este atât de greu de digerat este acela că ea contrazice o altă idee, bine înfiptă în gândirea ştiinţifică şi în cea populară: aceea că expunerea timpurie la alergeni antrenează corect sistemul imunitar, iar persoanele respective sunt, la maturitate, mai puţin predispuse la alergii. Este aşa-numita „ipoteză a igienei”, încă prevalentă în mediile ştiinţifice. Aţi auzit cu siguranţă despre ea, sub o formă sau alta; este acea concepţie ce susţine, de pildă, că o curăţenie excesivă în locuinţe, realizată cu substanţe chimice care „elimină toţi microbii” (cum se spune în reclame) are ca rezultat o predispoziţie mai mare spre alergii a copiilor crescuţi într-o astfel de locuinţă. În acest caz, în lipsa expunerii timpurii la o varietate de germeni cu potenţial alergenic, sistemul imunitar nu învaţă ca lumea ce are de făcut, astfel încât ulterior e mai susceptibil de a se zăpăci şi de a reacţiona anapoda la substanţe care, în mod normal, n-ar trebui să declanşeze nicio reacţie de apărare.

Multe studii au confirmat această „ipoteză a igienei”; între altele, unul publicat în 2011 în New England Journal of Medicine arăta că, dintr-un grup de copii, cei care crescuseră la ferme, unde erau expuşi la un număr şi o varietate mare de microorganisme, aveau un risc mai mic de a dezvolta alergii şi astm, în comparaţie cu ceilaţi copii.

Sintetizând, ipoteza igienei sugerează că la indivizii care intră de timpuriu în contact cu o multitudine de bacterii şi virusuri, organismul investeşte mai multe resurse în răspunsul imun de tip 1, în defavoarea celui de tip 2.

Medzhitov susţine însă că ipoteza sa nu contrazice ipoteza igienei, ci poate coexista cu aceasta. Ar fi vorba, după el, despre aspecte diferite ale susceptibilităţii la boli, legate de „programarea” timpurie a sistemelor de apărare ale organismului.

Dar, deşi ipoteza alergiei ca mecanism evolutiv de apărare este îndrăzneaţă şi interesantă, ea are şi alte lacune. De exemplu, nu explică tocmai convingător anafilaxia – situaţia în care reacţia alergică este atât de puternică, încât ameninţă viaţa. Medzhitov recunoaşte el însuşi că, deşi alergiile sunt, la origine, menite să ne ajute, ele pot totuşi să scape de sub control; sistemul imunitar poate merge prea departe cu riposta la ceea ce crede că este un atac şi acest răspuns exagerat poate dăuna organismului.

Apoi, nu explică suficient de clar de ce unii oameni fac alergii la alimente dintre cele mai obişnuite. Fenomenul alergiilor alimentare, de exemplu, pare să nu aibă niciun sens – sau, oricum, niciunul adaptativ şi benefic. Marea majoritate a alimentelor pe care le consumăm sunt, cu mare probabilitate, inofensive; le ştim bine, omenirea le mănâncă de mii de ani „şi totuşi”, spune Dale Umetsu, imunolog la Spitalul de Copii din Boston, „1 din 12 copii suferă de alergii alimentare. Cum ar putea fi acesta un mijloc de apărare?”

Medzhitov încearcă să explice fenomenul prin faptul că alimentele conţin proteine care sunt dăunătoare sau care pot imita substanţe potenţial dăunătoare. Cum alimentele conţin combinaţii de substanţe extrem de complexe, adesea nu se ştie precis care anume dintre compuşii chimici dintr-un aliment este adevăratul alergen. Şi apoi, adaugă el, trebuie să gândim lucrurile într-un context evolutiv, al trecutului: pentru strămoşii noştri de acum sute de milioane de ani, multe plante care păreau bune de mâncat erau, în realitate, toxice, aşa că alergiile ar fi putut apărea tocmai pentru a ne proteja de acele plante.

Şi, în fine, crede el, s-ar putea ca unele alergii alimentare să apară printr-un mecanism de asociere: de exemplu, cineva poate dezvolta, deodată, o alergie la ouă, după ce a mâncat ouă într-un mediu poluat. Un fel de detectare prin similitudine, pe baza unor indicii olfactive, sau vizuale, sau gustative, face ca organismul să asocieze acel aliment cu poluarea, toxinele, cu ceva dăunător. În acest fel, poate evita, pe viitor, contactul cu respectivele substanţe poluante.

De asemenea, consideră alţi cercetători, ipoteza lui Medzhitov nu lămureşte de ce unii oameni sunt mai predispuşi la alergii decât alţii. Dacă e vorba despre un mecanism de apărare, de ce nu suntem cu toţii alergici, de vreme ce alergeni sunt peste tot? se întreabă Erika von Mutius, un specialist alergolog care lucrează la Spitalul de Copii din cadrul Universităţii din München, Germania. Medzhitov explică: alergiile pot fi mai frecvente la persoanele care prezintă defecţiuni ale altor mecanisme de apărare. De pildă, 42% dintre oamenii care prezintă o mutaţie ce afectează o proteină structurală a pielii (numită filagrină), au frecvent reacţii alergice cutanate. Pielea este prima barieră fizică în calea contactului sângelui cu diferite substanţe dăunătoare; or, aceşti oameni, la care bariera fizică nu este dezvoltată optim, se bazează în măsură mai mare pe apărarea de tip alergic, ca să-i ferească de a absorbi compuşi chimici toxici. De aici, frecvenţa mai mare a reacţiilor alergice ale pielii la aceste persoane.

Una peste alta, ipoteza lui Medzhitov aduce în scenă mai multe întrebări decât răspunsuri. Totuşi, există imunologi care, fără a fi neapărat de acord cu Medzhitov, consideră că argumentele lui sunt demne de luat în seamă, iar ipoteza este importantă cel puţin sub aspectul contribuţiei ei la dezvoltarea imunologiei şi a alergologiei: stimulează elaborarea, de către oamenii de ştiinţă, a unor noi ipoteze, care să lumineze punctele neclare, să lămurească neconcordanţele, să completeze tabloul cunoştinţelor despre sistemul imunitar în general şi despre alergii în special. Un nou unghi de vedere, o altă perspectivă, ar putea aduce un suflu nou în studiul alergiilor, despre care ştim, în prezent, frustrant de puţine lucruri, în ciuda multor decenii de cercetări.

Surse: Nature, Scientific American