Planetele pitice – lumile misterioase pe care abia le descoperim

A fi sau a nu fi (planetă)

• Fizicienii au găsit dovezi pentru „timpul negativ”
• Astronomii din Galați au descoperit o nouă stea variabilă! Ce nume a primit?

Discuţia despre planete, planete pitice şi alte categorii de obiecte spaţiale este o consecinţă a înclinaţiei înnăscute a omului de a pune ordine în haos prin întocmirea de clasificări. (Cum altfel să ne descurcăm în ameţitoarea complexitate a Universului?)

Evident, avem aici, în primul rând, o problemă de definiţii: ce este şi ce nu este o planetă, sau cum trebuie să fie un corp ceresc pentru a fi socotit planetă.

La întrunirea Uniunii Astronomice Internaţionale (IAU) din 2006 s-au discutat aceste lucruri şi multe altele, luându-se hotărârea de a scoate, aşadar, Pluto din categoria planetelor şi de a o trece în categoria planetelor pitice; cu această ocazie au fost elaborate definiţii clare pentru cele două categorii şi a fost adoptat numele de planete pitice pentru noua clasă de corpuri cereşti. (Trebuie spus, totuşi, că nu toţi astronomii din lume sunt de acord cu definiţiile, cu trecerea lui Pluto dintr-o căprărie în alta şi cu denumirea de planetă pitică.)

Ce-i drept, denumirea asta creează întrucâtva confuzie, deoarece aceste obiecte spaţiale nu sunt considerate planete şi totuşi în denumirea lor apare cuvântul planetă, numai bine ca să ne zăpăcească. Iniţial, IAU avusese intenţia să stabilească o distincţie mai limpede, denumind planete clasice pe cele 8 rămase (Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun) şi planete pitice pe Pluto & comp. Până la urmă, treaba cu planetele clasice a căzut baltă şi n-a mai apărut în rezoluţia finală a întrunirii, aşa că, în momentul de faţă, avem de-a face cu planete şi planete pitice. Nu e o situaţie ideală, dar asta e. 

Să ne lămurim cu definiţiile: pe ce criterii este definit un obiect spaţial din sistemul nostru solar ca fiind planetă? Simplificând puţin (fiindcă altminteri astronomia e foarte complicată), o planetă trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe ca să-şi merite numele: 

• trebuie să orbiteze în jurul Soarelui
• trebuie să aibă o formă aproximativ rotundă, bineînţeles nu pentru că aşa-i mai frumos, ci pentru că această formă este un indicator al existenţei unei gravitaţii suficient de puternice pentru a modela astfel obiectul. 
• trebuie să prezinte dominanţă orbitală (o proprietate denumită mai plastic de către astronomi „a face curăţenie în vecinătatea orbitei”.) Ce înseamnă asta? Înseamnă că o planetă „adevărată” are capacitatea de a îndepărta din apropierea orbitei sale alte corpuri cereşti, fie prin coliziuni, fie capturându-le, fie printr-o influenţă gravitaţională. Spre deosebire de planete, planetele pitice nu au o masă suficient de mare pentru a face aşa ceva şi acesta este criteriul de diferenţiere între planete şi planete pitice, criteriul pe baza căruia a fost „izgonit” Pluto din clubul planetelor.

Ce este, atunci, o planetă pitică? Este un corp ceresc care:

• orbitează în jurul Soarelui
• este suficient de masiv pentru ca gravitaţia să îi confere o formă rotunjită 
• nu şi-a făcut curăţenie în preajma orbitei, adică nu prezintă dominanţă orbitală.

Toate aceste discuţii de la întrunirea din 2006, soldate cu schimbarea statutului lui Pluto, au devenit pasionante  – poate chiar necesare – din cauza descoperirii, în ultimii ani, a mai multor obiecte spaţiale trans-neptuniene (corpuri cereşti care orbitează în jurul Soarelui la distanţe mai mari decât distanţa dintre Neptun şi Soare) şi mai ales din cauza unui eveniment petrecut în 2005: descoperirea unui obiect spaţial trans-neptunian mai mare decât Pluto, botezat Eris. O a zecea planetă? Unii aşa au numit-o, dar rezoluţiile adunării IAU au tranşat problema, lăsând Sistemul Solar cu o planetă în minus, în loc să-i adauge una. Eris a fost inclusă şi ea în categoria planetelor pitice, alături de Pluto şi alte câteva obeicte spaţiale mai mici, descoperite anterior sau ulterior, dar care, din ceea ce ştim până acum, se încadrează în definiţia de mai sus (a planetei pitice).

Prin urmare, câte sunt?

La ora actuală, IAU recunoaşte oficial 5 planete pitice, dar se presupune că ar putea exista în Sistemul Solar sute de astfel de obiecte care ar corespunde definiţiei. Astronomul american Mike Brown, de la California Institute of Technology, cel care a descoperit Eris, a publicat în 2011 o listă cu 390 de posibile candidate la statutul de planetă pitică. Rămâne ca studiile viitoare să îmbogăţească (sau dimpotrivă, să reducă – orice e posibil) lista acestor obiecte celeste.

Deocamdată, avem cunoştinţă despre 5: Pluto, Eris, Haumea, Makemake şi Ceres. Toate orbitează la mari distanţe de Soare; sunt nişte mici lumi îngheţate, despre care ştim puţine lucruri, căci sunt tare greu de studiat chiar şi cu tehnologia actuală. 

Cei 5 membri ai „familiei”

Ceres a fost descoperită în 1801; iniţial a fost considerată planetă, apoi reclasificată ca asteroid, pentru ca, în cele din urmă, în 2006, să fie înscrisă de IAU pe lista planetelor pitice. Are un diametru de aproximativ 974 km, este cea mai mică dintre planetele pitice recunoscute azi. Numele de Ceres îi vine de la cel al zeiţei romane a recoltelor.

Pluto a fost descoperită în 1930 şi, timp de 76 de ani, a fost socotită planetă, cea de-a noua planetă a Sistemului Solar. În 2006, a fost reclasificată ca planetă pitică. Este cea de-a doua ca mărime din acest grup, având un diametru de cca. 2306 km. Numele de Pluto este numele roman al unui zeu din mitologia greacă – zeul tărâmurilor subpământene. Planetei pitice Pluto i se cunosc 5 sateliţi naturali: Charon (descoperit în 1978), Nix şi  Hydra (ambii descoperiţi în 2005) şi alţi doi care au denumiri provizorii: S/2011 (134340), sau P4, şi S/2012 (134340) 1, numit şi P5, descoperiţi în 2011 şi, respectiv, 2012.

Haumea a fost descoperită în 2004 şi acceptată de IAU ca planetă pitică în 2008. Are cca. 1300 km în diametru; a fost botezată după Haumea, zeiţa hawaiiană a naşterii.

Makemake, descoperită în 2005, a fost acceptată ca planetă pitică în 2008. Are un diametru de 1350-1500 km; Numele de Makemake este al unei divinităţi (zeu al fertilităţii şi creatorul omenirii) din mitologia populaţiei Rapa Nui, locuitorii de origine polineziană ai Insulei Paştelui. 

Eris, cea mai mare dintre cele 5 planete pitice recunoscute actualmente (cca. 2326 km diametru), a fost descoperită în 2005 şi clasificată drept planetă pitică în 2006. Numele ei vine de la cel al zeiţei Eris din mitologia greacă, zeiţa haosului şi a discordiei. Planeta pitică Eris are – din ceea ce ştim până acum – şi un satelit natural, o mică „lună” botezată Dysnomia. Cu excepţia câtorva comete, Eris şi Dysnomia sunt cele mai îndepărtate obiecte celeste din Sistemul Solar identificate până în prezent.

Pe listele întocmite de diverşi astronomi competenţi în domeniu, liste care cuprind şi alte corpuri cereşti ce ar putea fi planete pitice, se regăsesc, cu frecvenţa cea mai mare, patru astfel de „candidate”, despre care specialişii spun că sunt „aproape sigur” planete pitice: 

Orcus (descoperit în 2004), Quaoar (2002), 2007 OR10 (2007) şi Sedna (2007). Până vom afla ceva mai multe despre ele, rămân candidate şi atât.

În general, despre planetele pitice se cunosc foarte puţine lucruri. Fie pentru că sunt foarte mici, fie pentru că sunt foarte departe de noi, fie din ambele cauze, tehnologia pe care o stăpânim acum nu ne-a permis să le studiem în detaliu. Cu toate acestea, informaţiile, încet-încet, se adună. Când şi când, astronomii mai fac câte o descoperire care aduce date noi despre vreuna dintre cele 5 planete pitice, aşa cum s-a întâmplat foarte recent, când, în urma unor observaţii norocoase, au aflat lucruri noi despre Makemake. Începând din 2015 vom şti şi mai multe, căci NASA a lansat deja două misiuni care vor explora două dintre aceste planete pitice: sonda spaţială Dawn, lansată în 2007, va ajunge la Ceres în 2015 (după ce a explorat în 2011 şi 2012 asteroidul Vesta), iar New Horizons, lansată în 2006, va ajunge, tot în 2015, în preajma lui Pluto. Iar atunci, misterul ce înconjoară planetele pitice se va mai risipi întrucâtva, limpezind imaginea întunecată şi nebuloasă pe care o avem despre aceste îndepărtate lumi de gheaţă.