Diamantele universului

In general, ei sunt clasificati in functie de continutul de fier si incadrati in trei categorii: meteoriti fierosi, pietrosi – fierosi sau meteoriti pietrosi. Fiecare dintre aceste clase este impartita la randul ei in numeroase subclase, in functie de elementele chimice descoperite in continutul rocilor.

Cu siguranta, cei mai cautati meteoriti sunt insa cei care provin de pe planeta Marte. Daca inca din anii 70, cercetatorii identificasera in compozitia acestora o substanta chimica inexistenta pe pamant, maskelynita, descoperirile recente au dat nastere unei adevarate febre a cautarii lor.

• De ce uneori zăpada pare albastră?
• O gaură neagră masivă din Universul timpuriu, surprinsă în timp ce trage „un pui de somn”

Gasit in 1984, in Allan Hills, Antarctica, meteoritul martian ALH84001, a devenit brusc, in 1996, subiectul unor dispute stiintifice fara precedent., atunci cand doctorul David McKay, membru NASA, anunta ca a descoperit urme de viata in stare fosila pe suprafata acestuia. Stirea a facut rapid inconjurul lumii, cu atat mai mult cu cat insusi presedintele Statelor Unite la acea perioada, Bill Clinton, a facut publica stirea la canalele de televiziune. De aici si pana la teoriile cu privire la posibilitatea vietii pe Marte intr-un trecut indepartat nu a mai fost decat un pas.

De altfel, acesta pare sa fi fost si momentul in care preturile meteoritilor au explodat oficial, ajungandu-se pana acolo incat o roca de numai 0,7 grame sa fie vanduta la licitatie cu suma de 8000 de dolari.

Facts
Cel mai mare meteorit descoperit vreodata pe Terra cantarea 1180 de kilograme si a fost descoperit in 1848 in statul Nebraska, Statele Unite ale Americii. Martorii oculari spun ca au observat o uriasa minge de foc a carei lumina o eclipsa pe cea a soarelui, impactul acesteia cu solul fiind urmat de o explozie puternica.

Craterul cu cea mai mare deschidere, produs de un meteorit, se afla tot pe teritoriul Statelor Unite, in Arizona, si are un diametru de 1,6 kilometri si o adancime de peste 200 de metri. Se pare ca impactul care a dus la nasterea sa a avut loc acum circa 50.000 de ani.

Cea mai cunoscuta teorie cu privire la disparitia dinozaurilor face referire la ciocnirea dintre un meteorit gigant si Terra acum circa 65 de milioane de ani. Uriasul corp ceresc ar fi cazut in ocean, la cativa kilometri de peninsula Yucatan, Mexic, iar craterul produs de acesta, nedescoperit inca, ar trebui sa se intinda pe mai multe sute de kilometri.

Unul dintre cele mai controversate evenimente din istoria moderna, a avut loc la 30 iunie 1908, in Siberia, si este cunoscut drept fenomenul Tunguska. Martorii evenimentului au relatat caderea unei imense mingi de foc urmata de o explozie extrem de puternica. Desi nu a fost descoperit niciodata craterul impactului, oamenii de stiinta considera ca posibilul meteorit s-ar fi dezintegrat chiar inainte de ciocnirea cu solul. Cu toate acestea, fenomenul nu a fost elucidat pe deplin nici pana in prezent, cercetatorii neputand oferi o explicatie plauzibila efectelor care i-au urmat: noptile luminoase, magnetizarea puternica a solului si a vegetatiei carbonizate sau lipsa oricarei urme a vreunui corp ceresc la fata locului.

Poate parea ciudat astazi ca enigmaticele roci celeste, meteoritii, nu au atras atentia oamenilor de stiinta in trecut. De fapt, acestora li s-a negat existenta pana aproape de secolul al XIX-lea, fiind considerate roci vulcanice, pietre lovite de fulgere sau chiar forme anormale de grindina. Nimanui nu ii trecuse prin cap ca ele ar fi venit din spatiul cosmic. Si cum ar fi putut sa o faca atunci cand majoritatea cercetatorilor imbratisasera ideile lui Isaac Newton, renumitul fizician, matematician si astronom englez din secolul al XVIII-lea, conform carora niciun obiect de mici dimensiuni nu ar fi existat in univers ?

Si cu toate acestea, credintele populare nu au ignorat provenienta meteoritilor. Una dintre cele mai vechi relatari vine din celebrul poem medieval din secolul V, Inelul Nibelungilor, acolo unde Siegfried, personajul central al operei, isi faurea sabia dintr-o roca metalica venita din ceruri. De altfel, nici literatura araba nu a ramas indiferenta in fata spectaculoaselor ploi de stele care brazdau cerul Saharei, poetii medievali dedicand acestora poeme si ode glorioase. Nu mai departe sunt credintele populare romanesti, cele care vedeau in fiecare stea cazatoare un suflet care se stinge.

De abia in 1772, naturalistul german Peter Pallas, aflat intr-o calatorie prin Siberia, va studia o imensa roca de fier, care cantarea aproape 700 de kilograme si despre care tatarii povesteau ca ar fi cazut din cer cu mult timp in urma. Obiectul, care parea ars, era acoperit de o crusta neagra prin care se puteau observa mici cristale, cunoscute astazi drept peridotite, lucru total necunoscut la acea vreme.

Pallas il va inspira pe colegul sau, reputatul fizician Ernst Florens Chladni, cel care va emite o ipoteza revolutionara, conform careia, atat roca de fier din Siberia cat si altele asemanatoare ei ar fi, de fapt, corpuri venite din spatiul cosmic. Teoria nu a avut nevoie de mult timp pentru a fi acceptata, cu atat mai mult cu cat, la scurta vreme dupa publicarea ei in 1794, au aparut si primii martori oculari ai unor asemenea evenimente.

Roci din alta lume
Meteoritii constituie, chiar si astazi, o raritate. Desi se estimeaza ca pe Terra ar exista cateva sute de mii sau chiar milioane de astfel de roci, numai cateva zeci de mii au fost descoperite pana in prezent. Majoritatea provin din Antarctica sau Sahara, asta si datorita mediului care permite mult mai usor detectarea corpurilor inchise la culoare. Iar daca cei mai multi meteoriti provin din centura de asteroizi situata intre planetele Marte si Jupiter, oamenii de stiinta au indentificat aproape 30 de roci care au ca origine Luna sau Marte.

Fiecare meteorit are o compozitie unica si o poveste care poate merge in timp pana la cateva milioane de ani. In calatoria lor prin spatiul cosmic, acestia poarta denumirea de meteori, devenind meteoriti abia dupa ce reusesc sa supravietuiasca arderilor intense de peste 1700 grade celsius la care sunt supusi la trecerea prin atmosfera terestra.