Matterhorn – Muntele legenda
Cu ochii carpiti de somn, dupa o noapte populata de fel de fel
de ganduri si sentimente contradictorii, am inceput sa caut
infrigurata, altceva-ul, scotocind peste tot, in sinuozitatile
drumului de la Zermatt si pana la
Hornli, in popasurile geografice planuite sau
fortuite.
Prezenta mea sporadica in dialogul cu oamenii de pe traseu m-a
ajutat sa raman totusi detasata si sa trec neobservata atunci cand
apasam declanasatorul aparatului foto. Surprind diverse momente in
cele 3 ore de la telecabina din Schwarz See si pana la
cabana Hornli.
Pana sa ajungem aici, a trebuit sa parcurgem acest traseu in
liniste si inarmati cu rabdare, insa cu cat inaintam si
constientizam ca suntem tot mai aproape de munte,
vedeam detaliile cu zoom-ul si cu atat mai mult ma incarcam
energie.
Iata-ne la Hornli. Ma surpinde marimea cabanei si sunt usor
emotionata la vederea puhoiului de oameni urcati la 3.260
m sa faca miscare, sa bea o bere, sa-si plimbe copiii sau,
ca si mie, sa urce pe batranul Matterhorn. Imprastii cateva zambete
curiosilor care ma analizau, incerc sa nu ma impiedic (mi se
intampla adesea in astfel de situatii), apoi gasesc un loc unde ma
asez si respir adanc, caci drumul, soarele puternic si cele 20 kg
din spate ma cam epuizasera.
Radu, partenerul meu in aceasta aventura, ma obliga sa ma ridic din
coltul retras, e timpul sa ne cazam. Ma conformez, ridic din nou
rucsacul si pasesc cuminte in urma lui, primim locurile 2 si 3
intr-o camera de 12 persoane. Ma amuza groaza de pe fata lui Radu,
eu nu am probleme, pot sa dorm ca un prunc si-n mijlocul stazii,
indiferent de tipul de sforait sau de numarul celor care o fac,
insa la el lucrurile stau altfel. Totusi, se bucura ca si-a adus
dopuri pentru urechi.
Am terminat si cu cazarea, hotarim sa iesim un pic pe munte, sa
aruncam un ochi la traseul de maine, macar sa stim de unde incepe
urcarea la 4 dimineata. Zis si facut, revenim la cabana, unde
descoperim mai multi nebuni ca si noi, sala de mese e plina. Wow!
Se vorbeste in multe limbi, reusesc sa aud cate un cuvant din
fiecare limba si cred ca se putea face o frumoasa poezie din aceste
cuvinte disparate.
Se apropie stingerea, toata lumea merge la culcare cat inca mai
este lumina afara. In alte conditii nu as fi reusit sa adorm la
orele 21.00 oricat de tare m-as fi straduit, dar acum oboseala ma
obliga. Cu nerabdarea care nu m-a parasit nici o clipa si un zambet
pe buze, ma strecor in sacul de dormit, asteptand dimineata cu
emotie.
E dimineata! E ora ora 3, cu totii ne trezim la prima alarma de
ceas care se aude, zarva mare, pioleti loviti de podeaua
veche, muzica din lovituri de carabiniere, fosnet de haine
si, totusi, putine cuvinte, concentrare maxima. Micul dejun nu prea
are gust, emotia e tot mai mare, chiar iesim acum pe Matterhorn?
Radu ma asigura ca da, chiar iesim. Vremea s-a anuntat buna
in cele cateva zile cat hotaraseram sa ramanem acolo, deci aveam
inca un avantaj de partea noastra.
Prima atingere de stanca, prima atingere a unei corzi fixe, un
moment pe care nu-l uiti niciodata.
Incepem sa urcam, luminand muntele cu toate frontalele. Atentie la
pietre si la stancile care se misca, se pare ca aceasta este
principala problema atunci cand cineva isi pierde viata aici. Dar
usor inconstienta, ca intotdeauna, vesela nevoie mare, nu-mi mai
pasa de nimic altceva… eram pe Matterhorn si
aveam o zi intreaga sa ma bucur de el si sa-l fotografiez.
Concluzionand, totul pare simplu: am urcat si am coborit, am facut
cateva sute de fotografii, (mi-a cazut o bucata de stanca pe mana,
norocul nu m-a parasit inca, devin totusi putin mai atenta),
urmeaza coborari pe pietre marunte si alunecoase, rapeluri scurte,
dulciuri multe, apa cam putina, aglomeratie mare pe traseu…
coborarea este mult mai dificila decat urcarea, ore intregi de
incordare fizica.
Emotia traita la inaltime mi-e greu s-o descriu
(cum cred ca-i este oricui om care a trait astfel de momente), imi
amintesc de goluri in stomac, de faptul ca de fiecare data vreau
tot mai sus, dovada certa ca nu ma voi opri aici. Calea intoarsa o
facem pe acelasi drum, privindu-l acum cu alti ochi.
Mi-au trebuit ore in sir dupa ce am coborit sa-mi revin din betia
ascensiunii. Cu siguranta mai voiam inca o data, caci cui ii pasa
de oboseala cand acolo sus este alta lume, cu alte ganduri si
simtiri, in care problemele cotidiene nu mai exista si te simti in
sfarsit liber si stapan pe tine.
Si, totusi, momentele fericite si triste se succed chiar si acolo.
Noi, in aceeasi zi de bucurie deplina, ne-am luat adio de la un
alpinist: drumul lui s-a oprit pe Matterhorn, desi sunt sigura ca
mai avea o multime de planuri. Le vom duce noi mai departe, i-am
promis in gand.
Am vazut si cimitirul alpinistilor (Zermatt) care
si-au pierdut viata pe Matterhorn, Monte Rosa sau alte varfuri din
Alpi, cimitir care pe mine m-a impresionat prin simplitate, dar
care, totodata, denota o forta care te rascoleste. Am citit varsta
fiecarui alpinist cazut pe munte. Cu totii au fost tineri… au
murit la inaltime si au ajuns mai repede la ingeri.
Dupa o saptamana petrecuta in frumoasa Elvetie, am revenit acasa,
cu cateva mii de fotografii, nerabdatoare sa le vad si apoi sa le
revad. Daca sunt bune sau nu pot sa spuna altii, eu raman
indragostita, cu siguranta, de tot ceea ce inseamna Matterhorn. Si
sa va spun un secret: la anul mi-ar placea sa ma „intalnesc” cu
Eiger.
text&foto:
Daniela Vasile
CITESTE SI: