Olimpiada antica I

FACTS
Violarea armistitiului
Poate cea mai importanta regula a Jocurilor Olimpice antice era ekecheiria, armistiul sacru ce se instaura pentru trei luni in toata Grecia antica. Nici unei cetati grecesti nu ii era permis sa lupte sau sa isi deplaseze armatele in Elis, regiunea din care facea parte Olimpia. Pe timpul pacii, orice cetatean grec putea traversa teritoriul inamicilor sai fara teama de a fi atacat, iar pedeapsa cu moartea era abolita.
Istoricul Tucidides mentioneaza o astfel de incalcare a armistitiul de catre armata spartana in anul 420 i.H. Pentru deplasarea unei armate de 2000 de oameni dincolo de granita regiunii Elis, Sparta avea sa primeasca o amenda uriasa, 100 de drahme pentru fiecare luptator. Pretextand ca trupele nu faceau altceva decat sa se antreneze, cetatea acuzata refuza plata exorbitantei sume de 200.000 de drahme. In consecinta, organizatorii vor interzice atat participarea oricarui atlet spartan la Jocurile Olimpice din acel an, cat si realizarea oricarui fel de sacrificii in cinstea zeilor.

Participantii
Niciun sclav sau barbar nu avea dreptul de a concura la Jocurile Olimpice, ele fiind rezervate strict vorbitorilor de limba greaca. Orice persoana care comisese o crima sau care furase dintr-un templu primea interdictia de a mai participa vreodata la competitii.
Festivalul era interzis si femeilor maritate care nu puteau nici macar sa priveasca intrecerile, orice abatere fiind pedepsita cu moartea. Cu toate acestea, virginele si preotesele zeitei Demeter erau binevenite. Si totusi, istoria mentioneaza o astfel de abatere, atunci cand Kallipateira, mama unui competitor s-a deghizat in antrenor pentru a-si pregati fiul al carui tata murise. Descoperita, Kallipateira va fi totusi iertata de catre organizatori in semn de respect pentru familia ei din care faceau parte nu mai putin de sase campioni olimpici, inclusive fiul pe care il antrenase.

• Povestea unui mare campion român ajuns ofiţer S.R.I. din cadrul Brigăzii Antitero. S-a trezit cu o…
• Un român pasionat de off-road a parcurs zeci de mii de kilometri, până în Siberia, suportând…

Olimpiada femeilor
In acelasi an in care aveau loc Jocurile Olimpice destinate barbatilor, o alta competitie olimpica, aflata sub patronajul zeitei Hera, era celebrata. Intrecerea sportiva era destinata exclusiv femeilor care se puteau intrece intr-o singura proba, cea de alergare. Se spune ca evenimentul ar fi avut aceleasi origini ca si cel dedicat barbatilor, atunci cand Hippodamia ar fi ales 16 fecioare care sa concureze in cinstea casatoriei sale cu Pelops.
Premiile constau in cununi din ramuri de maslin si vite sacrificate in onoarea Herei.
Cu toate acestea, familiile elene nu isi incurajau fiicele in practicarea atletismului, singura exceptie fiind cetatea Spartei, acolo unde se considera ca o femeie puternica va putea naste fii puternici. Competitoarele spartane concurau nude asemeni barbatilor, fiind singurele reprezentante ale sexului slab care alegeau o asemenea forma de participare. Se stie ca sportivele din celelalte cetati purtau in timpul intrecerilor rochii suficient de scurte astfel incat sa nu acopere gleznele.
Jocurile olimpice feminine puteau fi asistate de barbati intrucat se considera ca acesta era un bun prilej pentru alegerea viitoarele sotii.
Odata cu adoptarea Jocurilor olimpice de catre romani, femeilor li se va permite si participarea la cursele de care.

In ciuda numeroaselor informatii pe care le avem in prezent despre prestigioasa competitie antica, originile acesteia raman acoperite in mister. Homer ii prezinta pe vechii greci ca pe niste razboinici prin excelenta si mai putin ca pe niste atleti renumiti care primeau ovatiile multimii. Cel mai probabil, intrecerile sportive si culturale ar fi aparut ca o consecinta a stabilitatii politice a cetatilor grecesti din secolele VIII-VI i.H., si a adoptarii idealurilor aristocrate privind continua antrenare a mintii si trupului, de catre toate clasele sociale.

Legendele antice vorbesc insa de regele Oenomanos, suveran al Olimpiei, cel care instituise o proba sportiva ce avea ca premiu mana fiicei sale, Hippodamia. Pretendentii ar fi trebuit sa il intreaca pe tatal exigent intr-o cursa de care, esecul soldandu-se inevitabil cu executia celui invins. Nu mai putin de 12 tineri se spune ca fusesera ucisi in incercarea de a castiga mana Hippodamiei. Cel care va pune punct tiranicei competitii avea sa fie Pelops, un tanar erou grec, cel care ajutat de zeul Poseidon va defecta carul regelui atribuindu-si victoria. De altfel, se spune ca Oenomanos avea sa piara in aceasta ultima cursa devenind cea de a 13-a si ultima victima a sangeroasei intreceri.. In dorinta de a comemora victoria, Pelops va inaugura o noua competitie, pe care o va numi Olimpiada, si care trebuia sa se desfasoare odata la fiecare patru ani.

Mesagerii plecau din Olimpia spre toate cetatile grecesti, anuntand inceperea evenimetului care se desfasura sub patronajul lui Zeus, zeul suprem in mitologia greaca. Chiar daca nu toate orasele au dat un raspuns pozitiv propunerii, primele mentiuni despre Olimpiada apar inca din 776 i.H. Febra intrecerilor sportive avea insa sa ii cuprinda in scurt timp pe toti grecii, festivalul devenind rapid cel mai important din vechea Elada. Urmandu-i exemplul, nu mai putin de trei astfel de concursuri avea sa ia nastere in urmatorii ani: Jocurile Corintice, desfasurate in Corint si inchinate zeului Poseidon, Jocurile Nemeene inchinate lui Hercule si Jocurile Pythice de la Delphi dedicate zeului Apolo. Evenimentele aveau loc in ani diferiti, asa ca elenii se puteau bucura an de an de intrecerile favoritilor.

Jocurile Olimpice debutau cu o impunatoare procesiune religioasa si durau cinci zile, timp in care, pe langa competitiile sportive erau oferite numeroase ofrande lui Zeus si celor mai importanti zei din panteonul elen. De fapt, intregul festival era marcat de semnul sacrului, fapt dovedit si de pacea sacra, sau ekecheiria, perioada in care cetatilor grecesti le era interzis sa se implice in orice fel de conflict armat.

Competitorii puteau proveni din orice clasa sociala. Chiar daca antrenorii acelor vremuri primeau sume imense pentru a pregati tinerii familiilor instarite, sportivii care nu isi permiteau un astfel de profesor erau sprijiniti de catre cetate, cea care le oferea banii necesari antrenamentelor. Initial, jocurile erau deschise doar vorbitorilor de limba greaca, fiind inregistrati competitori din toate coloniile meditareneene sau din cele de la Marea Neagra. Odata cu adoptarea Olimpiadei de catre romani, aceasta va capata un caracter universal, istoria mentionand printre concurenti, pe langa sportivii latini chiar si un rege armean.

Castigatorii intrecerilor erau celebrati in ultima zi a jocurilor, moment solemn in care acestia primeau cel mai ravnit trofeu din lumea antica, cununa de lauri. Orasele sau coloniile se puteau simti indrepatite sa creada ca au fost favorizate de zei atunci cand unul dintre membrii lor cucerea coroana olimpica. Invingatorii erau purtati in procesiuni fastuoase prin mijlocul multimii care nu precupetea nimic atunci cand era vorba de rasplatirea lor. Eroii erau scutiti de taxe si primeau mese gratuite pentru tot restul vietii. Numele lor era mentionat in locurile publice, iar cetatea isi asuma rolul de a le ridica statui si ode glorioase. Aceasta, platea adeseori poeti care sa cante in poeme victoriile favoritilor. Unul dintre cei mai cunoscuti autori de ode era Pindar, celebrul poet grec, cel care a compus zeci de imnuri eroice timp de peste 52 de ani.
Jocurile aveau sa se desfasoare mai bine de un mileniu, pana in anul 393 d.H., atunci cand imparatul Teodosiu I, aparator fervent al crestinismului, le va interzice ca manifestari ale unor ritualuri pagane. De abia 1500 de ani mai tarziu, in 1896, ele aveau sa fie reinviate din intitiativa baronului francez Pierre de Coubertin.