Nu ma obsedeaza timpul asa cum pe unii ii obsedeaza masinile scumpe, bijuteriile, destinatiile exclusiviste… Pe mine timpul ma obsedeaza pentru ca sper in continuare sa gasesc in peretii lui o fisura, una cat de marunta, care sa ma scoata viu de cealalta parte a sa.
Pentru asta am si asteptat cu nerabdare previziunile pe care, cateva pagini mai incolo, Dan-Silviu Boerescu le face in legatura cu anul 2030. Visand la o fisura, macar una, care sa ma duca viu de cealalalta parte a timpului.
Pana una-alta, insa, traiesc in timpul imediat, fizic, in care mananc si beau, ma zbat sa supravietuiesc si ma descompun. Datorita lui exista clepsidra si ceasornicul, datorita lui stim cand ne-am nascut dar nu si cand vom disparea, doar el transforma asteptarile in certitudini, numai el garanteaza functionarea sistemelor economice si politice, cu el ne strecuram printre intamplari. Pe acesta-l iubim cel mai mult.
Mai e si acel timp de seara, nemasurabil cu ceasul, de la care se revendica poetii si cu care dialogheaza vizionarii. Cu acest timp nu se inainteaza in ordinea asa-zis fireasca a lucrurilor. Ii zicem timp subiectiv pentru ca il masuram cu sufletul, iar cei care lucreaza mult cu el sunt intr-un permanent pericol de prabusire in interior.
Si apoi exista, cred, un al treilea timp, timpul-basica, timpul-punga, care se acumuleaza in timpul fizic, dar nu se implica in curgerea acestuia. Este un timp adunat cumva in spatele istoriei, greu de afirmat ca realitate, inexistent pe ceasuri. E un timp aflat la intalnirea dintre timpul fizic si cel subiectiv, dar care nu erupe gratie materiei si nici gratie intimitatii noastre. O face insa, atunci cand o face, cu sprijinul amandurora si fara stiinta vreuneia.
Acesta este timpul-basica, timpul-punga, care erupe numai potrivit legilor sale, straine de ale timpului obiectiv, straine de ale timpului subiectiv. Asemenea pungi temporale se golesc rar, iar cand o fac, timpul lor se varsa in revelatii si revolutii.