Albatroşii – suveranii cerului şi ai valurilor

În regatul lui Diomedea

Neamul acestor elegante şi remarcabile păsări marine este unul deosebit de vechi. Pe baza cercetărilor moleculare, ornitologii susţin că familia din care fac parte albatroşii are o vechime de circa 30-35 milioane ani. Unii oameni de ştiinţă merg chiar mai departe, susţinând că albatroşii s-ar trage direct dintr-o pasăre marină primitivă denumită Tytthostonyx,, care trăia acum 70 milioane ani printre marii dinozauri, în plină perioadă a Cretacicului. În negura timpului, strămoşii albatroşilor s-au desprins de rudele lor, petrelii, urmând o altă direcţie evolutivă.

Familia lor, a diomedeidelor, include astăzi un total de 21 specii, cuprinse în patru genuri, iar ornitologii susţin că doar albatroşii care aparţin genului Diomedea sunt relativ distincţi de ceilalţi, prin urmare pot fi consideraţi albatroşi „tipici”.

Albatroşii, deşi par pescăruşi, nu sunt deloc. De fapt, cel mai mare pescăruş din lume pare un pigmeu aşezat lângă impozantul albatros. Albatrosul călător din mările sudului (Diomedea exulans), ori albatrosul călător sau albatrosul regal, cum mai este denumit, este pasărea cu cea mai mare deschidere a aripilor (anvergură) din lume. Atinge o avergură mai mare chiar decât a condorului. În medie, distanţa dintre vârfurile aripilor deschise ale albatrosului regal atinge dimensiuni cuprinse între 2,50-3, 50 metri, cel mai mare exemplar măsurat având anvergura incredibilă de 3,70 metri.

Lungimea de la plisc la coadă atinge 1,07-1,35 metri, masculii fiind puţin mai mari decât femelele. Greutatea acestor stăpâni ai cerului de deasupra valurrilor atinge şi ea valori considerabile, de 6-12 kilograme. După cum se vede, albatroşii sunt cu adevărat nişte giganţi ai lumii păsărilor, mult mai mari decât pescăruşii cu care oamenii sunt tentaţi în mod greşit să-i asocieze.

Nicio specie de albatroşi nu trăieşte şi nici măcar nu migrează în prejma apelor maritime româneşti, deci şansa de a vedea vreun albatros desupra Mării Negre nu există (din păcate.)

Toate speciile de albatroşi trăiesc în apele şi pe coastele oceanelor, cele mai mari populaţii fiind observate în zonele litorale ale Americii de Sud, Africii de Sud, Australiei, Noii Zeelande şi Antarcticii. Cele patru specii de albatroşi care preferă apele Pacificului de Nord se întâlnesc din Galapagos până în Alaska şi Japonia.

Cel ce doarme în zbor

Precum marea majoritate a păsărilor marine, albatroşii trăiesc în colonii mari. Cuibăresc doar pe insule izolate, cât mai departe de prezenţa şi intruziunea oamenilor. Unele specii, precum albatrosul cu picioare negre (Phoebastria nigripes) clocesc sub copaci, dar majoritatea îşi amenajează cuibul fie în nisipul plajelor, fie în zone pietroase.

Albatroşii cuibăresc doar pe insulele unde nu au trăit niciodată mamifere de pradă terestre şi fiecare albatros se va întoarce, la rândul lui, să se împerecheze şi să-şi crească puii pe aceeaşi insulă pe care a eclozat. Un studiu efectuat asupra acestor impozante păsări marine a demonstrat că distanţa de la locul unde a eclozat un albatros până la locul unde îşi va depune mai târziu propria pontă este, în medie, de doar 20-22 metri.

Se hrănesc în principal cu cefalopode, peşti şi mici crustacee, cu toate că, dacă au ocazia, consumă fără probleme şi cadavre.
Până de curând se credea că albatroşii se hrănesc predominant la suprafaţa apelor, cu peştii, cefalopodele şi crustaceele împinse la suprafaţă de curenţii marini sau de prădători. Cu toate acestea, studiile recente au evidenţiat faptul că unele specii de albatroşi se scufundă în căutarea prăzii până la adâncimi de 4-5 metri.

Sunt păsări care trăiesc mult, printre ei regăsindu-se recordmeni ai longevităţii din lumea păsărilor. Majoritatea exemplarelor ating vârsta de 50 ani, cel mai vârstnic exemplar cunoscut fiind unul din specia albatrosului nordic regal (Diomedea sanfordi), care are vârsta de circa 61 ani!

Devin maturi sexual relativ târziu, în preajma vârstei de 5 ani, dar se apucă să-şi caute o pereche şi să-şi întemeieze un cuplu de abia pe la 10 ani. Albatroşii, alături de lebede, pelicani, corbi şi păsări de pradă, sunt specii monogame, foarte fidele, care se împrerechează pe viaţă, orice partener pornind în căutarea altei păsări doar dacă partenera sa de viaţă a murit accidental sau a fost ucisă.

Majoritatea speciilor îşi amenajează cuiburi impresionante, alcătuite din ierburi, alge şi căptuşite cu pene. Incubaţia durează între 70-80 zile, fiind păsările cu cea mai îndelungată perioadă de clocire a ouălor din întreaga lume. După eclozare, puii sunt îngrijiţi cu atenţie de părinţi timp îndelungat. Spre exemplu, în cazul albatrosului călător, perioada de timp înregistrată de la data eclozării până în momentul în care puiul devine independent este de aproximativ 280 zile.

Albatrosul călător din mările sudului (Diomedea exulans) deţine un record impresionant între păsările de talie mare. Odată ce a a devenit independent şi a zburat pentru prima oară, această pasăre extraordinară îşi petrece peste 99% din restul vieţii în zbor. Aterizează doar pentru a se împerechea, a-şi creşte puii şi a se hrăni. Credeţi sau nu, dar uriaşa pasăre doarme în zbor, în timp ce planează pe curenţii de aer de deasupra oceanelor…

Sufletele marinarilor pierduţi

Albatrosul călător al mărilor de sud călătoreşte pe distanţe uriaşe; bunăoară, un exemplar monitorizat cu ajutorul unui emiţător a zburat pe o distanţă de 6.000 kilometri în decursul a doar 12 zile!
Albatrosul nordic regal (Diomedea sanfordi) este cu puţin mai mic decât albatrosul călător sudic (Diomedea exulans), fiind denumit Toroa de către triburile maori din Noua Zeelandă. Toroa are o importanţă deosebită în spiritualitatea şi culturile locale.

Triburile maori din Insulele Chattam se împodobesc cu penele sale în cadrul ceremoniilor destinate aducerii păcii şi bunei înţelegeri în cadrul comunităţii. Purtatul penelor de Toroa semnifică loialitatea celui care le poartă faţă de şamanul Te Whiti O Rongoai, un erou local care a propovăduit în trecut non-violenţa în raporturile cu autorităţile coloniale britanice. Un fel de Gandhi al maorilor…

Numele de albatros, preluat în majoritatea limbilor, inclusiv în română, provine din arabicul Al-cadous (cel care cade în apă).

Mulţi autori sau scriitori s-au referit de-a lungul timpului la albatroşi ca la cele mai demne de legendă păsări. Termenul de albatros a devenit unul metaforic, cu trimitere directă la concepte dragi omului, precum libertate, nostalgie, ascensiune spirituală, detaşare, evoluţie şi ascendenţă.

În lumea marinarilor, pentru cineva care îşi ispăşeşte un păcat, se foloseşte expresia „Poartă un albatros legat la gât”, cu trimitere directă la un mit din trecut în care marinarul care ucises, fie accidental un albatros, era pedepsit de camarazii săi să stea câteva zile cu albatrosul ucis legat de gât, deoarece în tradiţiile şi folclorul marinăresc, albatroşii purtau noroc, iar legile nescrise interziceau uciderea sau vătămarea acestor stăpâni ai zborului peste oceanele învolburate. La fel, conform unei alte credinţe marinăreşti, maiestuoşii albatroşi nu ar fi altceva decât sufletele marinarilor înecaţi.

În ciuda faptului că,, în trecut albatroşii erau ocrotiţi şi respectaţi, provocările lumii moderne nu au ocolit nici aceste păsări care trăiesc la mare distanţă de zonele antropizate.
Agresiunile oamenilor împotriva lor au început odată cu secolul al XIX-lea, când coloniile de albatroşi din Pacificul de Nord au fost devastate de cei care făceau comerţ cu penele frumoaselor păsări. Astăzi, din cele 21 specii de albatroşi, 19 sunt periclitate, fiind incluse în trista Carte Roşie. Trei specii se află chiar în pericol de extincţie.

Cercetările au scos la iveală faptul că principala cauză a mortalităţii albatroşilor are legătură cu marile nave de pescuit. Foarte mulţi albatroşi coboară să se hrănească în mijlocul uriaşelor plase de pescuit, încurcându-se în ele şi înecânduse. Aproximativ 100.000 albatroşi mor anual în felul acesta.

Un alt pericol major este reprezentat de introducerea şobolanilor, câinilor şi pisicilor pe insulele unde albatroşii îşi cresc puii. Albatroşii au trăit de milioane de ani pe insule unde nu existau mamifere carnivore; în consecinţă, nu ştiu să îşi portejeze ouăle şi puii de aceşti invadatori.

Din fericire, unele foruri de protecţie a naturii au sesizat pericolele care pândesc aceste păsări şi au luat măsuri care şi-au dovedit eficienţa.

Simbolul libertăţii absolute trebuie să supravieţuiască, iar silueta sa merită admirată de fiecare om.

Sursa foto : Hepta