Narvalul – unicornul mărilor

Misteriosul „qilalugat tugaliit”

Vechii eschimoşi inuiţi au respectat şi apreciat dintotdeauna o misterioasă creatură a mărilor îngheţate, care, prin sacrificiul său i-a salvat în nenumărate rânduri de la spectrul foametei.
Este vorba de cetaceul cu înfăţişare stranie denumit narval (Monodon monoceros).

• Un fenomen meteo bizar ar putea explica de ce fabricile declanșează ninsori
• Ce au descoperit cercetătorii după ce i-au învățat pe șobolani să conducă?

Vechii locuitori ai Arcticii l-au numit qilalugat tugaliit şi l-au preţuit mai mult decât pe foci sau morse, deoarece un singur narval vânat putea oferi hrană pentru câteva săptămâni pentru un întreg trib.
Narvalul este cu adevărat un cetaceu aparte. Nu aparţine balenelor adevărate, balenelor „clasice” – lipsite de dinţi, dar înzestrate cu fanoane; nu aparţine nici vreuneia dintre familiile jucăuşilor delfini.

Din punct de vedere sistematic, narvalul este un odontocet (cetaceu cu dinţi), dar este sensibil diferit de restul cetaceeor cu dinţi, cum sunt delfinii şi caşaloţii. Este singurul reprezentant al familiei sale (Monodontidae) iar ruda sa cea mai apropiată (deşi dintr-o altă familie) este eleganta belugă, sau delfinul alb, căreia i se mai spune – fără temei ştiinţific – balena albă.
Narvalii sunt nişte cetacee de talie medie spre mică, masculii atingând maximum 5 metri lungime şi o greutate de 1.500-1.800 kilograme. Femelele sunt mai mici, nedepăşind o tonă greutate şi lungimea de 4 metri.

Narvalul – unicornul mărilor    no tags

Sursa foto: Mads Peter Heide-Jorgensen

Ambele sexe au o culoare asemănătoare, un gri-alburiu murdar cu pete negricioase. Puii se nasc complet întunecaţi la culoare, iar pe măsură ce înaintează în vârstă, modelul coloritului se deschide. Narvalii se maturizează sexual la 6-9 ani, iar femelele nasc câte un pui la fiecare trei ani. Gestaţia durează 14 luni, iar puii sunt aduşi pe lume primăvara, în lunile aprilie-mai, când părinţii au hrană din abundenţă.
Aceste rude stranii ale delfinilor au o dietă specializată. Se hrănesc cu peşti, unde predomină codul arctic (Arctogadus glacialis), creveţi şi caracatiţe.

Narvalii migrează urmând rute prestabilite, cu mare fidelitate, preferând să-şi petreacă vara în zone cu ape nu prea adânci, fără gheţuri. Iarna, în schimb, aleg ape adânci, acoperite parţial de stratul de gheaţă. De fapt, sunt nişte experţi ai supravieţuirii în acest mediu extrem.

Narvalul – unicornul mărilor    no tags

Cercetătorii care le-au studiat în premieră obiceiurile de viaţă au fost uimiţi de capacitatea lor de a plonja fără probleme la mari adâncimi, unde majoritatea cetaceelor nu se aventurează. În perioada lor de iernare, narvalii fac unele dintre cele mai extreme scufundări în ocean dintre toate mamiferele marine, coborând până la cel puţin 800 metri de circa 15 ori în intervalul unei zile. Au fost documentate şi cazuri de scufundări la adâncimi de 1.500 metri. Un narval poate să stea în imersiune, ţinându-şi respiraţia, timp de cel puţin 25 minute!

Sunt mamifere sociale, care trăiesc în grupuri de 5-10 exemplare. Pe timpul scurtei veri arctice, grupurile se unesc, iar masculii prezintă un comportament specific în care îşi stabilesc ierarhiile.

Cornul care este… dinte!

Cel mai frapant aspect al înfăţişării narvalului este, evident, „cornul” imens, drept şi ascuţit care-i împodobeşte capul. Ei bine, dacă primii europeni care au văzut narvali erau convinşi că acesta este un corn, iar cetaceul este un fel de „unicorn al mărilor”, cum îl descriau bestiariile medievale, primele studii au descoperit că, în realitate, este vorba de un dinte.

Este un canin specializat, cel mai adesea caninul stâng superior, care poate atinge 2-3 metri lungime. Uriaşul dinte are o formă spiralată şi poate atinge chiar 10 kilograme în cazul masculilor adulţi. Caninul drept rămâne de obicei încastrat în maxilar şi nu creşte deloc. Totuşi, cam unul din 500 masculi prezintă două „coarne” – doi canini care cresc şi ating lungimi similare. Femelele au dinţi asemănători, dar mult reduşi, atingând dimensiuni infime comparativ cu cei ai masculilor.

Narvalul – unicornul mărilor    no tags

Cercetătorii nu au căzut cu toţii de acord asupra rolului neobişnuitului dinte. Majoritatea cred că „fildeşul” narvalului este un caracter sexual secundar masculin, similar cumva cu coama leului, coada păunului mascul sau cu coarnele şi colţii masculilor altor specii de animale. Narvalii au fost observaţi rareori folosindu-şi dintele în luptă sau măcar la spargerea stratului de gheaţă care acoperă apele habitatului în care trăiesc.

Viitor sub semnul întrebării

Astăzi, narvalii trăiesc în apele arctice, preponderent în cele care scaldă nordul Rusiei, Canadei şi Groenlandei. Cercetătorii estimează că mai supravieţuiesc aproximativ 75.000 de exemplare, majoritatea în apele din jurul fiordurilor din nordul Canadei şi vestul Groenlandei. Singurii prădători naturali ai narvalilor sunt balenele ucigaşe şi urşii polari.

În ciuda colţului lor impunător, care la prima vedere pare o armă redutabilă, narvalii nu se pot apăra cu el de atacul dezlănţuit al balenelor ucigaşe. În faţa unor prădători atât de redutabili, narvalii aleg să scape scufundându-se la adâncimi unde orcile nu pot ajunge.

Urşii polari îi atacă în special vara, când narvalii intră în ape puţin adânci. Un urs polar adult este atât de puternic şi determinat încât, dacă a reuşit să ajungă la narval, actul uciderii nu-i pune mari probleme ferocelui prădător al nordului extrem.

Narvalul – unicornul mărilor    no tags

Narvalii constituie una dintre cele mai apreciate specii de vânat pentru inuiţi, care consumă tot de la un narval. Nimic nu se aruncă. Carnea, grăsimea, organele interne, sângele, oasele, pielea, totul este utilizat. Pielea şi grăsimea sunt mâncate crude şi sunt considerate delicatese. Din oase sunt confecţionate unelte sau obiecte de artă. Narvalii sunt încă vânaţi prin metode tradiţionale de către comunităţile de inuiţi (eschimoşi) din vestul Groenlandei. Aceştia urmăresc narvalii cu caiacele şi-i ucid cu ajutorul unor harpoane speciale. Alţi inuiţi au abandonat metodele străbunilor şi vânează narvalii cu puşca, căutându-i cu bărcile motorizate.

Din nefericire, „unicornii nordului” s-au dovedit a fi unele dintre cele mai sensibile mamifere arctice la schimbările climatice şi la poluare, aceşti doi factori fiind principalele cauze ale mortalităţii narvalilor în prezent. Ca şi cum situaţia nu ar fi fost îndeajuns de gravă, narvalii nu sunt capabili să supravieţuiască în condiţii de captivitate.

Inuiţii au multe poveşti şi mituri despre narvali, dar una singură este prezentă în sânul tuturor comunităţilor locale:

„Se pare că, pe vremuri, narvalii nu aveau dintele uriaş. Într-o bună zi, o femeie mânată de foame şi-a legat funia harponului în jurul mijlocului şi a purces în caiac pe apele îngheţate la vânătoare. După ce a reuşit să înfigă harponul în trupul unui narval mare, femeia a început o luptă fără sorţi de izbândă cu puternicul cetaceu. Într-un final, narvalul a câştigat înfruntarea şi a plonjat în adâncuri, trăgând femeia după el. Atunci, femeia s-a transformat la rândul ei într-un narval, iar părul său împletit s-a transformat într-un corn lung. De atunci ar avea toţi narvalii colţul lor atât de caracteristic.”

Narvalul – unicornul mărilor    no tags

Cei care au introdus narvalii în conştiinţa medievală europeană au fost vikingii, care făceau rost de dinţii de narval de la populaţiile de pescari din Groenlanda şi Svalbard.
Timp de sute de ani, în Europa Evului Mediu, s-a crezut că dintele acestui cetaceu era cornul unui animal mitic – Unicornul sau Inorogul. Conştienţi de faptul că europenii avuţi credeau că podoaba legendarului unicorn avea puteri magice şi putea vindeca orice otravă, abilii negustori vikingi vindeau dinţii de narval pentru sume colosale – mult mai mult decât greutatea lor în aur.

Din fildeşii de narval – crezuţi coarne de inorog – se confecţionau cupe şi potire despre care se credea că au darul de a anihila orice otravă strecurată în băutură.
Cât de valoros era un potir din dinte de narval, putem vedea după un document oficial din secolul al XVI-lea, care arată că regina Elisabeta I a Angliei a plătit pentru o astfel de cupă suma astronomică (pe atunci) de 10.000 lire sterline, adică suma cu care în acele vremuri se putea cumpăra un conac de mari dimensiuni.

Astăzi, cei care au privilegiul să vadă un narval în mediul său natural nu-l vor uita niciodată. Deşi nu are nimic în comun cu graţiosul unicorn mitic, narvalul rămâne o făptură a mărilor nordice pentru a cărei supravieţuire merită făcute eforturi.