Povestea lui Alex, papagalul cu mintea unui copil de 5 ani

Un creier cât o nucă, gazda unei inteligenţe ieşite din comun

Cel mai cunoscut papagal din istorie, Alex, a demonstrat de-a lungul vieţii sale capacităţi extraordinare. Proprietara lui, prof. Irene Pepperberg, afirmă că Alex avea capacitatea intelectuală a unui copil de 5 ani şi inteligenţa emoţională a unuia de 2 ani, fiind încă departe de a-şi atinge potenţialul maxim atunci când a murit.

Irene Pepperberg, profesor de psihologie la Universitatea Brandeis şi totodată cercetător la Universitatea Harvard, l-a cumpărat pe Alex dintr-un magazin de animale de companie din Chicago în iunie 1977, când acesta avea vârsta de 12 – 13 luni. Timp de 30 de ani, Alex a făcut parte dintr-un experiment dirijat de Pepperberg, fiind antrenat în mod continuu. Cu timpul, papagalul a reuşit să numere, să recunoască noţiuni, să stăpânească un vocabular de peste 150 de cuvinte şi chiar să dezvolte o relaţie afectivă cu Irene.

Cercetarea realizată de prof. Pepperberg a demonstrat că primatele nu sunt singurele animale ce prezintă o capacitate cognitivă suficient de avansată pentru a permite folosirea unui limbaj complex, cum considera la acel moment comunitatea ştiinţifică. „Alex a arătat că o creatură cu creierul cât o nucă poate duce la bun sfârşit aceleaşi sarcini îndeplinite de maimuţele antropoide, de delfini şi, în anumite cazuri, de copiii mici. Educarea lui a fost o realizare extraordinară”, explică dr. Pepperberg.

Deşi ultimul strămoş comun al prof. Pepperberg şi al papagalului Alex a trăit în urmă cu peste 300 de milioane de ani, Alex a depăşit cu timpul stadiul de cobai, devenind practic un membru al familiei lui Irene. Papagalul a murit în 2007, după 30 de ani petrecuţi în compania lui Irene. În amintirea sa, psihologul a scris o carte intitulată „Alex & Me”, în care a relatat viaţa lui Alex de-a lungul celor trei decenii petrecute alături de ea.

O dezvoltare lingvistică ieşită din comun

Alex stăpânea o varietate de concepte, fiind capabil să recunoască cinci forme, şapte culori şi să numere până la 8. Inteligenţa sa îi permitea să utilizeze cuvintele şi conceptele cunoscute cu referire la peste 100 de obiecte din laborator, putând să le identifice, să spună din ce categorie fac parte, câte obiecte i se arătau sau chiar să solicite sau să refuze un obiect anume. „L-am învăţat pe Alex încă de la început să eticheteze obiectele pe care şi le dorea. Era motivat să înveţe cuvântul «cheie», pentru că o voia ca să se scarpine cu ea, sau cuvântul «lemn», pentru că îi plăcea să-l mestece. Dorinţa de a obţine un anumit obiect îl motiva să reţină denumirea acestuia”, a explicat Pepperberg.

Tehnica prin care Alex învăţa cuvinte noi era una foarte simplă, intitulată „tehnica model/rival”, adaugă dr. Pepperberg. „Întâi identificam obiectele pe care şi le dorea şi apoi îl făceam să înveţe denumirile lor. Spre exemplu, eu aveam în mână o bucată de lemn pe care Alex şi-o dorea. Eu i-o arătam unei studente, care era modelul pentru comportamentul lui şi cu care concura pentru atenţia mea, şi o întrebam: «Ce este asta?». Studenta răspundea: «lemn». Eu o lăudam pentru răspunsul corect şi îi dădeam bucata de lemn, iar studenta spunea «lemn, lemn, lemn». Alex, în acest timp, observa cum altcineva folosea obiectul pe care şi-l dorea”, relatează Pepperberg.

„Apoi schimbam cele două roluri, studenta devenind dresorul, urmând ca eu să joc rolul de model/rival. Acest lucru urma să-i arate papagalului că procesul este interactiv, că rolurile nu sunt fixe. Când studenta mă întreba «ce este asta?», eu răspundeam cu un «cuac» şi nu primeam lemnul, dorind să-i arăt astfel papagalului că nu orice răspuns duce la obţinerea obiectului dorit. După repetarea acestui joc de mai multe ori, Alex a început să răspundă parţial corect («ood» adică «emn»), iar noi l-am recompensat pentru asta şi, cu timpul, l-am stimulat să răspundă corect”, a adăugat Irene.

Cu toate acestea, Alex avea unele probleme de pronunţie. Dr. Pepperberg spune că „anumite sunete sunt greu de pronunţat atunci când nu ai buze. Cel mai dificil îi era să pronunţe litera „s” la finalul cuvintelor, astfel că îşi spunea «Alec», nu «Alex», iar în loc de «şase» («six») spunea «sic». Consoanele sunt mai greu de pronunţat – gândiţi-vă la pronunţia literelor «p», «v» sau «b», de exemplu. Cu toate acestea, Alex reuşea să le spună, făcând un efort pentru a le emite din esofag”.

Un talent extraordinar pentru matematică

Aceeaşi tehnică a fost folosită pentru a-l învăţa pe Alex rostul numerelor şi chiar să calculeze. Dr. Pepperberg relatează cum a testat prima dată priceperea lui la adunare: „Am folosit două recipiente amplasate pe o tavă, sub unul fiind aşezate două nuci, iar sub altul trei. Le-am ridicat pe rând, iar apoi l-am întrebat câte nuci sunt pe tavă, iar el a răspuns că cinci”. 

Apoi, Alex a fost învăţat să identifice diferenţele dintre obiecte. De exemplu, cercetătoarea îi arăta papagalului două obiecte şi îl întreba care este asemănarea dintre acestea, iar Alex răspundea „culoarea”, „forma”, „materialul” sau „niciuna”.

Cu timpul, Alex a învăţat să combine noţiunile. Astfel, atunci când i se arăta o tavă pe care se găseau 3 cuburi galbene, 4 cuburi mov şi 6 cuburi portocalii şi era întrebat „Ce culoare trei?” („What color three?”), Alex răspundea corect, „galben”. „Când i-am arătat două obiecte de aceeaşi mărime şi culori diferite, l-am întrebat: «Care culoare mai mare?» («What color bigger?») şi mi-a raspuns: «niciuna»”, a povestit Pepperberg.

Un moment inedit a făcut-o pe Pepperberg să descopere că Alex era capabil să înţeleagă conceptul „zero”. „La un moment dat, când am repetat experimentul cu tava pe care se găseau 3, 4 şi 6 obiecte de culori diferite, Alex mi-a oferit un răspuns ciudat la întrebarea «Care culoare trei?». El a spus «cinci», iar eu am fost surprinsă. Am insistat şi mi-a răspuns la fel. Intrigată, pentru că pe tavă nu existau 5 obiecte de aceeaşi culoare, l-am întrebat «Care culoare cinci?», iar el mi-a răspuns «niciuna». Aşadar, nu doar că a reuşit transfere informaţie de la o sarcină la alta, dar a răspuns referitor la absenţa unui număr, arătând o oarecare înţelegere a conceptului de zero. Mai mult de-atât, a ştiut cum să mă manipuleze pentru a-i pune întrebarea la care dorea să răspundă, ceea ce arată cât de isteţ era”, a relatat Irene Pepperberg mândră.

Într-un studiu publicat recent, Pepperberg a relatat alt caz în care Alex şi-a arătat talentul la matematică. Cercetătoarea testa un papagal pe nume Griffin, dar Alex era şi el în încăpere. Irene intenţiona să verifice dacă Griffin putea cuantifica secvenţele de sunet. Astfel, ea a redat două secvenţe sonore, sperând că Griffin va spune „doi”, însă acesta a fost fără replică. Redând alte două secvenţe sonore, Pepperberg a fost surprinsă să-l audă pe Alex spunând „patru”. După alte două secvenţe, acesta a zis „şase”.

Ulterior acestei descoperiri întâmplătoare, Pepperberg a continuat să-l testeze pe Alex. În timpul acestor experimente, papagalul a putut aduna două sau trei seturi de obiecte, cât timp totalul era cel mult 6. De asemenea, Alex putea ordona numerele de la 1 la 8 în ordine crescătoare (folosind magneţi de frigider de mai multe culori).

În afară de Alex, un singur animal s-a mai dovedit până acum capabil de a reprezenta valoarea numerică a unei sume: un cimpanzeu pe nume Sheba.

Animalul care spune „Îmi pare rău”

Cu timpul, Alex a devenit capabil să recunoască atunci când comitea o greşeală, cerându-şi scuze faţă de Irene: „I’m sorry!”. „Învăţase că atunci când îi spuneam «bad boy» făcuse ceva greşit, astfel că spunea «I’m sorry» cu o voce subţire. Mă topeam auzindu-l, chiar dacă ştiam că nu simţea niciun regret”, relatează Pepperberg.

Într-o zi, când Alex a fost internat într-o clinică veterinară din cauza unei infecţii ce-i ameninţa viaţa, el şi-a folosit vocabularul pentru a pleda în faţa cercetătoarei. După ce a fost închis de doctori într-o cuşcă din spital, Alex i-a spus lui Irene cu o voce tremurândă: „I’m sorry. Come here. Want to go back” („Îmi cer scuze. Vino aici. Vreau să merg înapoi”).

Irene spune că s-a simţit neputincioasă. „Nu ştiam cum să îi explic situaţia. Îi tot spuneam «voi reveni mâine, promit». În cele din urmă, s-a calmat, iar eu am revenit a doua zi. Auzindu-l cum pledează, m-am gândit că a făcut o asociere între cuşcă şi greşeală, crezând poate că fusese închis deoarece fusese «bad boy». Dar asta e doar o speculaţie”, a explicat dr. Pepperberg.

Un mesaj de adio emoţionant

Alex s-a stins din viaţă la vârsta de 31 de ani, fiind descoperit fără suflare în dimineaţa zilei de 6 septembrie 2007. Data este descrisă de dr. Irene Pepperberg drept „cea mai cumplită zi din viaţa mea”.

Cauza decesului a fost ateroscleroza, atacul fatal putând fi provocat de o aritmie, un atac de cord sau un atac cerebral. „Era hrănit cu cele mai bune şi mai sănătoase alimente. A fost ca în cazul unui bărbat de vârstă mijlocie care merge la doctor, află că mai are de trăit 30 de ani conform rezultatului analizelor medicale, dar moare imediat ce iese pe uşă”, a explicat dr. Pepperberg. Conform Animal Ageing and Longevity Database, cel mai longeviv papagal gri african ţinut în captivitate a trăit 49,7 ani. Se estimează că papagalii ce trăiesc în natură pot depăşi 60 de ani.

Ultimul mesaj al lui Alex pentru Irene a fost alcătuit din cuvinte calde, pe care acesta i le adresa în fiecare seară: „You be good. I love you. See you tomorrow” („Să fii bună. Te iubesc. Ne vedem mâine”).

Cercetătoarea a înfiinţat o fundaţie ce poartă numele prietenului ei înaripat – „The Alex Foundation” – ce are ca scop derularea studiilor asupra capacităţilor cognitive şi de comunicare ale papagalilor. Astăzi, Irene lucrează în cadrul fundaţiei cu alţi doi papagali din specia lui Alex, Griffin şi Wart, însă niciunul nu a ajuns la nivelul acestuia.

Lecţia lui Alex

În cartea „Alex & me”, Irene Pepperberg a dezvăluit cea mai importantă concluzie la care a ajuns după 30 de ani petrecuţi în compania lui Alex: „Cea mai profundă lecţie pe care ne-a dat-o Alex se referă la locul nostru, al Homo sapiens, în natură. Revoluţia cogniţiei animale, în care Alex a jucat un rol important, ne-a arătat că oamenii nu sunt unici, aşa cum am crezut atâta timp. Nu suntem superiori celorlalte fiinţe din natură. Ideea că oamenii sunt diferiţi de restul vieţuitoarelor nu mai are credibilitate. Alex ne-a învăţat că facem parte din natură, nu suntem separaţi de ea. Această noţiune a «separării» a fost o iluzie periculoasă ce ne-a permis să exploatăm toate aspectele al lumii naturale – animale, plante, minerale – fără să ne pese de urmări. Astăzi suferim consecinţele acestei atitudini: sărăcie, foamete şi schimbări climatice. Acesta este darul pe care mi l-a lăsat Alex: mi-a arătat că natura este una singură şi m-a făcut să înţeleg rolul pe care îl jucăm noi în cadrul ei”.

Vom avea, oare, puterea de a înţelege şi accepta înţeleptul mesaj al lui Alex, fiinţa cu creierul cât o nucă?