Omoara sau vei muri

Cel mai vestit dintre killeri
Lumea insectelor e plina de pradatori. Poate nu multi stiu ca din acest club al „durilor“ fac parte si libelulele, si gargaritele. Totusi, pentru marele public, prototipul insectei pradatoare este calugarita, datorita probabil modului ei spectaculos de a vana.

Dieta originara
Chiar lasand la o parte dinozaurii, in istoria reptilelor raman suficiente aspecte care sa ne impresioneze. De pilda, rezultatul evolutiei grupului: cele peste 8.000 de specii existente azi. Multe dintre ele sunt insectivore si, probabil, acesta a fost modul de hranire primordial. Chiar daca altele sunt astazi carnivore sau vegetariene, n-ar fi ajuns pana aici fara insecte.

Metoda preferata
Pentru a-si ucide prada, unii se bazeaza pe dinti, altii (ca serpii constrictori) pe stransoarea mortala. Paianjenii lucreaza numai cu otrava: arma lor este veninul produs de glande specializate, cu ajutorul caruia isi imobilizeaza prada.

Pe nemestecate
La oameni, digestia incepe in cavitatea bucala, motiv pentru care suntem invatati sa mestecam alimentele bine. Serpii, in schimb, nu mesteca niciodata nimic. Dintii lor slujesc numai pentru prinderea „mancarurilor“. Prazile sunt inghitite intregi, iar digestia are loc in stomac si intestin.

Carnivore plutitoare
O specie rara si amenintata, un mamifer acvatic vioi si plin de agilitate, unul dintre putinele animale care folosesc unelte – toate acestea in „persoana“ vidrei de mare. Vidra sparge scoicile si aricii de mare cu ajutorul unei pietre tinute pe abdomen, in timp ce pluteste cu burta in sus – un spectacol in sine.

Imagine emblematica …
a perechii prada-pradator si a relatiei dintre cei doi. Marile erbivore si corespunzator de marile carnivore care le vaneaza sunt parti aflate in echilibru – fragil – ale unui sistem riguros organizat prin evolutie. Se stie azi ca decimarea carnivorelor are drept consecinta inmultirea necontrolata a erbivorelor si degenerarea populatiilor acestora.

Vanatoare submarina
Chiar daca uneori, la mare nevoie, se multumesc si cu cate o portie „deja moarta“, caracatitele se numara printre cei mai importanti – ecologic vorbind – pradatori din oceane, infulecand de zor crustacee si moluste, cautandu-si activ hrana si folosindu-se, in acest scop, de ochii mari, cu alcatuire complexa, care isi indeplinesc menirea excelent. Caracatitele au un ascutit simt al vazului, inzestrare esentiala pentru un vanator.

Foto: Hepta

Incepem, ordonat, cu definitia. Conform criteriilor aplicate in ecologie, predato­rism inseamna orice fel de relatie de tip +/-, care are, asadar, consecinte pozitive pentru una dintre parti si ne­ga­tive pentru cealalta, cel putin la ni­vel de individ. Intr-un sens mai ingust, termenul predatorism defineste acea relatie intre doua specii de ani­male in care una dintre parti – prada­torul – isi ucide prada. Acesta este sensul cel mai larg acceptat. Lupta pentru supra­vie­tuire imbraca in natura infatisari dramatice, din componenta carora muscaturile, veninul si sangele nu lipsesc. Oribil? Nu. Firesc.

Ceea ce, intre congeneri, se considera a fi o forma extrema a conflictului (ucide­rea) inseamna altceva in cazul unor specii diferite. Aici e vorba despre foame si hrana, despre moarte si su­pra­vietuire, despre cele mai primi­ti­ve instincte ale fiintei vii. Nu e vorba de morala aici, ci doar de relatii trofice. Acestei realitati sangeroase – la pro­priu – i se datoreaza imensul arsenal al modalitatilor de adaptare. Nici o specie nu evolueaza singura si de capul ei, ci impreuna cu alte specii, ca raspuns la evolutia acestora.

Procese simultane, indelungate, lente si strans impletite, aceste evolutii paralele nu pot fi distinse si catalogate usor. E dificil de raspuns la intrebari precum: Cine a inceput? Evolutia carei specii este cauza? Si a careia repre­zinta efectul? Gazelele sunt iuti pentru ca exista leoaice si gheparzi care le vaneaza? Sau carnivorele cu pricina sunt rapide pentru ca gazelele…?

De fapt, este vorba despre coevolutie. Cu pasi foarte mici, mutatie dupa mutatie, urmate de selectii naturale in ritmul negrabit al naturii, care face lucrurile incet si temeinic, in milioane de ani, speciile merg impreuna, ince­tisor, alaturi unele de altele, prin timp, strabatand erele. Pentru fiecare planta devenita spinoasa si neimbietoare exista un erbivor bine echipat, in stare s-o manance fara probleme; pentru fiecare buruiana cu frunzele pline de otrava, mortala pentru mamifere, s-a gasit sau se va gasi candva, in marele depozit de specii reale ori potentiale, macar o omida care va roade, fara sa se sinchiseasca de otrava, frunzele vatamatoare. Pentru fiecare insecta neapetisanta, de care ai crede ca nici un pradator n-o sa se atinga, se gaseste totusi cate unul. Cucul manan­ca omizi paroase, cu peri iritanti, pe care alte pasari insectivore de la noi le ocolesc de la mare distanta.

Pentru fiecare pestisor iute ca argintul viu se va gasi un peste mai mare si mai rapid care il va ajunge din urma si il va inghiti, pentru fiecare ditamai erbivorul enorm – adevarata fortareata de carne – si aparent invulnerabil se va gasi un carnivor cu colti zdraveni, muschi puternici si „tupeu” pe masura care va inventa, in cateva milioane de ani, tehnologia necesara prinderii si folosirii ca hrana a erbivorului-cetate. Pana la urma, daca judecam la rece, nu e nimic de plans. Este doar de ad­mirat, ca tot ceea ce izbuteste natura.

Pare imposibil… si totusi va reusi
Cum izbuteste un sarpe gros cat creionul sa inghita un soarece? Il ajuta o alcatuire anatomica minunat adaptata: articulatiile craniului sunt numeroase si elastice, iar coastele sunt prinse numai de coloana vertebrala. Astfel, corpul se poate largi… Nu chiar la nesfarsit dar, in orice caz, uluitor de mult. Destul ca sa incapa soarecele.

Primejdia din ape
Pentru un crocodil care mananca multi pesti si pasari de apa, o astfel de aparitie e o variatie binevenita in meniu. Cu atat mai mult cu cat se afla la indemana – ma rog, e un fel de-a spune. Este fix langa bot, asa ca, de data asta, marele pradator nici nu trebuie sa se osteneasca prea tare.