Animale & mituri

Dar pisicile noastre? La fel ca in alte tari europene, lucrurile au inceput si la noi bine, cu pisica nascandu-se din manusa aruncata de Dumnezeu (sau de Noe) ca raspuns la fapta diavolului care a creat soarecele, distrugator trimis sa roada peretii Arcei si sa o scufunde. Treptat, insa, insusirile pozitive ale pisicii au fost umbrite de cele negative. Mancand soarecele, creatie a diavolului, pisica ar fi absorbit substanta demonica si ar fi devenit ea insasi o faptura a Satanei. Sticlirea nelinistitoare a ochilor ei pe intuneric, scanteile care ies din blana sa electrizata de mangaierile prea insistente sunt interpretate ca manifestari ale prezentei satanice in corpul pisicii.

Bietul animal a inceput sa fie privit ca un fel de parazit care, fara a face vreo treaba prin casa ori in jurul ei, profita de avantaje, lasandu-se hranita de om. In folclorul romanesc exista chiar si interpretari foarte misogine, care asemuiesc femeia cu pisica intr-un mod deloc magulitor (pentru nici una dintre ele): amandoua stau mai mult in casa si se bucura de roadele muncii barbatului, acesta trudind in afara casei pentru a asigura cele necesare traiului. Barbatului ii era asociat cainele care, si el, „bietul“, sta afara si pazeste gospodaria, facand deci, spre deosebire de pisica, o treaba utila. De aici, spune folclorul, si dusmania proverbiala dintre cele doua animale. In unele credinte, relatia conflictuala dintre caine si pisica apare ca un fel de imitare caricaturala a relatiilor dintr-o casnicie care merge prost, dintre barbatul si femeia care nu se inteleg.

• Speciile mai sociale trăiesc mai mult, potrivit unui studiu
• Ploaia ajută oceanul să capteze mai mult carbon

Cainele si pisica, spun unele povesti stravechi, au fost candva sot si sotie: un sot harnic si o sotie lacoma si lenesa. Sotul a facut cu macelarul o invoiala: ca acesta sa nu-i mai vanda carne femeii, dar femeia a rupt invoiala scrisa, fapt ce a generat cearta vesnica dintre cele doua animale.

Cata deosebire intre aceste pisici europene, demonice si persecutate, si pisicile Orientului, iubite si rasfatate! Profetul Mahomed insusi ar fi fost un mare iubitor de pisici, iar cand pisica sa favorita, Muezza, a adormit in maneca hainei lui, profetul, nevoit sa plece, a preferat sa-si taie maneca decat s-o trezeasca pe frumoasa adormita… Pisicile erau indragite si in Orientul Indepartat: in Japonia, matele sunt alese de mii de ani, mai cu seama de catre femei, ca animale de companie. Exista chiar o rasa nationala, Bobtail japonez, caracterizata de o coada foarte scurta.

Iar figurinele de portelan reprezentand pisici cu o laba ridicata, in semn de chemare, sunt un fel de talismane norocoase. Numite maneki neko, ele sunt asezate la vedere prin pravalii, restaurante si sedii de firme, intrucat se considera ca invita si atrag atat oaspetii si clientii, cat si norocul si prosperitatea. Va amintiti de Pokemon (jocurile, desenele animate etc.)? Ei bine, un Pokemon numit Meowth, care, printre alte trasaturi distinctive, are o mare pasiune pentru monede, pare sa fie inspirat de maneki neko.

Din Orient, inapoi in Occident, la pisicile noastre. Cum mai stam cu sentimentele fata de ele? Slava Domnului, ne-am revenit. Am regasit dragostea pentru pisici, fara manifestarile exagerate ale cultului egiptean, atata doar ca, uneori, avem tendinta de a le umaniza, de a le privi intr-un mod excesiv de „antropomorfizant“, cum facem, de altfel, si cu cainii. Oricum, e mai bine decat in Evul Mediu…

Animale cu doua fete
Si mai stranii sunt acele animale care, in una si aceeasi cultura, sunt si bune, si rele, adica, de fapt, foarte asemanatoare oamenilor…

Lupul, de pilda, este, in mitologia europeana, unul dintre cele mai temute si mai urate animale. Credinta in licantropie, acea mult mediatizata – cum am spune azi – prefacere a omului intr-o fiinta sangeroasa, cu apucaturi de lup, acel werewolf, loup-garou, varcolac, a inspirat nenumarate secvente de film, fie ele horrror sau doar de aventuri. Si a mai avut ca rezultat persecutarea lupilor timp de sute de ani.

Slab compensata de faptul ca, in folclorul romanesc, de exemplu, lupul este unul dintre animalele-calauza care conduc sufletele mortilor spre lumea de dincolo, parerea oamenilor despre lup era, in general, una nefavorabila. Campania de starpire a lupilor, de pe la mijlocul secolului XX, avea ca motivatie faptul ca aceste animale faceau pagube la stani, erau rezervoare de rabie si imputinau vanatul „util“ (ca si cand asta ar fi fost ceva imoral, nu pur si simplu indeplinirea rolului lor biologic in natura). Cadavre-momeala imbibate cu stricnina, prime oferite pentru fiecare lup vanat – rezultatul a fost un masacru, o nebunie colectiva sangeroasa, din care ne-am trezit cateva decenii mai tarziu, ingroziti de consecinte, constatand ca lupii se imputinasera dramatic si, in unele tari ale Europei, ajunsesera in pragul disparitiei.

A fost nevoie de programe de protectie foarte ample ca sa mai reducem din urmarile acestui carnagiu. Desi motivatiile campaniei pareau obiective, nu s-ar fi ajuns la asemenea tragedii daca samanta persuasiunii n-ar fi cazut pe un teren fertil: credintele ancestrale in „rautatea“ lupilor.

Sarpele, de asemenea, pentru lumea romaneasca traditionala, poate fi si bun, si rau. Vechile credinte fac o mare deosebire intre „sarpele casei“, faptura fasta, ocrotitoare, si sarpele intalnit pe camp sau in padure, care trebuie omorat fara mila, caci „daca trece de doi ani, se preface in balaur“. Asemenea superstitii stravechi, bine intepenite in memoria colectiva, genereaza, din pacate, comportamente dintre cele mai regretabile: multi oameni, chiar copii, incearca sa omoare orice sarpe intalnit si, adesea, chiar reusesc.

In crestinism, sarpele are o faima proasta: intruchipare a raului, care l-a ispitit pe om sa comita pacatul originar, sarpele e simbolul perfidiei. A da crezare sarpelui, a adaposti la san un sarpe sunt greseli care se platesc scump. Sarpele e si el „vrajitoresc“, intr-un sens negativ – apare ca ingredient al potiunilor magice, pregatite de vrajitoare, de cele rele, desigur.

Pe alte continente si in alte religii, sarpele este mult mai bine vazut. Unele populatii africane venereaza pitonul de stanca si considera uciderea lui un pacat. Un sarpe-curcubeu urias, cred aborigenii din Australia, ar sta la originea vietii. Aparitiile neasteptate ale sarpelui, deplasarea sa neauzita, primejdia pe care o reprezinta, privirea sa fixa si mai ales tulburatoarea prefacere prin care trece la rastimpuri – sarpele „nou“ care iese, stralucitor si plin de viata, din vechea piele uzata, in care parea sa agonizeze – i-au conturat imaginea de animal misterios, cu puteri magice, venit de undeva dintr-o lume tainica, inca neinteleasa pe deplin.

Si mai sunt multe animale care, prinse in jocul complicat al imaginii oamenilor asupra lor, dezvaluie mai multe fete, foarte diferite. Mitologia face parte chiar din noi, din ceea ce suntem ca entitate colectiva, este si ea un rezultat al evolutiei noastre. Atata doar ca nu trebuie sa o lasam sa ne impinga la fapte care, privite in lumina amenintatoare a problemelor de azi, devin reprobabile.

Cum, adesea, soarta animalelor depinde de om, e vremea sa ne reparam greselile trecutului, sa ne indreptam spre o altfel de cunoastere a lumii animale. Una mai obiectiva, intemeiata mai mult pe realitatea care ne sta la indemana si mai putin pe inchipuiri nascute din nestiinta. Peste putin timp, ignoranta nu va mai fi valabila, ca scuza, nicaieri. E adevarat, mentalitatile se schimba greu, dar adaptarea noastra la noua lume va include si modificarea parerilor noastre despre animalele cu care impartim Pamantul.