Oimeakon – Capitala Zeului Ger

Viaţa la -71,2 grade Celsius

În inima puţin cunoscutei Republici Iakuţia (sau Saha) din Federaţia Rusă, pe malul râului Indigirka, la înălţimea de 740 m şi la 30 kilometri nord-vest de autostrada care leagă Tomtor de Kolyma, rezistă încă localitatea Oimeakon, locul unde a fost stabilit oficial polul frigului din emisfera nordică. Căci, în această vale uitată de timp din Siberia, nu doar că s-a înregistrat cea mai scăzută temperatura din emisfera boreală, dar temperaturile medii de aici sunt mereu cu mult mai scăzute chiar decât cele înregistrate la Polul Nord.

Pe data de 26 ianuarie 1926, mercurul termometrelor de aici a înregistrat valoarea de -71,2 grade Celsius, record negativ absolut în emisfera nordică.

Doar în inima Antarcticii s-au înregistrat temperaturi mai scăzute. În urma fenomenului de încălzire globală, pe data de 28 iulie 2010, temperatura record de vară în Oimeakon s-a ridicat până la +34 grade Celsius.

Verile sunt relativ călduroase, dar foarte scurte.

Adevăratele încercări apar odată cu venirea iernii, moment în care, în ciuda tendinţei de încălzire a climei planetei, gerurile din Oimeakon continuă să strângă localitatea într-o platoşă cumplită, cu toate că nu mai sunt la fel de aspre ca în trecut.

Clima din valea dintre Oimeakon şi Tomtor este neaşteptat de uscată, în ciuda gerului total. Aici temperaturile se menţin sub 0 grade timp de 7-8 luni pe an. Evaporarea apei este posibilă doar în scurta perioadă a verii.

Gerul nostru cel de toate zilele

Temperatura medie pe timpul iernii este de -51 grade Celsius. În lunile ianuarie şi februarie, mercurul termometrelor se plimbă între minus 55 şi minus 57 grade Celsius.

În lunile ianuarie şi februarie din anul 2006, a fost înregistrată cea mai rece iarnă din ultimii 30 de ani. Atunci, în decursul mai multor nopţi, gerul a „muşcat” din Oimeakon cu valoarea de -67,7 grade Celsius, temperatură la care fiinţa omenească nu poate respira decât cu ajutorul aparaturii speciale, altfel plămânii îngheaţă în circa 5 minute, dacă omul este expus acestui ger de-a dreptul insuportabil.

Cu toate acestea, oamenii s-au adaptat şi ştiu cum să contracareze puterea gerului extrem. Atunci când acesta depăşeşte -60 de grade, nimeni nu se aventurează afară.

Pământul de aici este complet îngheţat chiar şi pe timpul verii, stratul de permafrost nefiind învins nici în ziua când s-au înregistrat +34 grade la amiază.

Iniţial un loc de popas pentru crescătorii nomazi de reni din etnia Saha, care ajungeau aici doar pe perioada scurtei veri din Iakuţia, Oimeakon a devenit, în cele din urmă, o aşezare permanentă.

Cei care au hotărât asta au fost sovieticii care, în anul 1930, au stabilit aici locuinţe permanente în încercarea lor de a sedentariza şi lega de pământ populaţiile locale nomade de crescători de reni, vânători şi pescari. Pentru a realiza acest deziderat, sovieticii au trebuit să ridice de la zero o aşezare complet nouă, unde locuinţele şi dependinţele să fie construite în funcţie de clima extremă şi să poată oferi condiţii propice atunci când temperatura se menţine la -50 de grade timp de luni de zile, plus viscolul care mai scade şi el temperatura…

Oamenii de aici trăiesc în case încălzite exclusiv cu sobe pe cărbuni.

Temperaturile cumplite nu permit transportul gazelor, iar focul cu lemne ar încălzi o cameră doar până a valoarea de -1,2 grade, chiar dacă soba este alimentată permanent cu lemne pe tot parcursul zilei şi nopţii.

Experienţa a dovedit că cel mai bun material de construcţie în aceste condiţii climatice, este lemnul de zadă daurică (Larix gmelinii), un conifer asemănător cu zada noastră, care atinge înălţimi cuprinse între 10-30 metri şi diametru maxim de 1 metru.

Doar grajdurile vitelor şi cailor sunt încălzite cu sobe cu lemne. Şi asta doar pe timpul iernii. Ziua, animalele sunt lăsate afară, pentru ca organismul lor să fie mereu obişnuit cu gerurile. Experienţe triste au arătat că, daca vitele erau ţinute o săptămână doar în grajduri şi erau eliberate apoi, mureau aproape instantaneu la confruntarea cu gerul ucigaş.

Ca o măsură suplimentară de apărare, caii şi vitele de aici au o blană atipică, groasă, deasă şi lungă, care le conferă aspectul unor animale sălbatice din evuri îndepărtate, fiind de la distanţă mai asemănători cu caii sălbatici şi zimbrii decât cu animalele domestice. Conform spuselor localnicilor, clima din centrul, vestul şi estul Iakuţiei este mult mai suportabilă decât cea din valea râului Indigirka, ceea ce le permite iakuţilor, evencilor şi evenilor să evite valea Oimeakonului şi să trăiască în părţile amintite, unde în ultimele veri s-a dezvoltat o agricultură specifică zonei.

Atunci când tehnologia capitulează

Oimeakon adăposteşte o populaţie de circa 520 de suflete, care trăiesc zile şi nopţi cu adevărat speciale, nu doar din cauza temperaturilor deja legendare, dar şi datorită raportului dintre lumină şi întuneric de aici.
Spre exemplu, ziua are doar 3 ore de lumină în luna decembrie, dar 21 de asemenea ore pe zi în perioada iunie-iulie.

Orăşelul beneficiază de toate clădirile şi instituţiile unei localităţi obişnuite. În ciuda condiţiilor aproape imposibile, aici există o creşă, grădiniţă, şcoală, spital, săli de sport şi chiar o casă de cultură (Dom Kulturîi, în limba rusă) mai mereu plină de oameni.

Chiar şi iarna, şcolile îşi încep activitatea la ora 8 jumătate dimineaţa, iar copii sunt transportaţi cu autobuze special echipate cu sobe. Spitalul şi unităţile administrative îşi încep activitatea la ora 9 dimineaţa, aproape la fel ca în orice alt orăşel din lume.

Conform declaraţiilor localnicilor, aceştia poartă iarna haine din blănuri de ren, iar căciulile duble sunt confecţionate obligatoriu din blănuri de vulpi polare.
Ghetele, bocancii şi alte tipuri moderne de încălţăminte de iarnă sunt total ineficiente, purtarea lor o perioadă mai mare de timp ducând la degerături. Singurele încălţări care protejează de gerul proverbial sunt tot cele cusute integral din blana de ren. Fără echipamentul conceput de localnicii din Oimeakon, un om obişnuit îngheaţă de viu în mai puţin de 30 de minute, atunci când temperatura a trecut de bariera celor -50 de grade.

„Turişti străini din toată lumea vin aici, deoarece Oimeakon-ul este celebru peste tot. Toate hainele lor de ultimă oră, realizate de firme de prestigiu şi garantate la temperaturi extreme, nu sunt bune de nimic, odată ajunşi aici. Fapt realizat de turişti pe propria lor piele. Chiar hainele de producţie japoneză, echipate cu dispozitive de încălzire electrică, sunt ineficiente, deoarece gerul de aici le distruge bateriile foarte repede. Toţi turiştii ajunşi la noi îşi abandonează în decursul primei zile proprii bocanci, hanorace, pantaloni şi şosete, pentru a se echipa doar cu hainele din blănuri produse de noi”, declară într-un interviu Nikolai N. Krivoşapkin, un şofer de 50 de ani, care s-a născut şi a trăit neîntrerupt în Oimeakon.

Conform opiniei geologilor şi meteorologilor, persistenţa gerul extrem de aici are o singură explicaţie: orăşelul este situat într-o vale expusă curenţilor arctici, iar masele de aer extrem de rece rămân cumva blocate aici datorită particularităţilor reliefului şi circulaţiei specifice a curenţilor.

Cu sau fără explicaţiile specialiştilor, Oimeakon rămâne capitala oficială a gerului şi un loc care merită vizitat dacă se iveşte ocazia. Folclorul localnicilor care au păstrat legături cu turiştii care s-au aventurat aici păstrează o maximă umoristică revelatoare: „Pentru orice străin care a ajuns în Oimeakon, iernile de acasă nu mai sunt deloc ameninţătoare, după ce turistul a primit iniţierea supremă în domeniu din partea Zeului Ger!”