Caşaloţii – prădătorii colosali din abis

L-am numit „marele caşalot” deoarece este vorba despre cea mai mare – la drept vorbind, e uriaşă! – dintre cele trei specii de caşaloţi pe care le recunosc azi zoologii. Alături de „cel mare” (Physeter macrocephalus), despre care va fi vorba în acest articol şi pe care, în continuare, o să-l numim, pur şi simplu, caşalot, oamenii de ştiinţă au mai descris două specii înrudite, dar de dimensiuni mult mai mici, două specii de caşaloţi pitici (Kogia breviceps şi Kogia sima), care ajung doar la lungimi de cca. 3 metri.

Marele caşalot – specie la care masculii pot ajunge la peste 18 metri lungime şi peste 50 de tone greutate – deşi vânat şi studiat de sute de ani, rămâne încă un animal misterios. Din multe puncte de vedere, reprezintă o excepţie chiar printre marile cetacee. Cele mai mari mamifere din acest grup sunt, în majoritatea lor, balene (dintre ele face parte şi balena albastră, ce poate ajunge la 30 de metri, cel mai mare animal care a trăi vreodată pe Terra). Chiar şi cele mai mari balene, în ciuda dimensiunilor lor colosale, se hrănesc cu plancton – vieţuitoare mărunte (în general, crustacee) care plutesc sau înoată în masa apei. Gurile balenelor nu au dinţi, ci şiruri de fanoane – un soi de lame cornoase (din keratină – aceeaşi materie din care sunt făcute unghiile oamenilor şi penele păsărilor), prin care marile mamifere strecoară apa bogată în vietăţi mici, pe care le reţin, pentru a le înghiţi apoi.

Caşaloţii, însă, spre deosebire de balene, sunt nişte prădători teribili ai adâncurilor. O gură enormă, cu falca de jos plină de dinţi ca nişte ţăruşi, arată limpede că aici e vorba despre vânătoare şi luptă. Hrana caşaloţilor nu sunt mărunte crustacee, ci mai ales calmari de dimensiuni mari, câteodată enormi, care trăiesc în abisurile întunecate ale oceanului, la adâncimi de sute de metri. Ei înşişi prădători, aceşti calmari nu se lasă înghiţiţi cu una-cu două, ci se luptă pe viaţă şi pe moarte, lăsând pe trupul caşalotului mii de cicatrice rotunde, urmele ventuzelor de pe tentacule, aşa cum se pot vedea adesea pe pielea celor mai vârstnici caşaloţi.

Adaptări speciale, încă insuficient înţelese, permit acestei specii să se scufunde, suportând presiuni enorme, până la adâcimi de câteva sute de metri, uneori 1 km (estimările cele mai aventuroase avansând chiar cifra de 3 km adâncime), şi pot rămâne în imersie, fără a respira, timp de peste o jumătate de oră. Între scufundări, se ridică la suprafaţa apei pentru a respira, aşa cum fac toate mamiferele acvatice.

Victime ale industrializării

Vânătoarea de balene a fost, timp de secole, una dintre cele mai primejdioase îndeletniciri ale omului. A vâna, cu căngi mânuite cu braţul, un animal uriaş, la fel de mare ca barca în care se aflau vânătorii, cerea un curaj, o forţă şi o pricepere care nu erau la îndemâna oricui. Un animal mare, aflat în mediul său natural şi îndârjit de faptul că lupta pentru propria supravieţuire, putea să facă ravagii în rândul echipajului sau chiar să distrugă ambarcaţiunea.

În secolul al XIX-lea, apariţia tunurilor cu harpoane, apoi a vaselor mari, construite în mare parte din metal şi echipate cu motoare, a înclinat definitiv balanţa în favoarea oamenilor, dezavantajând cetaceele şi declanşând un adevărat carnagiu, care a durat decenii în şir. În anii 1930, erau vânate anual peste 50.000 de cetacee. În ciuda faptului că se observase deja scăderea efectivelor multor specii, a fost nevoie de o jumătate de secol pentru a stăvili – parţial doar – acest masacru.
Mai multe specii de cetacee au ajuns în situaţia de a avea nevoie de protecţie din partea omului, pentru a nu dispărea. Iar uriaşii caşaloţi, cu falca lor plină de dinţi enormi, în stare să scufunde un vas de pescuit, au ajuns, totuşi, şi ei, pe lista speciilor în pericol, într-atât de mare este puterea pe care i-a conferit-o speciei umane progresul tehnologic, folosit, în cazul de faţă, pentru a distruge.

Dar de ce era caşalotul atât de preţuit – în paguba lui – de către vânătorii de balene?

Toate balenele vânate aduceau profit economic, datorită produselor obţinute din ele. Carnea lor comestibilă era o sursă de hrană importantă pentru populaţiile de pe ţărmurile oceanelor. Şi pielea balenelor era utilizată, şi oasele lor, iar în societatea de tip occidental, în epoca de glorie a corsetelor, fanoanele slujeau la fabricarea „balenelor”, acele întărituri care cu care erau „ranforsate” corsetele din pânză, pentru a permite strângerea straşnică a mijlocului femeilor, rezultând talia de viespe pe care o cerea moda timpului.
Cel mai abundent produs furnizat de cetacee era, totuşi, grăsimea, din care se obţinea aşa-numitul ulei de balenă, utilizat pentru iluminat, în lămpile cu ulei, dar şi pentru fabricarea a tot felul de bunuri de larg consum, de exemplu margarină (în jurul anului 1900, în America de Nord se producea margarină, ca substitut mai ieftin al untului, din grăsimi animale, inclusiv grăsime de balenă, în amestec cu grăsimi vegetale), vopsele anticorozive, substanţe folosite în industria textilă şi altele.

Caşalotul furniza, însă, în cantităţi mari, un produs şi mai scump, mai bine cotat pe piaţă decât uleiul de balenă obişnuit: spermanţetul.

Un organ cu rost necunoscut

Una dintre cele mai frapante caracteristici ale caşalotului este existenţa aşa-numitului melon, un organ aflat în capul enorm al animalului şi care conţine un produs foarte căutat (de om, desigur): spermanţetul. E o materie ceroasă-uleioasă, lichidă la temperatura de 37 de grade Celsius (temperatura normală a corpului animalului) şi care se solidifică la temperaturi mai scăzute.

Nici azi, după secole de studiu zoologic, nimeni nu ştie cu precizie ce rol are această pungă cu spermanţet în viaţa caşalotului. Există câteva ipoteze:

• Spermanţetul ar fi legat de capacitatea caşalotului de a se scufunda la mari adâncimi, funcţionând ca un lest de stabilizare; se crede că animalul, scufundându-se, ar răci punga cu spermanţet un ajutorul apei reci aspirate prin event – aşa se numeşte nara cetaceelor (caşalotul are o singură nară funcţională, cea stângă). Spermanţetul răcit se întăreşte, mărindu-şi densitatea şi funcţionând astfel ca un balast ce ajută animalul să se scufunde.
• Cavitatea plină cu spermanţet ar ajuta la concentrarea undelor sonore emise caşalot, care îşi paralizează astfel prada.
• Melonul ar fi un fel de amortizor menit să protejeze anumite părţi vulnerabile ale capului, atunci când animalul se scufundă la mari adîncimi şi are de suportat presiuni ridicate.
• Melonul ar fi evoluat pentru a amortiza loviturile puternice ce survin în cursul luptelor dintre masculi, în perioada de împerechere. (Aceste lovituri pot fi extrem de puternice; se cunoaşte cazul unei baleniere numite Essex, scufundată în 1820 de către un caşalot, în timpul unei vânători, prin asemenea izbituri.)

Dar, dacă omul nu ştie la îi foloseşte caşalotului spermanţetul, în schimb ştie la ce îi poate folosi lui însuşi. De-a lungul vremii, acest produs a fost o materie primă importantă pentru fabricarea lumânărilor de calitate superioară, a săpunului, a produselor cosmetice (fiind netoxic şi absolut lipsit de gust sau miros), a unor lubrifianţi. Datorită marii valori a acest produs pe piaţă, caşalotul era, pentru vînătorii de balene, o pradă de excepţie, iar vânarea unui exemplar, un motiv de bucurie nemaipomenită, în ciuda faptului că recoltarea spermanţetului era o treabă dificilă. Odată uriaşul animal ucis, capul era tăiat şi fie urcat pe punte, fie legat pe o latură a vasului, iar spermanţetul era scos găleată cu găleată şi pus în butoaie. Dintr-un caşalot de 15 metri lungime se puteau obţine peste 2000 de litri de spermanţet.

Faptul că furnizau un produs de asemenea valoare a făcut ca aceste cetacee să fie hăituite până aproape de exterminare, deşi erau mai dificil de vânat decât balenele. În 1982, vânarea lor a fost interzisă, în cadrul unui moratoriu adoptat la nivel internaţional (cu excepţia a doar câteva state), care a intrat în vigoare în 1986 şi care îngrădea vânarea cetaceelor în scop comercial. Dar specia este şi azi considerată vulnerabilă, deoarece, din cauza ritmului lent de înmulţire, populaţiile se refac foarte greu. Uneori, grupuri întregi de caşaloţi eşuează pe câte o plajă, din motive necunoscute, iar eforturile de a-i salva sunt, de multe ori, în zadar.

Spermanţetul nu era, de altfel, singurul produs de interes economic provewnit de la caşalot. Dinţii acestui cetaceu erau şi ei preţuiţi şi utilizaţi, fiind sculptaţi sau gravaţi pentru a realiza obiecte decorative, devenite piese de artizanat specifice regiunilor cu tradiţie în vânătoarea de balene.

Şi încă o marfă de lux, datorată aceleiaşi specii

Ambra cenuşie este unul dintre cele mai preţioase produse ale caşalotului (şi, din fericire, pentru procurarea ei nu este necesară uciderea animalului). Este produsă în intestin şi conţine resturi nedigerate ale calmarilor ce reprezintă hrana acestor giganţi, resturi aglomerate şi lipite între ele cu o secreţie a sistemului digestiv al caşalotului. Animalul o elimină sub forma a unei materii vâscoase, cu miros fecal, care pluteşte la suprafaţa apei. Timpul şi lumina solară operează însă o transformare miraculoasă: mâzga dezgustătoare se transformă, treptat, într-o materie solidă, cu miros delicat, aromatic, aglomerată sub forma unor bulgări ce plutesc pe apele oceanului sau sunt aruncate de valuri pe plaje.

Nefolositor pentru animal, acest produs este, dimpotrivă, foarte apreciat şi căutat de oameni. Ambra cenuşie a fost considerată, în Evul Mediu, drept un medicament; în anii 1700, unii o socoteau drept un tonic şi chiar afrodisiac, iar ocazional era utilizată pentru a da o aromă aparte unor mâncăruri.

Astăzi, ambra gri are o utilizare foarte specializată: este folosită în parfumeria de lux ca fixator al aromelor, având rolul de a stabiliza mirosul unui parfum şi de a închega armonia compoziţiei. Chiar dacă a fost înlocuită, în mare parte, de compuşi sintetici, este încă folosită pentru parfumurile foarte pretenţioase şi este în continuare căutată. Un articol publicat în Bloomberg Businessweek dezvăluie faptul că şi astăzi, în jurul acestei materii preţioase se duc adevărate războaie economice, ascunse şi tăcute.

Există oameni – în Bahamas, în Noua Zeelandă, în Australia – care trăiesc din colectarea acestui produs: cutreieră plajele în regiunile în care trăiesc caşaloţi şi adună fragmentele de ambră cenuşie aduse de valuri, sperând mereu să descopere bulgărele uriaş de ambră – echivalentul pepitei de aur mari cât pumnul la care visează căutătorii de aur – care îi va îmbogăţi.