Fotoreportaj în Munţii Carpaţi: Alături de urşi – episodul 2

Click aici pentru a citi primul episod al aventurii
prin Munţii Carpaţi!

După cele cinci zile petrecute în Munţii Bistriţei, urma să ne
deplasăm în zona Munţilor Tarcău, şi anume în apropiere de cătunul
Ardeluţa. O zonă foarte frumoasă. Ca frumuseţe, linişte, puritate
şi nu ştiu cum să-i mai spun, ambele zone în care am fost sunt de
vis.

• Un studiu arată că muștele sunt mai vulnerabile decât albinele la schimbările climatice
• Imagini incredibile arată cum beau apă șerpii însetați

După ce am mai petrecut timp de două ceasuri cu domnul maistru
la un pahar de vorbă am plecat şi noi spre destinaţia noastră
amintită mai sus. Ne-am întâlnit cu un domn de la Ocolul Silvic
care ne-a luat cu maşina şi împreună am plecat la drum povestind
întâmplări petrecute de-a lungul anilor prin pădurile noastre.
Ajunşi în cătunul Ardeluţa, ne-am întâlnit cu rangerul din zonă,
urmând a discuta apoi planul pentru zilele următoare. După
stabilirea unor puncte de observaţie am plecat la drum.

Am stat în acest punct până la lăsarea întunericului, apoi ne-am
retras şi noi împreună cu rangerul spre locul unde eram cazaţi şi
unde ne lăsasem mare parte din bagaj. A doua zi ne trezim dis de
dimineaţă, adică la ora 4. Şi ce bine dormeam! Am băut repede
cafeaua de dimineaţă şi am plecat într-o zonă sălbatică din Munţii
Tarcău, drumul durând cam 30 minute. În jurul orei 5 eram deja în
pădure. O ceaţă foarte fină persista în aer, dând astfel pădurii un
aer misterios.

Pe marginea drumului, prin pădure, am zărit o grămadă de
pârâiaşe şi cascade pe care în zilele următoare le-am fotografiat
din toate unghiurile.

Tot mergând noi aşa încet prin pădure, împreună cu rangerul şi
cu un domn pădurar (ieşit de acum la pensie, dar care a vrut să ne
însoţească din plăcere), auzim la un moment un brăhnit puternic.
Dar ce înseamnă cuvântul brăhnit? Este sunetul pe care îl scot
căpriorii şi căprioarele când simt că în zonă este un potenţial
pericol. Imediat ne-am aşezat pe vine şi am aşteptat câteva zeci de
secunde, fără a face nici cea mai mică mişcare, timp în care acel
brăhnit se auzea neîncetat.

Prima dată am crezut că este un căprior, dar spre surpriza
noastră am putut zări printre brazi o ciută de cerb împreună cu
puiul ei, iar undeva mai departe stătea şi ne supraveghea foarte
atent, regele pădurii, un frumos exemplar de cerb carpatin. Din
păcate nu am reuşit să le fac câteva poze din cauza brazilor şi a
vegetaţiei care erau în faţa mea, iar cerbul împreună cu „familia
sa” s-au depărtat încet, afundându-se tot mai mult în adâncul
pădurii. Îi priveam prin teleobiectiv cum se depărtau.

Încet, încet ne-am deplasat spre locul unde aceştia au stat,
observând că acel loc fusese foarte frecventat de ei şi fiind în
acelaşi timp şi locul lor de odihnă. Acest lucru era foarte uşor de
observat datorită urmelor, atât unele vechi cât şi unele foarte
proaspete.

Cu o uşoară expresie de dezamăgire pe faţa mea, am oftat uşor.
Auzindu-mă, pădurarul care ieşise de câţiva ani la pensie mi-a spus
în şoaptă: „Se mai întâmplă ca şi noi să dăm peste ei dintr-o dată
prin pădure, iar tu să nici nu bănuieşti că ei sunt acolo. În plus
de asta, este foarte posibil să ne fi auzit, deşi am mers încet şi
în linişte, cu toate că uneori paşii omului se pot auzi în liniştea
pădurii. Ziua stau foarte liniştiţi şi se odihnesc, iar la cel mai
mic zgomot devin foarte atenţi pe direcţia din care s-a auzit acel
zgomot. Posibil că foşnitul vegetaţiei prin care noi am mers sau
poate că unul dintre noi să fi călcat uşor pe o crenguţă uscată
care s-a rupt şi în acest fel s-a făcut zgomot.”

Mi-am amintit că la un moment dat am fost nevoiţi să trecem
peste un brad căzut care se cam şi uscase între timp şi atunci m-am
agăţat în câteva crenguţe care s-au rupt, producând astfel un uşor
zgomot.

Mergând prin pădure am găsit pe lângă sumedenia de urme de tot
felul, de cerb, ciută, ied, lup şi râs, un loc unde s-au bălăcit şi
câţiva mistreţi. O ditamai băltoacă în mijlocul pădurii plină de
noroi, iar pe lângă ea pământul era scormonit de ziceai că cineva a
venit cu plugul la arat. Am mai văzut şi prin alte locuri urmele
unor astfel de treceri „uşoare” a unei întregi turme de mistreţi
dar niciodată nu credeam că pot să scormonească pământul în aşa
hal. Ce bine dacă s-ar putea domestici porcii mistreţi. Nu ţi-ar
mai trebui tractor, plug şi alte ustensile agricole. Îţi ară
tarlaua de zici că ai folosit cel mai bun plug din lume şi pe
deasupra ţi-o mai şi discuieşte. Şi nu costă nici mult întreţinerea
lor: un sac, doi de porumb şi o băltoacă de câţiva metri pătraţi cu
ceva noroi pentru întreţinerea corporală.

Şi toată ziua am hoinărit noi prin pădure, pe drumurile
forestiere ce nu erau multe la număr, doar două, însă care îţi
purtau paşii adânc în inima pădurii cale de mulţi kilometri.

Seară ne-am întors spre unul din punctele de observaţie, de unde
am avut ocazia să vedem primul urs din acest areal, acesta
vizitându-ne în jurul orei 19.

În imagine sunt eu alături de ranger, fiind surprinşi în
drum spre unul dintre locurile de pândă. Drumul era cum era, dar
noroiul în unele locuri depăşea 15 cm, nefiind o problemă prea mare
deoarece eram echipaţi corespunzător.

Primul urs observat, fotografiat şi filmat din această
zonă.

La început a fost uşor precaut şi foarte atent în direcţia de
unde venea zgomotul aparatelor nostre de fotografiat, aceste mici
mitraliere care făceau cadru după cadru cu o viteză începând de la
4 cadre pe secundă până la 8 cadre pe secundă. Pe noi nu avea cum
să ne vadă, fiind foarte bine camuflaţi în observator. Aşadar, Moş
Martin nu prea era sigur de ce se întâmplă pe acolo. Se vedea că nu
prea îi era pe plac zgomotul produs de micile nostre mitraliere,
deşi încercam să facem o poză la un interval de 3, 5 sau 10
secunde. Şi în imaginile prezentate aici şi în cele care se găsesc
pe website-ul www.outdoorphotography.ro veţi putea observa că acest
exemplar era mai mult cu ochi pe noi, mă rog, în direcţia de unde
venea zgomotul.

Au trecut câteva minute până ce ursul s-a obişnuit oarecum cu
zgomotul sau cel puţin aşa ne-a plăcut nouă să credem atunci. Cred
că dacă ne-ar fi zărit, în secunda doi ar fi fost în pădure.

Preţ de o oră şi ceva i-am tot făcut poze, l-am filmat şi i-am
putut observa comportamentul.

Încet încet se lăsa întunericul peste pădure, dar şi peste noi,
iar lumina din pădure a scăzut foarte mult încât niciun ISO cu o
valoare de 12800 nu ne prea mai ajuta. Astfel, am luat-o încetişor
înapoi spre drumul de întoarcere, încheind prima zi în această zonă
foarte bucuroşi că am avut succes. Urma ca a două zi să o luăm de
la capăt, tot în acest punct de observaţie, să vedem ce suprize ne
mai oferă codrul.

A doua zi am plecat din nou pe coclaurile împădurite în căutarea
unor locuri unde mai stau ceva animale sălbatice. Nu prea am avut
noi succes cu animale de talie mare şi am pozat din nou ceva
râuleţe de munte şi cascade. Din când în când mai apărea şi câte un
piţigoi de brădet.

Fotomodelul nostru înaripat. Piţigoi de brădet.

Seara ne-am întors în locul cu pricina, instalându-ne din nou în
locul de observaţie şi aşteptând. La un moment dat am zărit prin
pădure o mică siluetă. Ghici cine era:

Era un alt urs mai mic, de această dată, care a ieşit agale din
pădure nestingherit de nimeni şi de nimic.

La primul click al aparatului foto a ridicat privirea înspre
direcţia noastră. Ne-am oprit din pozat şi am continuat să-l
urmărim pentru a nu-l deranja mai tare şi pentru a-i permite să
înainteze încă câţiva metri în poiană (deoarece se oprise lângă
marginea pădurii şi ne era teamă să nu o zbughească înapoi). Ursul
a fugit după câteva secunde, traversând în viteză toată poiana,
dispărând apoi în pădure.

Apoi după ceva timp a reapărut mai sus, într-o zonă mai
îndepărtată, fiind la fel de precaut şi căutând prin iarbă câte
ceva de mâncare.

L-am lăsat în pace şi nu i-am mai făcut aşa de multe fotografii
văzând că este foarte precaut, pentru că nu doream să-l speriem mai
tare. Ne-am mulţumit cu câteva imagini în speranţa că nu l-am
deranjat foarte tare, continuând doar să-l observăm, să-i studiem
comportamentul şi felul cum acesta îşi caută de mâncare. Şi pot să
vă spun că a fost foarte frumos.

A treia zi însă am avut o surpriză foarte mare.

Ne-am instalat noi ca de obicei în locul nostru preferat şi am
aşteptat.

În aproximativ jumătate de oră şi-a făcut apariţia din pădure un
alt urs. Unul mult mai mare, atât de mare încât nu puteam să-l
prind pe tot în cadrul aparatului de fotografiat. Urmărind acest
urs prin poiană am auzit încet cum rangerul ne spune în şoaptă
„priviţi în stânga departe, în dreptul pomului ăla, în spate, alt
urs”. Mi-am îndreptat uşor teleobiectivul spre zona respectivă şi
am fost plăcut surprins de apariţia unui alt urs, care de fapt era
o ursoaică. La apariţia acesteia, ursul aflat deja în poiană s-a
ridicat brusc din locul în care stătea şi şi-a manifestat
supremaţia pentru acel loc, începând să mârâie destul de puternic,
iar noi, aflaţi cam la 60-70 metri depărtare îl auzeam foarte bine.
În acel moment am rămas toţi trei (eu, Eros şi rangerul) blocaţi de
uimire. Colegul meu spuse în şoaptă: „frate, ăştia se iau la
bătaie!”

Prima mea impresie după acele secunde de mârâială puternică a
fost că cei doi se vor lua puţin la. Nu doar eu am ajuns în acele
secunde la această concluzie. Toţi trei ne-am gândit la asta.
Ursoaica, de altfel foarte hotărâtă şi curajoasă, tot continua să
meargă spre locul unde era ursul. Nu a fost impresionată prea tare
de mârâiturile puternice ale masculului, dar păstra o distanţă de
2-3 metri. Dar se pare că domnul urs a fost în cele din urmă un
domn în adevăratul sens al cuvântului: a acceptat prezenţa
ursoaicei, mai mârâind din când în când, aşa, de control. Am tras
repede o serie de vreo 15-20 de imagini, apoi am hotărât să-I
filmez. O să postez filmul într-o secţiune separată care va putea
fi găsită pe website-ul www.outdoorphotography.ro

În această secţiune veţi găsi numai conţinut original, filme cu
şi despre animalele sălbatice filmate de mine în full HD
(1920/1080p). Sper să vă placă.

După mai bine de o oră şi ceva cât timp i-am observat, cei doi
urşi au plecat pe rând în pădure. Oricum, nu prea mai puteam face
poze, deoarece lumina scăzuse foarte mult, aşa că am preferat să ne
retragem şi noi spre locul unde eram cazaţi, să mâncăm, să mai stăm
la poveşti şi apoi să tragem un pui de somn pe care îl meritam din
plin.

În ziua următoare intenţionam să încercam să urcăm într-o zonă
mai înaltă, unde speram să avem norocul de a fotografia rotitul
cocoşului de munte. Dar vremea nu prea a ţinut cu noi, sus în munte
pe la altitudinea de 1200 metri erau nori, ceaţă şi mai ningea din
când în când. Am hotărât totuşi să ne trezim dimineaţa şi să vedem
dacă sunt ceva semne că se mai îndreaptă vremea. Zis şi făcut.
Ne-am trezit noi dimineaţa, dar vremea ne-a dezamăgit. Erau nori,
ceaţă şi jos unde eram noi ploua uşor. Ne-am mai tot plimbat noi
prin zonă şi am mai explorat diverse locuri dar nimic. A doua zi
urma să ne facem bagajele şi să plecăm spre casele noastre, înapoi
în Bucureşti.

Hmmmm, dezamăgitor gândul acesta, dar nu aveam ce face.
Începusem să mă obişnuiesc pe aici prin locurile astea frumoase,
sălbatice, cu un aer foarte foarte curat. Aş mai fi stat încă pe
atât fără nici o problemă, dar în Bucureşti, la serviciu, mă
aşteptau cu drag colegii mei că să-mi dea de muncă, că doar m-am
întors cu bateriile încărcate după atâta concediu petrecut la
munte, nu? Ce-i mult strică. Şi uite cam aşa s-a desfăşurat „mica”
tură prin munţi încercând să fotografiez Comorile Carpaţilor.

Fotografii şi text de Silviu
Matei.