Puricele – micul ucigaş

Asta e viaţa. Care pe care. Aşa, ca între paraziţi…

Sub lupă

Alături de păduchi, ploşniţe şi căpuşe, puricele face parte dintre adevăraţii „vampiri” ai lumii vii, lăsând cu mult în urmă alte făpturi, precum liliacul-vampir din America de Sud.

Dintre toate artropodele care parazitează organismul uman, puricii sunt probabil cele mai celebre, deşi, ca periculozitate, sunt pe undeva la egalitate cu căpuşele. (Aici, o precizare: puricii sunt insecte, dar nu şi căpuşele; acestea fac parte din clasa arahnidelor, fiind mai degrabă înrudite cu păianjenii, având, ca şi aceştia, opt picioare, nu şase cum au insectele.)

Istoric vorbind, nimeni nu ştie cu siguranţă momentul în care drăcoasele insecte mici şi negricioase au apărut în arena evoluţiei. Bazându-se pe faptul că cele peste 2.000 specii de purici din prezent se hrănesc exclusiv cu sângele mamiferelor şi al păsărilor, entomologii avansează ideea că aceste insecte hematofage s-au dezvoltat odată cu apariţia vieţuitoarelor cu sânge cald, cu toate că unele studii susţin că strămoşul comun al puricilor şi al insectelor mecoptere ar fi apărut acum 160 milioane ani. Deci, spre bucuria lor, se pare că faimoşii dinozauri nu au avut probleme din partea puricilor.

Dacă aveţi ocazia (pe care nu v-o doresc cu tot dinadinsul) de a admira pe viu sau în insectar un purice, veţi descoperi o făptură pe cât de minusculă, pe atât de interesantă.

Nu vorbim doar de un vampir nesuferit, aducător de mâncărimi insuportabile şi, uneori, boli grave (Doamne fereşte!). Eroul îmbrăcat în armură întunecată este un deţinător de recorduri al Lumii Vii. Da! Mica arătare este deţinătoarea titlului de vice-campion mondial la sărituri (fiind întrecut la această probă doar de nişte insecte hemiptere, din neamul ploşniţelor de plante).

Bădăranul sugător de sânge şi dătător de mâncărimi, cu a sa lungime corporală cuprinsă între 1,5 – 3,3 milimetri, este capabil de performanţe incredibile. Astfel, puricele sare în înălţime pînă la 20 centimetri, iar în lungime (proba sa de aur), până la uluitoarea distanţă de 33 centimetri – de peste 200 ori lungimea propriului corp!

Fascinaţi de performanţa atletică a parazitului îmbrăcat în chitină, un grup de cercetători ai prestigioasei Universităţi Cambridge din Anglia a vrut să descifreze misterul biomecanicii care-i permite acestei insecte să facă salturi atât de spectaculoase.

Spre surprinderea lor, entomologii au descoperit că puricii sar ajutându-se strict de tibie şi tars (acele segmente ale membrelor echivalente gambei şi labei piciorului vertebratelor) şi nu de trochantere, corespondentele genunchilor la insecte. Ca o adaptare în plus, trupurile puricilor sunt foarte comprimate lateral, permiţându-le o deplasare optimă printre firele de păr sau penele gazdei. În plus, trupul chitinos este acoperit cu peri şi spini scurţi, orientaţi posterior, factori care de asemenea ajută deplasarea pe corpul victimei.

Puricii sunt insecte holometabole (cu metamorfoză completă), adică trec prin cele patru stadii de dezvoltare caracteristice acestei clase de vieţuitoare: ou, larvă, pupă (sau nimfă) şi adult. Eclozarea larvei intervine după 2 zile sau 2 săptamani de la depunerea oului, totul depinzând de temperatura mediului înconjurător.

Femela puricelui depune în medie 700-800 ouă, în serii de cîteva duzini.

Ştiţi cum se desfăşoară întregul proces?

Femela trebuie să sugă o cantitate cât mai mare de sânge, pentru ca astfel rezerva proteică din organism să-i permită producerea optimă de ouă. Imediat ce şi-a scos trompa din pielea victimei-gazde, femela puricelui începe să depună ouăle.

Ouăle sunt depuse pe gazde, adică în special pe oameni, câini, pisici, şobolani, şoareci, vulpi, păsări domestice etc. Aşadar, următoarea generaţie de purici se naşte cu hrana la nas – sau la trompă, ca să rămânem în context.

O parte din ouăle depuse cad în mediul înconjurător (un motiv în plus, din punctul nostru de vedere, să avem grijă de igienă). Dar ouăle care au căzut de pe trupul gazdei nu sunt neapărat ghinioniste. S-a descoperit că din ouăle de purice căzute pe covor, sub pat sau în micile crăpături din mobilă sau podea, eclozează la fel de mulţi viitori purici precum din cele rămase pe corpul gazdelor. Alte medii propice eclozării sunt cele nisipoase, sau porţiunile din locuinţe unde se găseşte praf sau rumeguş.

Scarpină-te sau păstrează curăţenia!

Aşa, ca fapt divers, merită să ştiţi că nesuferitul purice se ataşează foarte repede de dumneavoastră sau de animalul de companie favorit. După nici 10 minute de când a sărit pe dvs., parazitul s-a „îndrăgostit” iremediabil de noua sa gazdă. Din nefericire, relaţia nu-i aduce beneficii decât lui, puricelui. Pentru gazdă, coşmarul abia acum începe.

Puricii nu produc doar nesuferite mîncărimi de piele, datorate substanţelor toxice pe care le eliberează în fluxul sangvin al victimei, înainte de a începe hrănirea propriu-zisă. Insectele pot cauza unor persoane sensibile cumplite alergii la toxinele din saliva lor, dermatite urâte, iritaţii secundare ale epidermei şi, în cazuri mai grave, anemie, infestare cu viermi intestinali sau afecţiuni stomacale.

Zonele corporale preferate de purici pentru a se hrăni sunt, în general, gleznele şi picioarele, iar iritaţiile şi senzaţiile neplăcute de mâncărime durează de la câteva minute până la ore sau chiar zile, depinzând de vârsta, zestrea genetică şi starea de sănătate a persoanei muşcate (de fapt, înţepate, pentru că puricele înţeapă, cu trompa, piele gazdei; însă aşa ne-am obişnuit să spunem: muşcături – sau pişcături – de purice). Reacţia imediată constă în apariţia unei zone mici, de consistenţă mai tare, colorată în roşu, cu un singur punct în centru; punctul marchează locul unde puricele tocmai şi-a introdus organul prin care a supt sângele.

Acum încep problemele. Unele extrem de serioase. S-a demonstrat că puricii transmit în mod destul de frecvent, prin intermediul muşcăturii, o serie de virusuri, bacterii, viermi paraziţi şi protozoare.

Consecinţele au fost, în special în trecut, deosebit de grave. Răspândirea ciumei bubonice în Evul Mediu, cu milioanele sale de victime umane, s-a datorat în mare măsură puricilor, nu neapărat şobolanilor cenuşii. Este adevărat că şobolanii cenuşii au adus temuta maladie din Asia în Europa. Dar odată ajunsă pe Bătrânul Continent, ciuma bubonică a fost transmisă de la rozătoare la oameni prin intermediul miliardelor de purici, care muşcau deopotrivă atât şobolanii infestaţi, cât şi oamenii întâlniţi în cale. Fără a exagera deloc, putem afirma că acesta a fost momentul în care Occidentul european medieval a plătit cel mai dur tribut, în vieţi omeneşti, mizeriei, jegului omniprezent şi lipsei celor mai elementare noţiuni de igienă. Atât şobolanii, cât mai ales puricii prosperă în condiţii de mizerie generalizată, sărăcie şi indolenţă în privinţa curăţeniei, atât a oraşelor, cât şi a indivizilor. Nu uitaţi că vorbim de o perioadă istorică de cîteva sute de ani în care occidentalii se fereau de apă, considerând-o ca o sursă de boli sau chiar moarte.

Nici clasele nobiliare sau chiar capetele încoronate nu iubeau igiena personală, istoria reţinând mărturii şi dovezi imbatabile în acest sens.

Evident, puricii nu puteau decît să se bucure şi să se înmulţească. Fără număr…

Alte nenorociri aduse oamenilor de micile insecte au constat în numeroasele epidemii de tifos exantematic, izbucnite în perioadele războaielor din epoca modernă.

Primul şi al doilea Război Mondial au provocat şi grave epidemii de tifos, aduse de cohortele nesfârşite de purici, care transmiteau bacterii din genurile Yersinia, Rickettsia şi Bartonella, de la şoarecii şi şobolanii infestaţi la nefericitele gazde umane.

„Cadourile” mortale aduse de purici oamenilor se menţin şi în prezent, în special în zonele de război sau în ţările sărace, unde igiena personală este ultima grijă pentru milioane de oameni care literalmente nu au de unde să bea apă sau să mănânce.

Jos cu puricii!

Bineînţeles, şi în cazul puricilor, la fel ca în cazul tuturor paraziţii externi sau interni, este mult mai bine să previi decât să tratezi.

Cel mai bun şi mai eficient mijloc de a scăpa de „invadatori” constă, pur şi simplu, în menţinerea curăţeniei exemplare a locuinţei şi, evident, a igienei corporale.

La fel de important este să evitaţi contactul cu zone sau locuinţe omeneşti care debordează de murdărie. Încă şi mai importantă este evitarea oricărui contact fizic cu indivizi murdari, nespălaţi, care miros de la o poştă. Aproape sigur adăpostesc pe propriile organisme adevărate legiuni de purici şi păduchi. Să vă mai aduc aminte cât de uşor sare puricele de la o gazdă actuală la una potenţială?

Dacă inevitabilul s-a produs şi micul drac săritor a ajuns să vă muşte, nu vă panicaţi. Specialiştii afirmă că sunt eficiente, împotriva mâncărimii şi iritaţiilor, unguentele şi soluţiile care conţin substanţe antihistaminice sau hidrocortizoni, ca şi loţiunile pe bază de calamină.

Pentru stârpirea insuportabilelor insecte, oamenii au descoperit o serie de substanţe relativ eficiente. Între acestea se detaşează insecticidele pe bază de lufenuron pentru puricele adult şi în putere, precum şi cele care conţin methopren, destinat „pruncuciderii” larvelor vajnicului săritor.

În cazul infestării animalelor de companie, cele mai noi tratamente de eradicare a puricimii invadatoare folosesc aşa-numitul ulei de cedru, o substanţă naturală non-toxică.

Uleiul de cedru a fost folosit recent şi în tratarea soldaţilor americani detaşaţi în Irak, după ce aceştia au fost infestaţi de milioane de purici lihniţi de foame sub soarele arzător al deşertului (şi, pesemne, foarte recunoscători ultimelor evenimente internaţionale, concretizate, pentru ei, într-o cantiatate uriaşă de sânge american.)

În cazul locuinţelor invadate de purici, unul dintre cei mai eficienţi duşmani ai acestora s-a dovedit a fi banalul aspirator, cu condiţia ca sacul colector de praf şi mizerii să fie aruncat imediat după încheierea operaţiunii de aspirare.

Aparatele de climatizare dotate cu dispozitive de dezumidificare a atmosferei locuinţelor joacă şi ele un rol important în ciclul dezvoltării puricilor, deoarece s-a dovedit ştiinţific că ouăle de purice au nevoie de o umiditate de cel puţin 70-75%, pentru a ecloza, iar larvele de cel puţin 50% pentru a supravieţui. Deci, o atmosferă uscată în locuinţă nu prieşte deloc acestor insecte parazitare.

Dacă ai reuşit, cumva, să pui mâna pe el, nimic nu-i mai dulce ca răzbunarea, nu-i aşa?

Dacă însă nu ştii cu cine ai de-a face, vei avea parte de o surpriză de proporţii. Puţine insecte sunt mai greu de zdrobit decât puricele. Armura sa din chitină este incredibil de rezistentă pentru o insectă de dimensiunile sale. Chiar dacă-l prinzi întree degete şi strângi cu toată puterea, acest mic drac cu 10 vieţi tot nu moare.

Reţeta clasică şi verificabilă a uciderii puricilor „cu mâinile goale” necesită o tehnică specifică. Puricele trebuie prins între unghii şi strâns până se scurge toată viaţa din el. La fel de eficient este şi înecul, deci cei slabi de înger care nu-l pot zdrobi, de milă sau silă, pot să-l arunce în apă.

Fapte şi recorduri

Femela de purice are nevoie doar de o simplă crăpătură în podea, adâncă de doar 4 milimetri, pentru a-şi depune ouăle.

Cel mai mare purice din lume – atinge o lungime de 8-10 milimetri – aparţine speciei Hystrichopsylla schefferi, care parazitează vizuinele unor rozătoare din America de Nord (dar muşcă şi din oameni dacă are ocazia.)

La aproape toate speciile de purici, „şefa” este femela. Ea este mai mare şi mai agresivă decît masculul.

Dacă 500 purici ajung într-o locuinţă, în următoarele 3 zile, invadatorii depun circa 20.000 ouă.

Cea mai mare aglomerare de purici din lume a fost descoperită în anul 1986, într-o fermă de porci din Marea Britanie. Cercetătorii au estimat că, pe o suprafaţă de sol de dimensiunea unui teren de tenis, trăiau liniştite circa 133.378 450 de asemenea insecte.

Puricele şobolanului negru (Xenopsylla cheopis) a fost implicat într-o epidemie de ciumă fără precedent, survenită în Anglia în secolul al XIV-lea.

Tot puricii care au transmis ciuma bubonică au dus la moartea a 35.000 de londonezi în anul 1625, pentru ca, în anul 1665, tot ei să provoace decesul a alţi 20 000 lopcuitori ai capitalei britanice.

Bărbaţii din triburile Lundaya Murats, din Borneo, care îşi permit să ia un purice de pe trupul unei femei măritate sunt amendaţi cu câte un porc pentru fiecare insectă luată de pe femeia în cauză.

Dintre toţi masculii de insecte, cel de purice se poate lăuda cu cel mai mare penis, proporţional cu talia sa – de 2,5 ori mai lung decât propria-i lungime corporală.

Cercetătorul şi istoricul Jean-Paul Clebert relatează că poeţii secolului al XVI-lea din Franţa îşi doreau să fie metamorfozaţi, pe moment, în purici, „pentru a explora astfel, pe îndelete, peisajele şi formele trupurilor femeilor pe care le admirau”, dar de care nu s-ar fi putut apropia altfel.

Puricele la români

Curăţenia personală, a casei şi, prin extensie, a întregii gospodării a fost preţuită în comunităţile rurale româneşti din toate timpurile. Avem drept dovezi numeroase date folclorice şi mitologice care arată că paraziţii de toate felurile erau stârpiţi prin diverse mijloace, iar oamenii certaţi cu curăţenia erau ironizaţi acid prin zicători, proverbe, cântece, snoave sau chiar descântece specifice.

Puricele nu a scăpat nici ei atenţiei românilor.

Această insectă parazitară este prezentă mai ales în credinţele populare. Simbolistica puricelui are ca punct de plecare dimensiunile sale minuscule, capacitatea de a se deplasa rapid prin salturi şi, mai ales, pişcăturile sale nesuferite.

În mitologie, el este o făptură chtoniană, cu legături clare cu Lumea de Jos, fapt punctat prin unele legende vechi româneşti, conform cărora puricele a apărut pe lume din cenuşa năpârcii.

Mitul popular se întâlneşte aici cu referinţele biblice. Povestea românească spune că, pe când Noe rătăcea peste ape cu Arca sa plină de felurite vieţuitoare, s-a produs o gaură în corabie, iar aceasta a început să ia apă cu repeziciune, periclitând astfel vieţile tuturor. Salvarea a venit sub forma unui compromis păgubos.

Dintre toate animalele, năpârca a fost singura care s-a oferit să scape Arca, astupând cu coada ei spărtura din peretele ambarcaţiunii. Drept răsplată, năpârca a cerut dreptul de a mânca în fiecare zi câte un om. Mâniat de pretenţia neobrăzată a reptilei, Noe a înşfăcat-o şi a aruncat-o în foc. Din cenuşa ei au apărut pe lume puricii, care de atunci, ca o amintire a dorinţei năpârcii, se hrănesc cu sângele oamenilor.

Asocierea tradiţională a puricilor cu vatra focului şi cenuşa, precum şi prezenţa sa în preajma omului, introduc insecta în familia duhurilor casei. Evident, puricele este un duh malefic, dar uneori are şi valenţe coercitive.

Vedem, bunăoară, că una dintre consecinţele nerespectării interdicţiilor care reglează relaţiile omului cu duhurile casei se concretizează în înmulţirea fără precedent a puricilor, ca formă directă de pedeapsă.

În lumea satului se spunea că este „rău de purici”, atunci cînd nu se respectau, prin nelucrare, anumite zile consacrate pomenirii morţilor.

Odată ce puricele a fost „înregimentat” în armata vastă a spiriduşilor şi a altor duhuri ale case, au rezultat şi mijloacele magice de luptă contra lor.

Omniprezente sunt usturoiul, hreanul, pelinul, dar şi ofrandele şi descîntecele.

Credinţele strămoşilor noştri cu privire la purici reflectă un mit fundamental indo-european, conform căreia zeul suprem al cerului, supărat fără măsură la auzul veştii că soţia sa îl înşela cu un monstru din adâncuri, îi transformă pe ea, pe monstru şi pe copii rezultaţi din acest adulter în purici, după care decide să-i arunce pe Pământ.

În general, puricele este considerat în bestiarul străvechi românesc drept o creatură demonică, strâns înrudită cu diavolul. Unele legende spun că puricele s-a născut din lacrimile de ciudă ale diavolului, de aici culoarea sa negricioasă.

Relaţia insectei cu maleficul este deosebit de interesantă. Alte mituri româneşti ne spun că puricele a fost nimeni altul decât calul dracului, atunci cînd Satan a pornit războiul şi rebeliunea sa împotriva lui Dumnezeu.

Cu sau fără implicaţiile interesante ale mitologicului, simbolismului şi foclorului, puricele rămâne un inamic serios, de care trebuie să ne ferim cu orice preţ.