Bizonul – Saga unui supravieţuitor

Strămoşul cel
uriaş

Originea bizonului se pierde în negura timpului, printre evii
ingheţati ai Pleistocenului.

• Speciile mai sociale trăiesc mai mult, potrivit unui studiu
• Ploaia ajută oceanul să capteze mai mult carbon

Pe atunci, redutabilul strămoş al zimbrilor şi bizonilor
moderni, denumit bizonul de stepă sau bizonul diluvial (Bison
priscus), era un bovid de proporţii uriaşe care trăia într-un
număr foarte mare de exemplare, în cirezi enorme, răspândite pe
aproape tot teritoriul Eurasiei (şi la noi în ţară au fost
descoperite urmele sale), cum o dovedesc numeroasele
depozite fosilifere. Odată cu retragerea sau extinderea periodică a
calotelor de gheată, evoluţia bizonului diluvial a fost modificată,
erbivorul adaptându-se la mediul nou apărut al tundrelor eliberate
de gheţuri.

Din acest uriaş cu capul masiv, fruntea foarte lată şi boltită,
şi coarne imense crescute orizontal-lateral faţă de craniu, au
evoluat bizonii de astăzi.

În timpul glaciaţiunilor din Pleistocen, bizonul de
stepă a trecut din Siberia în Alaska prin strămtoarea
Ciukotsk-Drejnev, pe limba de pământ a Beringiei, colonizând astfel
imensul continent nord-american. Din imensul erbivor siberian a
evoluat strămoşul direct al bizonilor, denumit Bison
antiquus, acesta devenind de-a lungul timpului cel mai comun
reprezentant al erbivorelor în cadrul celebrei Mega-Faune din
America de Nord.

Bison antiquus era mai înalt, construit pe un schelet
mai masiv şi mai viguros decât al descendenţilor săi de astăzi,
craniul său fiind împodobit cu coarne de aproape un metru lungime.
A dispărut acum circa 10.000 de ani odată cu ceilalţi reprezentanţi
de marcă ai megafaunei precum ursul Arctodus simus,
mamuţii, mastodonţii, cămilele, castorii uriaşi, leul american,
leneşii uriaşi şi multi alţi reprezentanţi impresionanţi din
Cuaternarul timpuriu.

Dispariţia sa, pusă de specialişti pe seama a mai multor
cauze, fie o schimbare drastică a ecosistemului, un accident
geologic, schimbarea climei sau îmbunătăţirea tehnicilor şi
tehnologiei de vânătoare a primilor oameni, a rămas încă un subiect
fierbinte de dezbateri între paleontologi, mai ales dacă ţinem cont
că bizonul modern i-a fost contemporan o scurtă perioadă de timp,
şi nu a dispărut în cadrul marii extincţii de acum 10 000
ani.

Suveranul
preriei

În mod surprinzător, Bison bison, cel mai mare mamifer al
Americii de Nord, are două culori ale blănii, depinzând de perioada
anului în care este surprins. Pe timp de iarnaă bizonii au o blană
lungă, deasă şi lânoasă de culoare brun întunecată. Cum se iveşte
soarele primăverii, imensul ierbivor năpârleşte, noua sa haină de
vară fiind de culoare maron deschis într-un ton cald. Tipic pentru
bovide, masculii, sau taurii de bizon, cum mai sunt denumiţi, sunt
mai masivi şi mai impunători decât femelele.

Cu toate că bizonul zilelor noastre nu mai atinge
proporţiile uriaşe ale strămoşilor săi înneguraţi, rămâne totuşi un
luptător redutabil de categorie grea, de care este întotdeauna bine
să te fereşti. Un taur bine dezvoltat poate atinge înălţimea de 2
metri în reptul grumazului său înalt, o lungime cap-coadă de
aproape 4 metri, şi o greutate de o tonă. Capul este extrem de
masiv cu o frunte lată acoperită cu păr lung, aspru şi des. Ambele
sexe prezintă coarne, care totuşi sunt mai dezvoltate în rândul
masculilor.

Bizonii sunt erbivore de tip rumegător, fiind adaptaţi să
consume în special gramineele de prerie. Bizonii pasc zilnic pe o
perioada de minimum două ore. Perioada de împerechere este la
sfărşitul verii, iar gestaţia durază în medie 258 de zile, după
care femelele nasc un singur viţeluş de culoare roşcat-deschisă.
Mica făptură, drăgălaşă şi zbenguitoare precum toţi puii,
va beneficia de protecţia mamei şi a turmei pănă la vârsta de 18
luni când va fi înţărcat şi îndeajuns de puternic pentru a se
descurca pe propriile picioare.

Femelele trăiesc în asocieri de tip matriarhal în care mai multe
femele se adună laolalta alături de proprii viţei. Tăuraşii
părăsesc turma odată ce au împlinit trei ani şi vor duce o
existenţă singuratică sau în asocieri cu alţi masculi,
apropiindu-se de turmele mari doar pe timpul perioadei de
împerechere. Turmele sau asocierile de bizoni, fie ca sunt
alcătuite din femele sau masculi, sunt organizate după o ierarhie
foarte strictă.

Dacă la femele ierarhia este influenţată de vărstă, la masculi
ierarhia este mult mai volatila, fiind stabilită doar prin desele
lupte între giganţii plini de testosteron. În afara omului, care
aproape i-a decimat specia, bizonii nu au a se teme decât de doi
mari prădători nord-americani, lupii şi urşii grizzly. Atacurile
lupilor au ca ţintă turmele cu viţei, iar o astfel de vânătoare în
care Moartea Sură ţinteşte viţeii şi exemplarele slăbite sua
bătrâne dureaza de la căteva minute la un calvar care poate depăşi
11 ore de hărţuieli şi atacuri false, până când într-un final prada
epuizată cade sub tăişul colţilor de lup. Drept răspuns, bizonii au
dezvoltat de-a lungul mileniilor numaipuţin de 5 strategii diferite
de apărare în faţa lupilor. Ursul grizzly, prin forţa şi
agresivitatea sa, nu este un pericol doar pentru viţei, acest
omnivor extrem de puternic fiind capabil să ucidă chiar un bizon
adult. Cu toate acestea, cazurile de lupte dintre grizzly şi bizoni
sunt deosebit de rare.

Fratele din păduri şi
vărul din Europa

Până nu demult se credea că bizonii cosntituiau o singură specie
care trăia exclusiv în nesfârşitele prerii americane, cu toate
acestea, specia bizonului se împarte de fapt în două mari subspecii
despărţite de numeroase diferente. Spre deosebire de fratele său de
stepă, bizonul de pădure (Bison bison athabascae) nu doar
că trăieşte într-un habitat păduros, ci prezintă şi unele diferenţe
fiziologice. Astfel, bizonul de pădure este mai mare şi mai solid
decât specia nominală. Dacă greutatea medie a taurilor de bizoni de
prerie este de 730 kilograme, bizonii de pădure ating în medie 840
kg. Recordul de talie şi greutate în lumea bizonilor a fost atins
tot de un mascul de bizon de pădure care cântărea 1 130 kilograme
în momentul împuşcării. Bizonul de pădure, este prin
urmare, al treilea mare bovid sălbatic după gaurul indian şi
bivolul sălbatic asiatic. Are un gât mai lung decât al rudei
saledin prerie, precum şi un grumaz mai înalt şi mai
pronunţat.

Coloritul său este mai închis decât al bizonului care trăieşte
în spaţii deschise, şi nu are picioarele anterioare îmbrăcate în
blană lungă. Coama sa nu este mai lungă decît restul blănii
trupului, iar barba este mai mică şi mai ascuţită decât cea a
bizonului de prerie. Arealul original includea pădurile boreale de
conifere din Alaska şi nordul Canadei, îndeosebi în Yukon
Teritoriile de Nord-Vest, provinciile British Columbia, Alberta şi
Saskatchewan.

La fel ca ruda sa din ţinuturile mai sudice, bizonul de pădure a
suferit enorm de pe urma vânătorilor nesăbuite ale omului alb.
Populaţiile sale au fost atât de rărite, încât se credea că a
dispărut la nivelul anilor 1900. Din fericire, o turmă
izolată a fost descoperită în anul 1957, colindând prin pădurile
sălbatice ale Canadei. Turma număra circa 200 de capete, şi a
constituit nucleul de la care specialiştii şi autorităţile au
încercat salvarea subspeciei.

Astăzi, descendenţii acelei turme alcătuiesc o populaţie
distinctă de aproximativ 3 000 de exemplare care trăiesc în
provinciile Yukon, Manitoba, British Columbia şi Alberta. Recent au
fost reintroduşi în Alaska, iar autorităţile ruse intenţionează să
introducă o populaţie de bizoni de pădure în Republica Autonomă
Yakută din Siberia, unde acestă subspecie de bizon a dispărut în
urmă cu 6 000 ani.

Cu toate că par surpinzător de asemănători la prima vedere,
bizonul şi zimbrul sunt extrem de diferiţi. Dacă bizonul are 15
perechi de coaste, zimbul ale 14, Dacă bizonul are 4 vertebre
lombare, zimbrul are 5. Bizonul este mai mare şi mai greu,
dar zimbrul este mai înalt şi mai zvelt. Bizonul paşte mai
des, iar zimbrul tinde să se hrănească predominant cu frunze şi
crenguţe, acestă deosebire fiind cauzată de diferenţa dintre
poziţia gâtului celor două mari erbivore. Bizonul are o blană mai
lungă, pe cînd coada zimbrului este complet acoperită de peri.
Coarnele zimbrilor sunt orientate mai anterior, favorizând împunsul
adversarului, pe când coarnele bizonilor sunt poziţionate mai spre
lateralul craniului, aceştie preferănd mai degrabă să izbească cu
fruntea decăt să împungă cu coarnele. Ca o ultimă diferenţă
notabilă, bizonul american se îmblânzeşte mai uşor decât
zimbrul.

Marele
măcel

Bizonii au fost pentru amerindienii din Marile Prerii,
exact ce este renul pentru laponi, dromaderul pentru beduini, lama
pentru incaşi sau calul pentru popoarele turco-mongole. Un animal
cheie de a cărei existenţă depindea o întreagă cultură şi
civilizaţie umană din regiunea respectivă.

Timp de milenii amerindienii au evoluat în strănsă legătură cu
migraţiile turmelor de bizoni. Aceştia erau vânaţi selectiv, prin
intermediul armelor primitive sua eficiente precum arcul cu săgeţi
sau suliţa. În timpul marilor sezoane de vânătoare războinicii
călări porneau în expediţii lungi al căror scop era aprovizionarea
triburilor cu carne pentru anotimpul cel rece. Nativii
americani nu aruncau nimic de la bizon!

Din piele îşi făceau corturi şi aricole de îmbrăcăminte şi
încălţăminte, din intestine si tendoane- corzi de arc sau sfori
pentru cusut. Balegile de bizon erau folosite la făcutul focului,
grăsimea era aliment apreciat, până şi copitele erau fierte şi
transformate într-un clei foarte rezistent. Carnea era fie
consumată pe loc, fie tăiată în fâşii lungi care erau apoi
presărate cu sare şi uscate la soare şi vînt , constituind în final
celebrul Pemmican- carnea uscată de bizon consumată de amerindieni
pe timpul iernilor geroase. Bizonii erau respectaţi ca nişte
spirite bune care erau trimise să se sacrifice pentru ca triburile
să nu moară de foame. Amerindienii nu au vânat niciodată mai mulţi
bizoni decât au avut nevoie. Conform istoricilor, la nivelul anilor
1830, triburile de comanşi, apaşi şi sioux, ucideau circa 280 000
de bizoni anual. Cifra pare imensă, dar pe atunci nordul americii
era populat de turme de zeci de milioane de bizoni.

Apocalipsa bizonilor şi a triburilor de amerindieni a
început concomitent cu Marea Cursă către Vest, de la mijlocul
secolului 19, sponsorizată şi încurajată de guvernele americane,
perioadă în care mii de colonişti şi imigranţi porneau spre vestul
american, angajaţi într-o goană nebună după îmbogăţire rapidă. Unii
erau atraşi de febra aurului din California, alţii erau lacomi de
pământuri, fiind împroprietăriţi gratis de guvernele de la
Washington.

În calea acestor pionieri-colonişti (mulţi dintre ei
fiind adevăraţi coate-goale, criminali fugiţi, aventurieri, oameni
fără căpătâi, vagabonzi, etc) se înălţa obstacolul
triburilor de indieni şi al milioanelor de bizoni.

Atunci, odată cu campania de exterminare a amerindienilor,
armata americană a decis exterminarea tuturor bizonilor, principala
sursă de hrană a proprietarilor de drept ai pământurilor. În plus,
un cuvânt greu de spus în acest măcel de proporţii apocaliptice,
l-au avut şi marile companii de căi ferate, nemulţumite de faptul
că turmele de bizoni distrugeau şinele de tren. În perioada
migraţiilor, timp de săptămâni întregi, peste căile ferate treceau
copitele a zeci de milioane de bizoni, acestea fiind distruse
total.

Carnea bizonilor era folosită în alimentaţie, cantităţi mari
fiind vândute pe pieţele europene ale acelor vremuri. La un moment
dat, din cauza abundenţei de bizoni, vînătorii se mulţumeau doar să
recolteze limba bizonilor doborăţi (considerată o delicatesă
culinară), lăsând milioane de cadavre să putrezească în prerie.
Datorită rezistenţei şi durabilităţii sporite, din pieile
de bizoni se confecţionau centuri de transmisie pentru primele
motoare cu aburi din America. Mormanele uriaşe de oase
rămase (unele de dimensiunile unor dealuri albe formate din oasele
şi craniile rămase), erau măcinate şi transformate în îngrăşămănt
agricol. Alţi mari duşmani ai bizonilor erau crescătorii de vite
din vestul american, care-i considerau pe aceştia nimic altceva
decât nişte concurenţi la păşuni pentru turmele lor de vaci.
Astfel, timp de câteva zeci de ani, a luat naştere o
adevărată industrie a holocaustului bizonilor. Mii de vânători
profesionişti, jupuitori, măcelari, procesatori de cartuşe,
bucătari, fabricanţi de arme, fierari, constructori, au profitat
din plin din jertfa bizonilor.

Unii s-au îmbogăţit de-a dreptul. Un vânător profesionist ucidea
cam 20 000 de bizoni de-alungul carierei sale. Pielea unui
bizon valora în medie 3$, în timp ce pieile de iarnă puteau fi
vîndute şi cu 50 $ bucata. Acesta în condiţiile în care în America
acelor vremuri, un muncitor era fericit dacă câştiga un singur
dolar pe zi.

Pentru a vă da seama de amploarea şi proporţiile masacrului,
trebuie să ne oprim puţin asupra documentelor istorice.
Dacă la nivelul anilor 1800, pe continentul nord-american
trăiau 50-60 de milioane de bizoni de prerie şi 6-7 milioane bizoni
de pădure, iar în anul 1865 au fost identificaţi în cadrul unei
evaluări oficiale, circa 15 milioane de bizoni, în anul 1894,
cercetătorul William Hornadey a mai numărat doar 514
exemplare!

514 din 50 de milioane…

Viitor între glonţ,
consagvinizare şi graniţă de rezervaţie

Specia ar fi dispărut fără urmă, precum au dispărut bizonii din
Mexic dacă un grup de iubitori de animale nu şi-ar fi unit
eforturile pentru salvarea celui mai magnific animal american.
James Scotty Philip, a fost probabil, cel care prin eforturile sale
a făcut cel mai mult pentru resuscitarea speciei. Graţie
eforturilor şi muncii sale, în anul 1911, efectivul bizonilor
rămaşi ajunsese la 1 200 exemplare. După exemplul său, mai mulţi
anteprenori şi zoologi şi-au unit eforturile pentru înmulţirea
bizonilor.

Astăzi specia poate fi considerată salvată, numarând
circa 500 000 de capete îtn rezervaţii, şi alte 4 000 deţinute în
cardrul fermelor private. Din cadrul populaţiilor din rezervaţii,
un număr de 15 000 de capete sunt consideraţi bizoni care trăiesc
în condiţii de sălbăticie totală, preum strămoşii lor de
odinioară.

În faţa acestei reveniri spectaculoase, autorităţile americane
au ridicat interdicţia de vânătoare, extragerea anuală a unui număr
prestabilit de bizoni, nemaipunând în pericol existenţa speciei.
Astăzi, bizonii pot fi vânaţi cu autorizaţii speciale în statele
Alaska, Utah şi Montana.

Bizonul şi-a făcut reapariţia în anul 2002 şi în Mexic, după ce
autorităţile de la Washington au donat câţiva viţei care trăiesc în
prezent în rezervaţiile Santa Helena, Boquillas del Carmel şi El
Uno Ranch.

Din nefericire, o mare parte a bizonilor actuali nu mai sunt de
rasă pură, deoarece pentru a se salva specia, s-au folosit în
trecut câteva hibridizări cu diverse rase de vite domestice. Bizoni
100% puri mai trăiesc doar în Canada, Parcul Naţional Yellowstone,
şi turma din Henry Mountain, statul american Utah.

Bizonul rămâne un animal redutabil şi periculos, de care nu este
deloc bine sa te apropii, după cum a aflat pe pielea lui acest
turist inconştient.

Oricum, spre bucuria iubitorilor acestui monument al
naturii, bizonii din prezent mai prezintă foarte puţin material
genetic moştenit de la vitele domestice, deoarece chiar şi în
cadrulDMS unei
hibridizări directe, viţelul rezultat moşteneşte mai multe
caracteristici de bizon decât de vaca, demonstrând astfel că ADN-ul
stăpânului preriilor este mai puternic decât al rudei sale
domestice.

Saga bizonului continuă nestingherit, viitorul său depinzând în
continuare de felul în care-l vor privi şi respecta oamenii.