Credinţe bizare despre animale

Era părerea lui Aristotel, cea mai respectată voce a ştiinţei antice, ale cărui învăţături, păstrate şi transmise de la o generaţie de cărturari la alta, au constituit – de-a lungul întregului Ev Mediu şi până târziu, după Renaştere – o mare parte din ştiinţa zoologică a Europei.

Mulţi au spus că autoritatea scrierilor antice a frânat, multă vreme, progresul ştiinţei; că, luând de bun ceea ce spusese un geniu ca Aristotel, oamenii nici nu îndrăzneau să-l contrazică, să-i conteste autoritatea. Dar nu-i aşa. Scrierile lui Aristotel, ale lui Pliniu, vastele lor colecţii de observaţii asupra vieţuitoarelor reprezintă stadiul cunoştinţelor zoologice ale vremii; ele au constituit o temelie pe care, apoi s-a putut construi cunoaşterea modernă. A-i critica pe aceşti învăţaţi reprezenta, cândva, o erezie ştiinţifică, dar tocmai împotrivindu-se lor, în lupta ideilor, savanţii de mai târziu au împins înainte ştiinţele naturii.

Astăzi, pot părea naive şi chiar absurde multe dintre cele scrise de naturaliştii antici, de cei medievali, ca şi unele dintre vechile credinţe populare legate de animale, dar aşa a început totul în sfera cunoaşterii: cu interpretări proprii a ceea ce vedeau şi a ceea ce nu vedeau oamenii, interpretări limitate de lipsa unor mijloace de investigare mai performante.

Însă ceea ce rămâne valoros este aplecarea spre cunoaştere, strădania de a descoperi şi de a sistematiza, apoi, vastul volum de cunoştinţe ale vremii, făcând din ele o treaptă pe care s-au putut sprijini cercetătorii de mai târziu, pentru a urca mai sus.

Şi, pentru a ilustra această palpitantă aventură umană care este istoria ştiinţelor, iată câteva dintre credinţele asupra animalelor, credinţe ciudate, aberante şi caraghioase pentru pozitiviştii sceptici de azi, dar care, socotite la vremea lor adevăruri incontestabile, apoi infirmate prin progresul cercetărilor, au avut partea lor de contribuţie la evoluţia cunoaşterii.

Muştele

Aristotel credea că unele insecte nu se nasc din părinţi de sexe diferite, ci apar „de la sine” în materia organică în descompunere aăa numita teorie a generaţiei spontane, teorie prin prisma căreia, secole de-a rândul, au judecat oamenii natura. Iar atât de mare era prestigiul acestui învăţat, autor al Istoriei animalelor – genial, într-adevăr, prin amploarea operei sale de observaţie şi descriere a naturii, aşa cum putea fi ea înţeleasă şi cunoscută acum 2.300 de ani – încât, un mileniu şi jumătate mai târziu, oamenii încă mai erau convinşi de adevărul celor spuse de el despre animale. În veacul al XVII-lea, deşi se cunoştea faptul că, din micile larve albe care apar în carnea crudă lăsată neacoperită, se dezvoltă muşte, nimeni nu mergea mai departe în înţelegerea acestei legături. Se credea că larvele apar, pur şi simplu, în carne, fără intervenţia nici unei muşte adulte – adică sunt generate spontan.

Primul atac serios împotriva acestei convingeri universale a venit din partea lui Francesco Redi, un luminat medic şi poet florentin. La vremea aceea (sec. al XVII-lea), „toată lumea ştia” că în carnea stricată apăreau, spontan, „viermi” (de fapt, era vorba de larve de muşte). Cumva, Redi a bănuit că larvele proveneau din ouă depuse de muşte şi a ţinut morţiş să demonstreze asta. Aşa că a luat bucăţi de carne, pe care le-a pus în mai multe vase, unele închise etanş, altele având gura acoperită doar cu o ţesătură subţire, iar altele deschise. Aşa cum era de aşteptat, larvele n-au apărut decât în vasele în care muştele au putut pătrunde spre a-şi depune ouăle.

Remarcabil e faptul că testul efectuat de Redi poate fi considerat un experiment ştiinţific în înţelesul modern al expresiei: executat în diferite variante, cu modificarea condiţiiilor de experimentare, cu loturi de control… tot tacâmul. Şi totuşi, oamenii au continuat să creadă în apariţia spontană a unro forme de viaţă – dacă nu muşte, atunci alte creaturi, prea mici pentru ca ouăle lor să poată fi observate – şi, după cât se pare, însuşi Redi era convins că lucrul e posibil, la alte vieţuitoare şi în alte condiţii. (Ceea ce arată că, oricât de luminat ar fi un om, tot e supus condiţionărilor culturale impuse de locul şi timpul în care trăieşte.)

Gâştele Branta – se nasc din mare

Pentru oamenii de azi, zoologia medievală e o sursă de amuzament şi de uluire. Cu câtă convingere scriau învăţaţii vremii despre manticore, himere, dragoni, basilisci, despre călugări de mare, draci de mare şi tot felul de alte creaturi de mare şi de uscat! Până în secolul al XVI-lea, chiar în lucrările unor oameni cu spirit cercetător, dar impregnat de concepţiile vremii, victime – ca toată lumea – ale peisajului cultural al vremii lor, apăreau descrieri şi chiar desene ale unor astfel de făpturi stranii despre care toată lumea auzise, dar pe care nimeni nu le văzuse!

Abia revoluţia ştiinţifică a secolului al XVII-lea, ea însăşi legată de dezvoltarea transporturilor, deci a călătoriilor de explorare, a început să corecteze aceste naive, dar atât de bine înrădăcinate cunoştinţe, ce reprezentaseră, lungă vreme, ideea oamenilor despre lumea animală. Iar una dintre cele mai ciudate poveşti medievale despre animale este cea legată de gâştele de copac.

Pe scurt, e vorba despre convingerea că păsările numite azi gâştele-călugăriţe, o specie nordică din Europa, ar lua naştere pe ramurile copacilor şi, căzând în mare, s-ar dezvolta până la stadiul de păsări adulte. Sună foarte ciudat, ştiu, dar aşa credeau oamenii acum 800 de ani. Sursa acestei idei bizare e o confuzie generată de insuficienta cunoaştere a sistematicii zoologice, a relaţiilor de înrudire între speciile de animale. Ca o consecinţă – amuzantă, dacă vreţi -, a confuziei, o vreme călugării au profitat de această convingere pentru a mânca în post asemenea gâşte de copac, sub pretextul că ele nu sunt gâşte obişnuite şi, deci, a le mânca nu însemnă o încălcare a regulilor postului. Citiţi aici povestea cu amănunte, ca să vedeţi cu ce confundau oamenii aşa-zisele gâşte de copac şi cum a fost tranşată, în cele din urmă, chestiunea fripturii făcute dintr-o astfel de gîscă: era sau nu de post?

Albina

Aristotel le-a dedicat albinelor un text lung, bogat în informaţii şi, pe alocuri, suprinzător de exact. E o dovadă că, în urmă cu două milenii, oamenii cunoşteau destul de bine aceste mărunte vieţuitoare, ştiau destule despre organizarea lor socială în categorii diferite de indivizi – de pildă, ştiau că există, într-o colonie, mai multe feluri de albine: matcă, trântori şi albine lucrătoare.

Totuşi, nu cunoşteau intimităţile stupului până într-atât încât să ştie, cu precizie, cum se înmulţesc aceste făpturi.

Aristotel însuşi părea cam încurcat şi, în monumentala sa Historia animalium, parcă a ezitat să-şi dea cu părerea în mod categoric, trecând în revistă, în schimb, aşa cum ar face şi un om de ştiinţă din ziua de azi, diversele teorii referitoare la subiect.

„Cu privire la înmulţirea albinelor, mai multe ipoteze sunt luate în seamă. Unii spun că ele nu se împerechează, nici nu dau naştere puilor, ci îşi culeg puii. Unii spun că îi culeg de pe flori […]. Alţii zic că adună în acest fel doar puii trântorilor, iar albinele sunt aduse pe lume de cele ce cârmuiesc stupul. […] Alţii, iarăşi, afirmă că aceste insecte se împerechează şi că trântorii ar fi masculi, iar albinele – femele.”

În schimb, în vechile credinţe populare româneşti, nici nu putea fi vorba de împerechere. În Bucovina, de pildă, exista convingerea că aceste insecte nu se acuplează, ci se reproduc într-un mod neobişnuit şi cast, în acord cu statutul special al albinei, o mică făptură cu o fărâmă de spirit divin în ea, iubită de Dumnezeu şi socotită „cea mai curată dintre gujulii” (gâzulii, insecte). „Ca albina curată nu mai este. Câte vietăţi sunt, toate se calcă, dar albina nu! Ele de pe pârâu îşi strâng sămânţa, mana lor, şi o pun în chiliuţe, unde cresc albine până pot zbura.”(Elena Niculiţă-Voronca – Datinile poporului român, 1903).

Astăzi, ştim mult mai multe despre modul de viaţă al albinelor, despre reproducerea lor, despre rostul mătcii, al trântorilor şi al albinelor lucrătoare.

Într-o colonie există o singură regină (sau matcă, singura femelă fertilă, care are de făcut o singură treabă, importantă, ce-i drept: să depună ouă), numeroase albine lucrătoare (femele sterile) şi trântori, care, la fel ca regina, sunt scutiţi de alte activităţi pentru a se dedica „muncii” de reproducere. (Ei sunt masculii care se împerecheaza cu matca, pentru a da naştere viitoarelor generaţii de lucrătoare şi mătci. Ei înşişi, trântorii, ies din ouă nefecundate, depuse de regină.)

Lucrătoarele, care fac toate celelalte treburi din stup, sunt femele sterile, provenite din larve hrănite cu polen (cu excepţia primelor 3 zile de viaţă, când primesc lăptişor de matcă). În schimb, larvele ce urmeaza sa devină regine cresc în celule speciale, mai mari (numite botci) şi beneficiaza de un tratament preferenţial: sunt îndopate, pe toată perioada dezvoltării lor, cu lăptişor de matca, extrem de nutritiv, un fel de super-hrană, datorita căreia larva îşi sporeşte greutatea de 1.800 de ori în doar cinci zile.

De fapt, pe măsură ce aflăm mai multe, suntem la fel de fascinaţi de complexitatea acestui mod de viaţă şi de organizare pe cât erau şi strămoşii noştri de obiceiurile de reproducere ale albinei, aşa cum şi le imaginau ei, şi de legătura micilor făpturi zburătoare cu puterile divine.

Elanul

Elanul e un mamifer erbivor mare şi impozant, înrudit cu cerbii – cel mai masiv, mai agresiv şi mai periculos reprezentatnt al familiei cervidelor. Trăieşte în America de Nord şi Eurasia; în fauna europeană, este unul dintre cei mai mari reprezentaţi ai erbivorelor. Deşi considerat un animal dispprut din fauna României (nu există populaţii stabile), în ultimii ani a mai apărut, rar, câte un exemplar, prin părţile nordice şi estice ale ţării, venind – spun zoologii – din Ucraina şi Republica Moldova.

Despre acest animal a circulat, multă vreme, ciudata credinţă că ar fi lipsit de articulaţii la picioare. Iulius Caesar, în Comentariile sale asupra războiului galic (redactate aproximativ la jumătatea secolului I î.e.n.) menţionează faptul că elanul nu are încheieturi la genunchi şi, de aceea, doarme în picioare, sprijinit de un copac, iar oamenii îl vânează prinzându-l în gropi din care animalul nu poate ieşi, tot din pricina faptului că, neavând genunchii flexibili, nu se poate ridica în picioare odată ce a căzut.

Pliniu cel Bătrân, autorul antic al uneia dintre cele mai importante lucrări de zoologie, Istoria naturală (sec. I e.n.), reia subiectul, amintind şi el că elanul nu are articulaţii la picioarele din spate, doarme rezemat de copaci, când cade, nu se mai ridică etc. – aceeaşi poveste.

Că elanul e un erbivor ca toate erbivorele, cu articulaţii la toate membrele, capabil să-şi îndoaie genunchii la nevoie, e astăzi un lucru clar. (Avem dovezi filmate!)

E greu de spus de unde scoseseră oamenii Antichităţii ideea lipsei de genunchi a elanului, dar nu e prima convingere zoologică bizară a strămoşilor noştri. S-au văzut altele şi mai ciudate…

Salamandra

Povestea salamandrei ce se naşte din foc sau poate trăi în foc străbate mitologia europeană de milenii. Pomenită şi de anticii naturalişti Aristotel şi Pliniu, şi de alchimişti medievali precum Paracelsus, şi de alţi şi alţi învăţaţi şi artişti, asocierea salamandrei cu focul este o permanenţă a culturii europene. Un vast ansamblu de legende, mituri şi o simbolistică bogată s-au construit, cu vremea în jurul acestui mic animal cu înfăţişare frapantă.

Cât de rezistentă în timp este acestă credinţă, se vede şi din faptul că, deşi ştiinţa a infirmat de mult ideea că salamandra poate trăi în foc, producţii contemporane precum nuvele şi filme fantasy, jocuri video, benzi desenate şi desene animate aduc în scenă personaje evident inspirate de salamandră şi cu caracteristici ce amintesc de legătura ei cu focul.

Evident, salamandra nu se naşte din flăcări şi nici nu poate trăi în foc – niciun animal nu poate.

O posibilă explicaţie ştiinţifică a mitului ar putea sta în obiceiul salamandrelor de a se adăposti – mai ales iarna, când hibernează – în buşteni găunoşi, bucăţi de lemn atacate de putregai.Închipuiţi-vă surpriza de care aveau parte uneori oamenii atunci când, punând pe foc asemenea bucăţi de lemn, vedeau apărând între flăcări o făptură neagră, cu pete de un galben aprins ce păreau însemne ale focului! Era salamandra care, departe de a rezista arderii, încerca, dimpotrivă, să scape de pericol, ieşind cât putea de repede din bucata de lemn, atunci când o ajungea căldura flăcărilor.

Apariţia ei neaşteptată ar fi putut da, aşadar, naştere mitului salamandrei ce se naşte din foc, iar un animal născut din foc era, evident, unul pentru care focul era un mediu de viaţă propice. O credinţă înrudită susţinea că salamandra poate stinge focul cu răceala corpului ei; după unii autori, o posibilă sursă a acestei superstiţii ar fi faptul că, atunci cînd sunt speriate, salamandrele produc o secreţie abundentă a pielii – iritantă, menită să descurajeze atacatorii – care le umezeşte corpul, fapt intepretat de observatorii antici drept o „metodă” de a rezista focului sau chiar de a-l stinge.

În realitate, salamandra nu e genul de animal pe care să-l intereseze focul; ea e mai degrabă legată de apă, deoarece, în ciuda aspectului ei, care îi face mulţi s-o considere o şopârlă, este, de fapt, un amfibian, înrudit cu broaştele. Amfibienii ilustrează trecerea vertebratelor de la mediul acvatic la cel terestru, o etapă crucială în evoluţia lumii animale. În urmă cu 365 de milioane de ani, vertebratele – care până atunci trăiseră numai în mediul acvatic – au descoperit o nouă lume: uscatul, pe care au început să îl colonizeze, pe urma plantelor şi a animalelor nevertebrate. „Ieşirea din ape” a însemnat trecerea într-un mediu dur, ostil fapturilor acvatice, astfel încat au fost necesare milioane de ani de adaptare.

Unele specii n-au realizat trecerea completă, ci s-au adaptat doar parţial vieţii pe uscat, menţinând încă vechea lor legătură cu mediul acvatic. Dintre speciile de azi, multe păstreaza în biologia lor amintirea „marii treceri”, mărturia felului în care s-au petrecut lucrurile. Amfibienii – broaşte, salamandre, tritoni – îşi trag numele tocmai de la natura lor „duală”: respiră prin plămâni, ca animalele terestre, dar pielea lor subţire şi umedă nu rezistă mult în mediul uscat şi, mai ales, au nevoie de prezenţa apei pentru a se reproduce – îşi depun ouăle în apă sau cel puţin în locuri foarte umede. Iar la marea majoritate a speciilor, din ouă apar mormoloci în întregime acvatici: aceştia respiră prin branhii, asemenea strămoşilor lor peşti. Metamorfoza – trecerea de la mormoloc la adult – este o reamintire, o versiune foarte prescurtata şi rapidă a lungului proces prin care s-a trecut de la vertebratele acvatice la cele de uscat.

Aşadar, salamandra nu e o făptură a focului, ci, în mult mai mare măsură, una a apei. Dar ivirea unei salamandre din flăcări avea ceva prea fascinant şi prea spectaculos pentru a nu merita o poveste…