Cele mai mici păsărele din România

Pornind de la populara serie de comedii cinematografice, precum şi de la simpla curiozitate de a afla care sunt cele mai mici păsări din avifauna României, propun (oricât de ilar ar suna) o expediţie în căutarea celor mai mignone zburătoare care trăiesc la noi în ţara.

Vom descoperi două specii de păsărele a căror aventură a vieţii a fost şlefuită de natură în jurul unui concept aparent paradoxal: acela că şansele de supravieţuire ale unei vietăţi de dimensiuni modeste sunt cu mult mai mari decât ale făpturilor impozante şi impresionante care cutreieră Pământul.

• Imagini incredibile arată cum beau apă șerpii însetați
• „Coșmar ecologic” în Regatul Unit! 1 milion de țigări electronice, aruncate la gunoi în fiecare zi

Mic vs. mare în lumea păsărilor

Ei bine, ce înseamnă sa fii mic între păsări?

Este o întrebare incitantă, deoarece o mare parte din cele peste 10.000 de vertebrate cuprinse in clasa Aves (a păsărilor) sunt vieţuitoare de talie relativ modesta, lăsând parcă mamiferelor, reptilelor şi peştilor titlurile de cele mai mari animale. Evident, şi lumea păsărilor şi-avut – şi îşi are încă – giganţii ei, cum a fost dispăruta pasăre Aepyornis maximus, cu înălţimea de peste 3 metri şi greutatea colosală de 400 kilograme, sau cum sunt în prezent struţii africani, la care masculul atinge 2, 75 metri înălţime şi greutatea de până la 155 kilograme. Dar acestea sunt excepţii, păsările de dimensiuni modeste numără mii de specii, demonstrând că natura a ales cu bună ştiinţă, parcă, să sacrifice speciile imense şi puţin numeroase în favoarea celor „multe şi mărunte”.

Înapoi în lumea păsărilor din România: cea mai mare pasăre din fauna noastra era, până nu demult, dropia (Otis tarda), un mascul de dropie atingând, în medie, 16-18 kg, unele exemplare record cântărind peste 20 kg. Însă, din nefericire, dropiile au dispărut cu totul ca păsări clocitoare din ţara noastră. Astăzi, mai apar în trecere câteva exemplare din Ungaria sau stepele ucrainene. De rămas la noi, sau de clocit şi crescut puii, nici nu mai poate fi vorba în contextul actual. Parca ar cunoaşte cumplita soartă pe care au avut-o dropiile autohtone, biete păsări omorâte fără cruţare de vânători şi de sărăcimea ignorantă a satelor din anii 50, 60 şi 70 ai secolului trecut, care le-au stârpit cu puşca, cu otrava, cu ciomagul, cu pietre si cărămizi, ba chiar şi cu bicele…

Astăzi, cele mai mari zburătoare de la noi au ramas pelicanii creţi (Pelecanus crispus), urmaţi de rudele lor apropiate, pelicanii comuni (Pelecanus onocrotalus), specie puţin mai mică decât predecenta. Ambii pelicani mai supravieţuiesc doar în Delta Dunarii, unde viitorul lor nu este deloc luminos, ţinând cont de ritmul dement în care se construiesc vile, pensiuni şi hoteluri acolo, în plin habitat al unor păsări ocrotite. Sau de vânătoarea fără oprelişti din Delta noastră, acolo unde ar trebui sa fie doar Rezervaţie a Biosferei, paradis netulburat al păsărilor şi loc de reculegere pentru puţinii iubitori ai naturii din această ţară.

Ce să mai pomenesc de cursele de distracţie cu skijet-uri si şalupe de mare viteză printre plaurii si locurile unde pelicanii şi alte păsări ocrotite de lege (pe hârtie) clocesc şi îşi cresc puii ? Cu siguranţă, aşa ceva este greu de imaginat chiar într-o rezervaţie a unei ţări din lumea a treia, dar se întâmplă într-o ţară membră a U.E.!

Parcă păsările care şi-au sacrificat de-a lungul mileniilor talia şi greutatea au bănuit că urmaşele lor vor avea, astfel, mai multe şanse de supravieţuire într-o ţara ca România post-decembristă, unde ocrotirea mediului şi a vieţuitoarelor nu contează la modul serios, nici pentru autorităţi, nici pentru omul de rând.

Cele două eroine „de buzunar” despre care voi scrie sunt atât de mici şi insignifiante, încât marea majoritate a românilor nici măcar nu au auzit de ele, darămite să le mai şi vadă!

Sunt atât de mărunţele, încât există unele specii de păsări colibri (cunoscute drept cele mai mici păsări din lume) care sunt mai mari şi mai impozante decat mini-domnişoarele cu pene din avifauna noastră.

Cu toate acestea, vă garantez că amândouă zburătoarele liliputane sunt specii deosebit de interesante, cu obiceiuri curioase şi poveşti de viaţă fascinante.

Să cunoaştem, deci, auşelul si pănţăruşul – căci despre ele este vorba.

V-am spus eu ca nu aţi auzit de ele?

Piticul din tufişuri

În lumea satului de odinioară, ochiul boului sau pănţăruşul era una dintre păsările cele mai cunoscute, ba chiar alintate de ţăranul român. O dovadă este mulţimea numelor cu care l-a botezat românul. În monumentala sa opera „Păsarile în nomenclatura şi viaţa poporului romîn”, marele – şi pe nedrept necunoscutul – naturalist (pasionat şi de etnozoologie) Mihai C. Băcescu a colectat nu mai puţin de 63 de nume populare ale pănţăruşului. În multe dintre ele transpar caracteristicile făpturii păsării: pănţăruş, sfredeluş, ţănţăruş, nuculiţă, pipăruş, şorecuş, chituluş, împărăţel şi multe altele asemenea. Diminutivele arată nu doar puţinătatea făpturii zburătoare, ci sunt şi forme de alint ale păsăricii care, prin înfăţişarea sa modestă şi talia măruntă, a ajuns la sufletul ţăranului român. Oricare dintre denumirile neaoşe româneşti se potriveşte mai bine cu talia, vioiciunea şi ţinuta păsării decât denumirea ştiinţifică aleasă de naturalistul Linne, (Troglodytes troglodytes) – adică troglodit, făptură a peşterilor, primitivă, grosolană şi butucănoasă.

Ochiul boului sau pănţăruşul – ca să cităm cele mai folosite denumiri -, aparţine unei familii impresionant de numeroase, cu peste 80 de specii, răspândite majoritar pe continentele americane. În întreaga Eurasie trăieşte o singură specie, aceeaşi cu piticul din tufişurile şi fâneţele noastre. Este o pasăre sedentară, dar cu o mare anvergură de eratism. Spus mai clar, înseamnă ca mini-eroul nostru nu-şi părăseşte arealul, dar nu este întâlnit la tot pasul. Iubeşte, în egală măsură, pădurile dese de conifere din zonele montane şi tufişurile sălbatice sau grădinile cu boschete din regiunile deluroase. Domeniul acestui mic nobil înaripat cuprinde şi zonele de verdeaţă relativ liniştite din preajma aşezărilor umane.

Penajul său este colorat în dungi cafenii-maroniu deschise, protejându-l de minune în timpul expediţiilor zilnice de căutare ale hranei. Nu depăşeşte lungimea de 11 cm de la vârful pliscului la cel al cozii. În mod obişnuit, are 9-10 cm lungime, doar cele mai „solide” exemplare atingând limita de 11 cm. Ca greutate, avem nevoie de un cântar de precizie: „voinicul” nostru trage la oca undeva între 7,5-11 grame, depinzând de anotimp şi bogăţia în hrană a teritoriului.

Că a venit vorba de hrană, trebuie menţionat neapărat faptul ca micuţul pănţăruş este unul dintre cei mai temuţi şi redutabili duşmani ai păianjenilor. Acest mic, dar brav cavaler cu pene nu se dă în lături de la consumul în ritm febril al temutelor creaturi cu 8 picioare, cât şi al micilor insecte dăunătoare. Nimic nu-i scapă!

Caută pe rând, frunză cu frunză şi crenguţă cu crenguţă. Fără grabă, metodic, cu precizie germană. Se coboară şi pe sol şi aleargă de parcă ar aluneca pe gheaţă, culegând cu spor, de pretutindeni, micile vietăţi. După păianjeni, este topit. Scormoneşte după ei peste tot. Intră după ei chiar şi în micile găuri şi crăpături din pământ, unde ştie că se ascund „trufandalele” cu 8 picioare.

Cu greu zărim cuibul acestui pitic destoinic, de cele mai multe ori din pură întamplare. Atunci, nu-l deranjaţi sau speriaţi. E mare păcat. Educaţi-vă şi copiii aşa – cel mai mare bine pe care îl poţi face unui animal din sălbăticie este să-l laşi în pace. Vom avea cu toţii doar de câştigat.

Când e vorba despre alegerea „terenului” pentru cuib, creierul infim al păsării este suficient de inteligent pentru a găsi cele mai bune şi mai ascunse locuri. Datorită dimensiunilor sale reduse, cât şi vieţii foarte ascunse pe care o duce în perioada de cuibărit, pănţăruşul poate scăpa foarte uşor chiar şi privirii experimentate a unui cercetător. Primăvara, masculul construieşte exteriorul cuibului din tulpini de graminee şi alte plante, frunze, muşchi şi alte resturi vegetale uscate. Interiorul este căptuşit de femelă cu materiale mai fine. Cuibul este construit la diverse înălţimi – de la nivelul solului, până la înălţimi ce depăşesc 3 metri. Pănţăruşul nu alege! Oriunde simte protecţie şi linişte, acolo va fi căminul viitoarei generaţii. Poate fi o simplă adâncitură în sol, scorbură, gaură între rădăcinile arborilor sau scobitură în maluri. Dacă îl construieşte la înălţime, preferă să-l aşeze între mai multe rămurele.

Masculul este un şmecher şi jumătate! Deşi atât de mic, este deseori un poligam mândru, care nu se mulţumeşte cu o singură femelă, ci ţine un întreg harem al tufişurilor! De altfel, e un tată bun: hrăneşte, fără discriminări, progenitura din toate cuiburile unde şi-a transmis materialul genetic.

Din acest motiv, la speciile cu masculi poligami femelele nu-şi depun în acelaşi moment ponta, ci eşalonat, pentru ca mini-Casanova cu pene să poată participa la îngrijirea tuturor puilor.

În a doua jumătate a lunii aprilie, femela depune 5,6,7 sau 8 ouă pe care le cloceşte între 14-17 zile, depinde de temperaturile de afară. Puii de pănţăruş sunt îngrijiţi de părinţi între 15-20 zile.

Micul pănţăruş este o specie cu mulţi duşmani naturali, datorită taliei sale care îl face foarte vulnerabil. Marele său duşman este uliul păsărar; masculii acestei specii, mai mici şi mai abili decăt femelele, sunt principalii săi vînători. Este atacat şi de hermeline, nevăstuici, dihori sau coţofene. Dar niciunul dintre aceşti prădători nu pune în pericol întreaga specie.

Spre ruşinea sa, de asta se face vinovat doar omul, de la copilul care pune capcane, până la adultul care otrăveşte câmpurile cu insecticid sau taie lacom pădurile şi tufişurile, distrugând prosteşte regatul acestui mic nobil înaripat.

Poveste din bătrâni

Într-o legendă populară românească, pănţaruşul a devenit nici mai mult nici mai puţtin decât Regele Păsărilor…

Cică, odată de mult, toate păsările s-au strâns pentru a-şi alege conducătorul. În acest scop, au propus o întrecere în care pasărea care va zbura cel mai sus va câştiga şi va deveni Stăpâna Zburătoarelor.

S-au avântat cu toate înspre tăriile albastre. Întâi a obosit neamul cel mult al păsărelelor, urmat de bufniţe şi cucuvele, apoi gâştele şi raţele cele gureşe au ostenit şi ele.

Barza cea blândă şi mândrul cocor s-au recunoscut şi ele învinse. Nici măcar temutul şoim nu a mai putut bate din aripi. Singură, ambiţioasa şi mândra acvilă izbea furios din lopeţile aripilor. Era doar ea pe albastrul cerului. Restul păsărilor o priveau, împăcate, de jos, convinse că puternica pajură le va fi regina…

Când, deodată, când pajura ostenise şi se odihnea planând, de sub aripa sa a ţâşnit un ghemotoc mărunt de pene care s-a avântat în sus. Era micul, dar isteţul pănţăruş.

Mic şi uşor, s-a aninat sub aripa acvilei, şi a stat acolo, urcat de aripile puternice ale răpitoarei. Când a simţit că marea pasăre a ajuns la capătul puterilor, şi-a luat şi el zborul şi aşa a devenit Stăpân al Păsărilor. Este, dacă vreţi, un strălucit exemplu al gândirii străvechi autentice româneşti de re-echilibrare a stihiilor, precum şi o minunată evidenţiiere a valoriilor umilinţei şi isteţimii în faţa forţei dezlănţuite şi a ferocităţii.

Cel mai mic dintre cei mici

Şi iată că am ajuns şi la el, piticul piticilor înaripaţi, boţ de carne cu pene care încape lejer într-o coaja de nuca şi deţine recordul celei mai mici păsări de pe meleagurile noastre. Este auşelul (Regulus regulus).

Dacă vrem să aflam originea denumirii sale, trebuie să scoborâm în colb de veacuri, taman în mijlocul limbii române arhaice vorbite de strămoşii noştri înainte de invazia neologismelor din ultimii 300 de ani. Auşeul derivă din termenul de „auş”, ceea ce era pe vremuri un sinonim pentru moş, moşneag, moşnegel, moşuleţ. Nu vom afla, probabil, niciodată de ce românii au ales denumirea de auşel, deoarece termenul i se potriveşte mai bine piţigoiului codat (Aegithalos caudatus), cu penajul alb pe cap, ce lasă impresia unui moşneag cărunt. Ornitologii, în schimb, au fost mai sensibili la penajul auşelului. Inspiraţi de pata galben-aurie, ca o coroniţă, de pe creştetul acestuia, l-au numit Regulus, adică crăişor, regişor, în limba latină.

Dacă pănţăruşul a vrut să se instalze în tufele joase şi în păienjenişul des al lăstărişurilor şi tufişurilor, auşeul şi-a ales drept regat coroana superioară a copacilor. Acolo, între crengi şi crenguţe, este domeniul său!

Acolo se ascunde de duşmani, ger, viscol, rafale de ploaie sau de ochiul curios şi duşmănos al omului.

Este un personaj sedentar al avifaunei noastre, nepărăsindu-ne ţara nici în iernile grele, când se retrage în zonele păduroase mai joase, el fiind, altminteri, un iubitor al pădurilor montane de conifere. Ca specie clocitoare, a fost confirmată în partea de nord a Carpaţilor Orientali, precum şi în Munţii Apuseni. Deşi este insuficient studiat, este foarte probabila prezenţa sa şi în Carpaţii Meridionali. Altitudinea maximă unde poate fi întâlnit a fost stabilită la 1770 metri, atât în Munţii Călimani, cât şi în cei ai Rodnei şi Maramureşului. Dar acestea sunt excepţii. Micuţul şi vioiul auşel iubeşte mai ales pădurile mixte şi de conifere de la altitudinea de 700-800 metri. În iernile aprige. ajunge şi în Lunca şi Delta Dunării.

Este cu adevărat o pasăre liliputană – cea mai mică zburătoare eurasiatică, din Spania până în Japonia.

Ca lungime, nu sare de 8,5-9,5 centimetri, iar cu aripile deschise de abia dacă atinge 14 cm. Despre greutate, mi-e şi mila să v-o spun.

Auşelul are, în medie, cam 4 grame amărâte. Masculii cei mai solizi se lauda cu 7 grame. Dar atât !

În contrapondere, eroul de proporţii insignifiante are un penaj care încântă privirea.

Culoarea de fond este un verzui mai intens pe spate, laturile cozii şi aripi. Guşa, pieptul şi abdomenul sunt de un cafeniu-cenuşiu plăcut. Pete negre împodobesc aripile şi coada. Capul de culoare cenuşie este împodobit cu o pata de un galben viu, încadrată de doua benzi laterale negre, contrastante.

Descoperirea sa este un eveniment care nu se uită niciodată. Apariţia fugară a unei păsărici cât o jucarie – ba nu ! mai degrabă cât un mărţişor! – este o imagine-simbol, una dintre tainele revelate ale naturii preţ de câteva secunde.

Cântecul său zglobiu este, deseori, singurul sunet care înveseleşte pădurea de brazi , mohorâtă sub asprimea iernii.

Dar întreaga spectaculozitate a auşelului se dezlănţuie odată cu venirea primăverii.

Masculul nu ştie ce să mai facă să se arate mai împodobit şi mai drăgăstos. Îşi înalţă coroana aurie, se umflă în pene cu aripile răsfirate şi îndepărtate de trup, ţopăie pe loc, joacă în toate direcţiile, se frământă în jurul „domniţei” abia mai mari decât un timbru poştal. Ea e o cochetă fără pereche. Ademeneşte şi îndeamnă ca o autentică maestră a seducţiei, chiar dacă nu are decât câteva grame. Îl cheamă, dar îl respinge, îl aţâţă, dar se fereşte, îl ispiteşte, dar, într-un final, îl răsplăteşte…

Construcţia cuibului începe, de obicei, pe la mijlocul lunii aprilie şi este, în mare parte, opera femelei, însă serios ajutată de mascul.

Adevărul este că nu sunt multe vietăţi atât de ataşate uneia altuia precum cele din perechea de auşei. Contractul lor de căsătorie este valabil şi în afara perioadei de creştere a puilor.

Iarnă, primăvără, vară, toamnă, cele două picături de viaţă sunt inseparabile. Cei doi cred cu sfinţenie în monogamie, spre deosebire de pănţăruş, libertin şi poligam într-o măsură invers proporţională cu talia sa.

Cuibul este o ţesătură minunată, incredibil de trainică şi rezistentă. Este aşezat la bifurcaţia rămurelelor, fiind foarte bine camuflat. Este împletit din fire lungi de licheni barba-bradului, muşchi, pânze de păianjen, fulgi şi fire din blana animalelor.

Mic, dar prolific, auşelul scoate, de obicei, două rânduri de pui pe an.

Fiecare pontă conţine între 7-10 ouă, pe care le cloceşte doar femela, timp de 14-17 zile, în funcţie de condiţiile meteo. Ouăle sunt, după cum vă aşteptaţi, foarte mici – 14 x10 milimetri, la o greutate de 0,8 grame. După eclozare, puii minusculi îşi deschid ochii pe la 7-8 zile, iar destoinicii părinţi îi hrănesc până la vârsta de 16-21 de zile, după care noua generaţie de auşei este independentă. O pasăre atît de mică se hrăneşte doar cu ouă, larve şi adulţi de insecte, precum şi păianjeni nu prea mari.

Marele său duşman este tot ferocele uliu păsărar, a cărui dietă se bazează, în proporţie de 98%, pe păsărele de diferite mărimi. La fel ca în cazul pănţăruşului, masculul uliului păsărar este blestemul cu aripi al auşeilor.

Alţi prădători naturali sunt şoimuleţii de iarnă (Falco columbarius), iar noaptea cade uneori victimă huhurezului mic şi ciufului de pădure. Alţi factori de limitare a populaţiilor auşeilor sunt reprezentaţti de paraziţii interni şi externi. Cu toate acestea, întregul fenomen este unul perfect natural.

Auşelul devine matur sexual la vârsta de un an, dar are o speranţă de viaţă de doar 2 ani de zile. Chiar în condiţii sigure de captivitate, cel mai vârstnic individ a trăit doar 4 ani şi 10 luni. Este mic, dar trăieşte intens!