Siafu – diavolii de foc

A rămas, în schimb, cu un picior beteag, suspendată între
două stânci.

Atunci au venit ele…

• Un fenomen meteo bizar ar putea explica de ce fabricile declanșează ninsori
• Ce au descoperit cercetătorii după ce i-au învățat pe șobolani să conducă?

Ar fi fost de mii de ori mai bine că mica antilopă să fi
sfârşit sub colţii leopardului, ghearele acvilei, strânsoarea
pitonului sau armele omului.

Moartea ar fi venit, milostivă, într-o clipită. În schimb, a avut
parte de chinurile iadului. Milioane de făpturi minuscule. Milioane
de guri neostoite muşcau milioane de bucăţi infime din trupul său
tremurand spasmodic. Când au sfârşit, nu au mai rămas decât oasele.
Uriaşa hoardă de mici demoni carnivori s-a pus din nou în
mişcare.
Mereu flămândă.
Mereu neliniştită.
Fără frică de nimic,
Ele sunt siafu.
Cele mai periculoase şi temute furnici din lume…

Cei mai răi dintre cei
mici

Din punct de vedere ştiinţific, furnicile – toate insectele care
intră sub titulatura foarte generală de „furnici” -, aparţin
ordinului Hymenoptera şi sunt strâns înrudite cu viespile
şi albinele. Pe baza descoperirilor paleontologice, se crede că
primele furnici au apărut pe scena istoriei naturale cândva în
perioada Cretacicului, când Pământul era încă stăpânit de
dinozauri. Entomologii cred că furnicile au evoluat treptat din
viespi, adaptandu-se de minune habitatului terestru.

Aşa mici şi insignifiante cum par la prima vedere,
furnicile ne dau clasă în multe privinţe. Există voci autorizate
care susţin chiar că micile vietăţi din muşuroaie ne vor succeda în
rolul de specie dominantă pe Terra, după ce omul, în nesăbuinţa sa,
va provocă războaie şi cataclisme ecologice care-i vor grăbi
dispariţia ca specie.

Furnicile sunt, probabil, grupul de animale cu cel mai mare succes
din istoria şi prezentul Terrei. Sunt, de departe, cele mai
inteligente insecte şi au colonizat, în timp, toate continentele,
cu excepţia Antarcticii. De fapt, la nivel de nişă ecologică,
micile vietăţi au rolul unui imens „superorganism”, adică
acţionează concertat, în număr foarte mare, având ca singur ţel
beneficiul coloniei din care fac parte.

Societatea furnicilor este alcătuită din divizii specializate, care
acţionează armonios, iar activitatea lor comună se asemăna într-o
mare măsură cu cea din societăţile umane.

Sunt incredibil de multe la nivel planetar.

Dacă comparăm greutatea comună a celor aproximativ 7 miliarde de
oameni, cât suntem în prezent, cu greutatea tuturor furnicilor de
pe Terra, greutatea măruntelor insecte o depăşeşte pe cea a
oamenilor de 15 ori.

Entomologii din cadrul Universităţii Harvard au reuşit, până la ora
actuală, să catalogheze şi să identifice peste 12.000 specii de
furnici.

Din tot noianul acesta de specii, fiecare cu adaptările şi
particularităţile specifice, se desprind un număr de 5 mini-bestii
carnivore, a căror periculozitate depăşeşte orice imaginaţie.
Furnicile ucigaşe în cauză sunt, de fapt, prădători alfa în
propriile habitate. Atacă, în grupuri mari, orice animal care le
deranjează muşuroiul sau le iese în cale atunci când foamea le mână
în peregrinări nesfârşite.

Cele 5 furnici de coşmar nu sunt o teroare continuă doar pentru
speciile care au nenorocul să le fie prăzi, ci chiar pentru om sau
pentru ecosistemele pe care le invadează, uneori din greşeala
omului.

Furnicile-de foc-muşcă dureros şi atacă în grupuri mari.
Furnicile argentiniene distrug orice altă specie concurentă din
habitatul lor. Furnicile-bulldog din Australia provoacă şoc
anafilactic în urmă muşcăturilor extrem de dureroase şi au o
agresivitate neobişnuită. Furnicile-glonţ din Amazonia merită
titlul de insecta cu cea mai dureroasă muşcătură, atacul lor
provocînd o senzaţie ce atinge 4.0+ unităţi pe „Scala Durerii”
Schmidt.

Însă niciuna dintre speciile enumerate mai sus nu se compară cu
atrocele siafu, furnicile africane care nu se tem nici de om, nici
de elefanţi, nici de lei sau de leoparzi.

Oamenii de ştiinţă care le-au descris prima data le-au numit
Dorylus, până în prezent fiind identificate peste 60 de
specii aparţinând acestui gen.

Dintre acestea, specia Dorylus acutus este cea mai mare,
mai puternică şi mai agresivă specie de siafu – regina reginelor
între furnici şi spaima ascunsă a Africii.

Fără
scăpare!

Cu toate că arealul unor specii de furnici Dorylus se
întinde până în Asia, specia D. acutus este restrânsă doar
la continentul african. Băştinaşii vorbitori de limbă swahili i-au
spus siafu, ceea ce s-ar traduce aproximativ – dar foarte
sugestiv – prin „spiritele rele care vin din
flăcări”.

E o denumire cum nu se poate mai potrivită pentru coloanele imense
de furnici care pun pe fugă lei, elefanţi şi chiar depopulează
regiunile prin care îşi continuă marşurile macabre.

Siafu trăiesc în cele mai mari colonii pe care le dezvoltă
vreo specie de insectă din lume. Când prăzile se împuţinează, sau
seceta ori inundaţiile excesive le deranjează, siafu părăsesc
muşuroaiele şi pornesc în coloane flămânde în căutarea unor prăzi
potenţiale. O colonie medie adună circa 20 milioane de soldaţi
necruţători. Coloniile mari, care pot depopula sate întregi,
depăşesc 50 milioane de furnici siafu, practic înnegrind drumurile
prin numărul lor. Arealul lor se întinde în toată Africa, la sud de
Deşertul Sahara, cele mai multe trăind în Africa de vest, bazinul
fluviului Congo şi savanele Africii de est.

Trăiesc nestânjenite în savane, munţi şi jungle. Nu le opreşte
nicio formă de relief sau biotop. Coloanele lor nesfârşite se vor
apăra cu mare curaj împotrivă oricărui pericol întâlnit în cale.
Atât de mare este înverşunarea lor, încât într-un caz documentat în
anii 1970, au atacat inclusiv soldaţii ascunşi într-un tanc, trimis
de armata kenyană să protejeze un sat aflat în calea nesăţioşilor
războinici cu armură de chitină!
Coloanele lungi nu se tem de nimic. În timpul peregrinărilor,
exemplarele mici merg în mijlocul coloanei, încadrate pe ambele
laturi de către puternicele furnici soldat. În cazul unui atac
neaşteptat, războnicii se regrupează într-un soi de tunel, prin
care permit retragerea furnicilor lucrătoare şi a reginei.
Toate speciile de furnici siafu sunt oarbe, indivizii unei
colonii comunicând între ei prin intermediul substanţelor odorante
numite feromoni.

Toate furnicile lucrătoare şi soldaţi dintr-o colonie de siafu sunt
femele sterile. La fel ca la majoritatea speciilor de furnici,
numai o singură femelă din colonie, respectiv regina, este capabilă
de reproducere. În sezonul împerecherii, intră în scenă şi masculii
de siafu, denumiţi în limba engleză sausage flies
(„muşte-cîrnat” s-ar traduce numele, deşi nu sunt muşte; iniţial,
se crezuse că e vorba de insecte dintr-o altă specie decât
furnicile Dorylus, pentru că aceşti masculi nu prea arată
a furnici, iar numele de cîrnat îl datorează formei specifice a
abdomenului). Aceştia au ca singură funcţie reproducerea.
Când o colonie de siafu întâlneşte un mascul, ferocele
femele războinice se năpustesc asupra sa şi îi retează aripile,
pentru ca bietul mascul să nu încerce vreo evadare. Astfel
imobilizat, este transportat urgent în muşuroi, unde este prezentat
reginei virgine. Masculul, redus la rolul de sclav sexual, este
forţat să fertilizeze regina. Imediat după încheierea sezonului de
împerechere, nevolnicul mascul moare.

Ceasul său biologic şi programarea genetică au sunat sfârşitul.
După trista ieşire din scenă a partenerului sexual luat ostatic,
regină intră într-fază în care depune aproape în continuu ouă – 1-2
milioane în fiecare lună. Populaţiile speciei siafu sunt
împrospătate continuu cu noi şi noi războinici necruţători. S-a
constatat că furnicile siafu au cel mai mare impact asupra mediului
înconjurător în care trăiesc, comparativ cu orice altă specie de
animale, fie chiar mamifere mari. Numai oamenii exercită o presiune
asupra mediului mai mare decât cea provocată de impactul
primejdioaselor siafu.

Ucigaşii de
oameni

Odată ce foamea stârneşte pribegia, siafu ascultă parcă de o
poruncă străveche a speciei. Încetează brusc orice activitate şi
îşi părăsesc muşuroiul cu tot cu ouă, larve, nimfe şi regină. Se
aliniază ordonat una în spatele celeilalte şi se ghidează după
contactul fizic şi semnalele chimice recepţionate de la furnicile
din faţă. „Lava” vie se mişcă lent, dar sigur. În jur, toate
vietăţile intră în panică. Niciun animal nu este în siguranţă.
Animalele prea mari ca să fie ucise de siafu se tem totuşi de
muşcăturile dureroase ale „roiului” pedestru. Muşcătura de siafu
este insuportabilă chiar pentru un elefant, rinocer sau
bivol.
Lista lor de bucate este enormă. Cele mai periclitate sunt
insectele. Dacă întâlnesc în calea lor alte specii de furnici,
termite sau alte insecte, orice rezistenţă este inutilă.

Inamicii nu sunt doar învinşi, ci devoraţi de hoarda oarbă
şi flămândă. Dacă întâlnesc în cale un muşuroi de termite, acele
insecte au parte de o soartă cruntă. Marea parte a
soldaţilor-termite sunt devoraţi pe loc, în timp ce o parte sunt
cruţaţi de siafu pentru a fi transformaţi în provizii vii. Chiar
aşa !Termitelor supravieţuitoare le sunt retezate picioarele şi
sunt transportate sub ca rezerve de hrană pentru următorul popas,
când siafu trebuie să mănânce.

Alte animale mici precum şopârle sau şerpi, şoareci şi şobolani sau
alte rozătoare, care au avut ghinionul de a nimeri în faţă
tăvălugului devorator, dispar într-o clipită. În urma trecerii
coloanei de siafu, nu mai rămân decât oasele învinşilor. Nici
animalele mai mari care sunt rănite sau în incapacitate de a fugi,
nu scapă de o soartă asemănătoare. Au fost documentate cazuri în
care maimuţe sau antilope rănite au fost consumate încet şi metodic
de către războnicii orbi şi pururea nesătui. În zonele unde
trăiesc siafu, băştinaşii nu îşi ţin niciodată câinii legaţi. Au
existat situaţii tragice în care un câine aflat în lanţ a fost
curăţat de carne în câteva ore, stăpânii nemaigăsind dimineaţa
decât cuşca goală, lanţul, zgarda şi scheletul prietenului
patruped. La fel se comportă şi dacă dau peste un coteţ de
găini.

Din nefericire au fost raportate şi cazuri în care
furnicile au devorat copii mici, lăsaţi în leagăn nesupravegheaţi
de părinţi, precum şi cazuri în care siafu intră în case şi atacă
persoane cu handicap, rănite sau prea bătrâne pentru a
fugi.

Siafu prezintă şi capacitatea de a înţepa precum viespile, dar cea
mai periculoasă armă din arsenalul lor sunt fălcile imense.
Adevărate instrumente ale morţii, fălcile de siafu sunt mai mari
decât ale oricărei furnici. În plus, au o forţă incredibilă. Pot
străpunge pielea umană aproape fără efort. Muşcătura este
foarte dureroasă, siafu înfigându-şi adânc cele două fălci, şi este
atât de puternică încât, odată ce o furnică siafu a muşcat din
pradă, nimeni şi nimic nu o poate desprinde. Poţi rupe în două
trupul unui soldat siafu şi tot nu îşi va desprinde fălcile,
acestea rămânând înfipte în carnea victimei.

În Africa de est, băştinaşii le folosesc să îşi coasă de urgenţă
rănile. Când moran-ii, (războnicii triburilor Maasai) se taie
accidental sau sunt răniţi în luptă, aceşti bravi luptători îşi cos
literalmente rănile cu soldaţi siafu! Prind câteva şi pun furnicile
să muşte cu fălcile ambele laturi ale rănii. Apoi rup capul
furnicii şi rana a fost suturată în stil african !

Rana rămâne astfel „prinsă în copci” timp de mai multe zile, până
când se cicatrizează, iar fălcile pot fi desprinse – nu fără
dureri, desigur – cu ajutorul unui cuţit.

Circulă relatări conform cărora, în trecut, în perioada
confruntărilor sângeroase dintre triburile africane, învinşii în
lupte sau prizonierii aveau parte de un sfârşit cumplit, mai
groaznic decât orice tortură medievală. Nefericiţii erau legaţi şi
aruncaţi în faţa coloanei de siafu. Oamenii mureau în chinuri de
neimaginat, fiind decupaţi milimetric, bucăţică cu bucăţică, de
fălcile furnicilor siafu, până când erau atinse organele vitale şi
bieţii prizonieri îşi găseau, în sfârşit, liniştea în moartea
izbăvitoare de dureri. Din nefericire, astfel de execuţii
înfiorătoare au fost raportate şi în timpul confruntărilor relativ
recente dintre etniile hutu şi tutsi din Rwanda şi
Zair.

Singura scăpare a băştinaşilor africani din faţa milioanelor de
siafu puse pe fapte este fugă. Spre norocul oamenilor, siafu se
deplasează lent, furnicile cercetând încet şi pe îndelete fiecare
centimetru de traseu, în speranţa descoperirii unei potenţiale
prăzi. În acest mod, siafu se deplasează doar cu 20 metri într-o
oră.

Singurul mijloc prin care puteau fi oprite era prin intermediul
aruncătoarelor de flăcări. Metoda a fost însă abandonată dintr-un
motiv evident: odată cu arderea furnicilor, se propagau mari
incendii de vegetaţie în savană sau junglă, incendii care provocau
mult mai multe pagube decât trecerea convoiului de siafu.

Astăzi, cel puţin în unele părţi din Africa, se pare că
omul a pierdut titlul de specie dominantă.

Oare viitorul va aparţine funicilor siafu?