Instinct primar – ritualuri spectaculoase de împerechere în lumea animalelor

De ce a fost nevoie de ea, în evoluţie? Existenţa a două sexe
separate permite o foarte oportună recombinare genetică, propice
diversificării, motiv pentru care înmulţirea sexuată a fost şi a
rămas unul dintre motoarele evoluţiei.

Dar nimic nu s-a putea face dacă nu ar exista acel „ceva”, un
impuls enigmatic, o atracţie tainică, o pornire irepresibilă care
împinge sexele – opuse, dar complementare – unul spre
celălalt.

• Un studiu arată că muștele sunt mai vulnerabile decât albinele la schimbările climatice
• Imagini incredibile arată cum beau apă șerpii însetați

Pentru unii e, pur şi simplu, o forţă misterioasă, inerentă vieţii;
pentru alţii, e o complexă combinaţie de semnale chimice, vizuale,
auditive, având încă multe necunoscute, dar perfect explicabilă în
termenii selecţiei naturale.

Oricum ar fi, atracţia există – e pretutindeni.

Analizată în detaliu, din ce în ce mai profund şi împodobită cu
sentimente, chemarea cu pricina a fost înălţată la rangul de
dragoste – ceva despre care ne place să credem că ne aparţine doar
nouă, oamenilor, nu şi animalelor de pe celelalte trepte ale scării
filogenetice. Poate păcătuim prin antropocentrism. Alteori, cădem
în extrema cealaltă, atribuind unor animale sentimente umane – o
viziune antropomorfizantă. Iar aceste confuzii nu fac decât să
demonstreze ceea ce ştim de mult: că, de fapt, ştim încă prea
puţin.

Un singur lucru e sigur: că atunci când ne îndrăgostim – indiferent
câte floricele psihologice am ataşa noi fenomenului – de fapt, în
adâncul fiinţei noastre biologice, suntem mânaţi de aceeaşi lege
străveche a atracţiei dintre sexe, cea care ne-a clădit lumea în
care trăim în prezent.

Lege pe care o urmează, fiecare în felul ei, fiece specie de
nevertebrat şi vertebrat cu reproducere sexuată. Iar complexitatea
fenomenului se reflectă în fantastica diversitate a ritualurilor de
împerechere, care, la multe specii, par privitorului uman adevărate
spectacole.

Alese dintre nenumăratele variante ale „spectacolului” împerecherii
în lumea animală, iată aici o selecţie de momente speciale, prilej
de descoperiri, surprize şi, poate, chiar emoţii.

Melcii tereştri, atît cei cu cochilie, cît şi
rudele lor „nudiste”, limacii (sau
limacşii, cum li se spune în limbajul familiar)
sunt hermafrodiţi: fiecare individ are atât organe genitale
masculine, cât şi feminine. Dar asta nu înseamnă că se lipsesc de
împerechere, recurgând la autofecundare. Pentru sănătatea genetică
a speciei, e mult mai bine în doi decât de unul singur, aşa că şi
melcii cu cochilie, şi limacşii se împerechează, făcând schimb de
spermatozoizi; după împerechere, fiecare individ „devine mamă” şi
depune ouă.

Văzute de aproape, aceste împerecheri sunt nişte mini-spectacole
uimitoare: chiar fără muzica răscolitoare care însoţeşte momentul
erotic al celor doi melci în splendidul film Microcosmos
(1996), acuplarea acestor nevertebrate aminteşte de un dans
acrobatic, seducător şi hipnotizant – ca în fascinanta
„interpretare” a celor doi limacşi.

Şi încă un număr de contorsionism, de astă dată în lumea
insectelor: această poziţie bizară de împerechere a
libelulelor se datorează particularităţilor
anatomice – modului în care sunt dispuse organele de acuplare ale
insectelor cu pricina.

Şi mai interesant e felul în care masculii încearcă să scape de
rivali, chiar şi în cazul în care aceştia deja s-au împerecheat cu
o anume femelă: fiecare mascul duce o adevărată bătălie pentru a-şi
asigura paternitatea, pentru a lăsa urmaşi, pentru a-şi perpetua
propriile gene, în detrimentul altor masculi. Aşa că, înainte de a
se împerechea, fiecare mascul mai are o treabă de făcut: trebuie să
îndepărteze sperma depusă anterior de un alt mascul, ajuns mai
repede la ţintă. (Puteţi vedea cum se întâmplă în videoclipul de
mai jos – Atenţie! Imagini explicite! 🙂 )

Din categoria „love hurts”: călugăriţele
(insectele cu acest nume) sunt renumite pentru obiceiurile lor
legate de împerechere, deşi epitete precum ciudat, crud, sadic sau
mai ştiu eu cum descriu viziunea umană asupra problemei: pentru
femela de călugăriţă, faptul că îşi mănâncă partenerul imediat după
împerechere (înhăţându-l cu viteza fulgerătoare cu care înhaţă
orice pradă), ba uneori încep să-l mestece chiar în timp ce…, nu
înseamnă decît o adaptare evolutivă. Masculul e o sursă de hrană,
bogată în proteine, aflată chiar la îndemînă şi, după, cum se ştie,
o femelă care aşteaptă urmaşi trebuie să mănânce bine. Deci,
mănâncă.

Trecem la vertebrate.

Caii-de-mare sunt, oricât de curios ar părea,
peşti. În afară de înfăţişarea lor cu totul ne-peştească, au şi o
caracteristică neobişnuită a reproducerii: femela depune ovulele
(icrele) într-o pungă de pe abdomenul masculului; acesta le
fertilizează (cum, cu ce? cu spermatozoizi, fireşte!) şi incubează
ouăle astfel rezultate până cînd vine sorocul eclozării (ieşirii
din ou) a puilor. Aceştia – căluţi-de-mare miniaturali – ies „la
lumină” din punga abdominală a tatălui: totul arată ca o
naştere.

Faptul că, la caii-de-mare, masculii sunt cei care „aduc pe lume”
puii reprezintă un fenomen încă prea puţin înţeles de oamenii de
ştiinţă; e un comportament întâlnit şi la alte specii din familia
Syngnathidae, de pildă acul-de-mare (care trăieşte şi la
noi, în Marea Neagră).

Dar, până să ajungă la împerechere, cuplul de cai-de-mare
desfăşoară un ritual de curtare care, la unele specii, se poate
întinde pe mai multe zile. Iată o versiune foarte prescurtată,
filmată şi montată astfel încât arată foarte romantic – viziunea
antropomorfizantă de care vorbeam! -, prezentată vizitatorilor la
acvariul din Monterey Bay, California:

Păsările sunt renumite pentru elaboratele lor ritualuri de curtare
în care, la aproape toate speciile, masculul e cel care se trudeşte
să placă – femela doar zice da sau ba (vine şi rîndul ei să se
trudească, apoi, cu creşterea puilor, dacă a apucat să zică „da”.)
Până să convingă o femelă, un mascul are de lucru, nu glumă:
trebuie să cânte, să danseze, să facă tot felul de acrobaţii, să
clădească un cuib ori altă construcţie măreaţă, să ofere daruri…
de la o specie la alta, obiceiurile sunt diferite, dar ideea de
strădanie a masculului rămâne. Dacă aţi văzut vreun păun
plimbându-se ţanţoş prin preajma femelei, înfăţişându-şi magnificul
evantai al cozii şi aţi crezut că asta înseamnă efort de
convingere, înseamnă că nu ştiţi ce-i ăla efort şi, ca să aflaţi,
trebuie să vă uitaţi la ce fac alte păsări – e de-a dreptul
incredibil.

Păsările-grădinar, de exemplu (un grup care
cuprinde vreo 15 specii răspândite în Australia şi Papua Noua
Guinee) construiesc nişte structuri extrarodinar de elaborate,
uimitoare mai cu seamă prin decorul lor. Sub o boltă din beţigaşe,
masculii îşi adună şi îşi expun comorile – sute de obiecte adunate
şi aşezate cu migală de burlacul aflat în căutare de parteneră.
Fiecare specie are preferinţele ei, în ceea ce priveşte materialul
şi culorile decorului; în ansamblu, însă, varietatea şi bogăţia
colecţiilor sunt uluitoare. Flori multicolore, pietricele,
cochilii, fructe; mai nou – sub influenţa civilizaţiei – şi cioburi
de stică, monede ori bucăţele de plastic colorat împodobesc
edificiul ridicat de mascul spre a atrage şi convinge femelele să-i
devină partenere întru perpetuarea speciei.

Aceste construcţii realizate de masculi nu sunt cuiburi –
adevăratele cuiburi, în care sunt depuse ouăle şi sunt crescuţi
puii – sunt clădite în copaci, de către femele. Construcţiile
masculilor sunt, dacă vreţi, nişte „cuibuşoare de nebunii”; aici
are loc împerecherea, dar numai după ce femelele le-au inspectat
atent şi au judecat fără cruţare calităţile de arhitect şi designer
ale pretendentului.

Păsările paradisului, în schimb, sunt renumite
pentru ritualurile lor complexe ce implică nişte mişcări şi nişte
„coafuri” schimbătoare de toată splendoarea: priviţi aici (în
următoarele două materiale video) ce e în stare să facă un mascul
pentru un „da”. La una dintre specii, chestia aia cu „el ar sta şi
în cap pentru ea” nici nu mai e la figurat – e pe bune.

Ei, dacă v-au plăcut aşa de mult ritualurile de împerechere ale
păsărilor, iată încă unul, care are ceva aparte: viteza. Mişcările
au loc cu o asemenea repeziciune, încât a fost nevoie de filmarea
ritualului cu o cameră de luat vederi specială, urmată de o redare
cu încetinitorul, pentru a-i putea observa toate elementele
spectaculoase (şi chiar haioase, dacă judecăm cu măsura omenească;
pentru păsări nu e nici haios, nici spectaculos, ci doar necesar
perpetuării speciei). O să vă placă: specia surprinsă în imagini
trăieşte în America de Sud; se numeşte manakin şi
este singura la care a fost observat un mers înapoi asemănător
celebrului moonwalk al lui Michael Jackson!