Ursul din cosmarul mamutilor

Oamenii nu au apucat sa-i dea vreun nume, sau daca i-au dat a fost repede uitat de primele triburi asiatice care au strabatut stramtoarea Bering spre a coloniza continentul American. Probabil groaza si neputinta provocate de intalnirea cu un asemenea carnivor nu trebuiau transmise mai departe generatiilor urmatoare. Arctodus a fost fara indoiala cel mai mare si mai teribil mamifer carnivor terestru care a trait vreodata pe Terra. Uitati de tigrii cu colti pumnal, uitati de leul de pestera de pe campiile Eurasiei care a fost cea mai mare felina, uitati de Pakycrocuta brevirostris, hiena gigantica de dimensiunea unui leu…Toate aceste carnivore ar fi fugit infricosate la intalnirea cu un exemplar adult de Arctodus!

Prima descriere a acestui carnivor fara rival a aparut in anul 1879 cand paleontologul american Edward Drinker Cope a descoperit intr-un depozit fosilifer din Alaska resturile osteologice ale unei specii de urs necunoscute pana atunci. Tot el a ales numele sau – Arctodus Simus, intr-o traducere aproximativa din latina ar suna drept Ursul cu colti si cu nas plat! Mai apoi paleontologii din toata lumea s-au referit la el numindu-l Ursul cu bot scurt sau Ursul cu cap de bulldog, pe baza botului sau scurt si puternic, anormal pentru un urs, una dintre trasaturile tipice pentru Arctodus.
Imperia
Un mascul adult de Arctodus masura in medie 1’80 metri la nivelul umarului cand statea in patru labe, adica aproximativ inaltimea medie a unui barbat din zilele noastre. Ridicat pe labele din spate pentru a adulmeca departarile si a infrunta un mamut sau un lenes gigant din specia impresionantului Megatherium, putea atinge inaltimea halucinata aproape 5 metri…Acest urs putea privi in ochi un mamut sau daca ar mai trai in prezent s-ar putea uita usor intr-un apartament de la etajul 1! Masculii erau cu aproximativ 20 % mai mari si mai grei decat femelele. Arctodus avea o constitutie corporala oarecum diferita de a unui urs tipic. Deoparte de a fi un animal greoi si indesat ca un urs, Arctodus avea picioare neobisnuit de lungi, ceea ce il recomanda drept un pradator redutabil care alerga si isi dobora prada asemeni marilor feline, un argument in plus acestei ipoteze este faptul ca Arctodus avea labele anterioare orientate spre in fata spre deosebire de ursii tipici care le au orientate spre interior pentru a se catara in copaci si a sapa dupa furnici, mici rozatoare sau radacini. Tot cu ajutorul acestor membre lungi si puternice masculii de Arctodus se luptau intre ei sau doborau prazi periculoase precum lenesii giganti sau bizonii diluviali.

• Un fenomen meteo bizar ar putea explica de ce fabricile declanșează ninsori
• Ce au descoperit cercetătorii după ce i-au învățat pe șobolani să conducă?

Craniul acestui colos era mult mai masiv decat al oricarui urs, pe langa acesta prezenta un bot scurt si solid, foarte asemanator unui bot de tigru sau de leu. Arcadele zigomatice adaposteau muschi enormi, ceea ce facea din falcile unui Arctodus deopotriva un eficient mecanism de ucidere si o unealta potrivita zdrobirii oaselor groase ale cadavrelor de animale intalnite in scopul gasirii maduvei. Mandibula sa era orientata diferit de a ursilor tipici, acest aspect plus inaltimea crestei sagitale de care se ancorau muschii maseteri permitea acestui animal sa sfarame cu o singura muscatura humerusul sau omoplatul unui lenes gigant. Greutatea corporala a unui Arctodus nu era una impresionata pentru un animal cu proportiile sale. Fiind singurul urs pradator, avea nevoie de o constitutie care sa-i permita sa alerge dupa o turma de bizoni sau de cai salbatici. Un exemplar de talie medie catarea in jur de 6-700 kg, cam cat un mascul adult de urs polar sau Kodiak, cu toate ca descoperiri osteologice recente duc la ideea ca un mascul bine dezvoltat de Arctodus putea ajunge la 900 kg.
Fara scapare
Paleontologii care au investigat cu atentie scheletul unui Arctodus, s-au oprit asupra intrebarii: Ce vana un Arctodus ? Pentru ca tot ei sa dea raspunsul: Orice dorea !
Printre prazile sale se enumerau reprezentanii de seama ai Megafaunei: pui si exemplare tinere de mamuti si mastodonti, bizoni diluviali, cai salbatici, lenesi giganti, camile, cerbi giganti si elani. Este evident ca nici macar un Arctodus nu putea dobora de unul singur un mamut imperial care era in acele timpuri cea mai mare specie de mamut din megafauna americana, dar unele descoperiri sugereaza ca acesta ataca tinerii si puii acestor mamuti. Tenacele si rezistentul Arctodus hartuia neincetat turmele de mamuti pana cand, invariabil, aparea o bresa in zidul viu format din mamutii adulti care isi protejau puii, iar Arctodus putea insfaca un pui. In 1988 intr-un sit paleontologic din Huntington Canyon, statul Utah, paleontologii au facut o descoperire socanta care consta in oase de mamut lanos care prezentau urme de colti, restul fosilelor ducand cu gandul la un act deliberat de pradare efectuat de cel mai teribil urs al tuturor timpurilor asupra mamutilor. Mai ales cand urmele de canini s-au potrivit perfect cu cele de Arctodus. Cu toate acestea au existat in trecut multe controverse intre paleontologii care sustineau ca Arctodus ar fi fost un consumator de cadavre, care se baza pe dimensiunile sale gigantice pentru a intimida celelalte carnivore si a le fura prazile, si cei care afirmau ca acesta era un pradator feroce.

Cel care a pus capat acestor controverse a fost reputatul paleontolog american Robert „Bob” Baker, care a demonstrat ca marele Arctodus era un animal oportunist care excela in ambele roluri. Arctodus era capabil deopotriva sa goneasca un grup de smilodoni sau lei americani de langa propriile prazi doborate sau sa vaneze el insusi o prada vie. Dupa modelul marilor carnivore actuale care sunt deopotriva pradatori si hoitari atunci cand situatia o cere. Cercetarea cu izotopi stabili a fosilelor de Arctodus a dus la descoperirea unor concentratii mari de nitrogen -15, un izotop de nitrogen care se acumuleaza doar in oasele consumatorior exclusivi de carne. Spre deosebire de ursii actuali care sunt preponderent vegetarieni, un exemplar adult de Arctodus avea nevoie de circa 16 kg de carne in fiecare zi.

Arctodus era construit pentru urmarirea prazii si pentru lupta cu aceasta atunci cand era cazul. Astfel temutul urs avea o alta adaptare unica printre membrii familiei ursilor, Arctodus simus prezenta un pasaj suplimentar pe partea interioara a osului humerus, pasaj pentru insertia si alunecarea muschiului, denumit foramenul entepicondilar. Arctodus era un animal al spatiilor deschise care stapanea tundra si campiile continentului Nord American din Alaska pana in Mexic. A fost contemporan cu ursii grizzly si Kodiak, dar ambele specii traiau in paduri. In cazurile in care se aventurau in tundre, acesti ursi care supravietuiesc si in prezent, ar fi intrat cu siguranta in meniul teribilului Arctodus.
Cine este Irkuiem?
In anul 1920 Sten Bergmann, un zoolog suedez, a intrat in posesia unei blani care apartinuse unui urs impuscat in peninsula Kamceatka. Blana ursului respectiv era exceptional de mare, mult peste media ursilor bruni care traiau pe acele meleaguri. Fapt surprinzator blana avea perii scurti, de culoare neagra, iar forma blanii sugera ca apartinuse unui urs de doua ori mai mare decat ursii bruni din Kamceatka. Situatia a ramas neschimbata pana in anul 1980 cand, Rodion N. Sivobolov, un vanator rus care colinda tinuturile de Nord ala Kamceatkai, a vanat un urs neobisnuit, a carui blana prezenta caracteristicile exacte ale celei investigate de Sten Bergman. Sivobolov si-a trimis constatarile, fotografiile precum si probe din blana institutelor de specialitate din Moscova si Sankt Pertesburg.
Doar ca materialele sale au fost tratate cu superficialitate de cei care le-au cercetat. Cu toate acestea au provocat unele discutii contradictorii dar si un minim interes in randul zoologilor de pe mapamond.

Cercetarile lui Sivobolov au continuat aducand la lumina faptul ca populatiile native din Kanceatka, triburile de Ciuki si Koriaci cunosteau bine posesorul blanii problematice. Acesta facea parte integranta din folclorul local, fiind denumit Irkuiem adica Ursul Zeu! Animal temut despre care crescatorii de reni credeau ca simpla sa intalnire aduce moartea, iar dimensiunile unui Irkuiem erau atat de mari incat animalul ridicat in doua labe lasa gropi in sol datorita greutatii sale. Legenda sau nu, ipoteza ca Irkuiem ar fi urmasul direct al lui Arctodus a inflacarat imaginatia multor specialisti, mai ales daca tinem cont in epoca in care traia Arctodus, America de Nord si Asia erau unite printr-o portiune de pamant numita Beringia. In anii ’90 o expeditie condusa de geologul Oleg Kuraev si zoologul Valeri Orlov nu a gasit nicio urma a misteriosului Irkuiem. Oricum viitorul ramane deschis!
Arctodus Facts

• Au fost descoperite pana in prezent mai multe specii de Arctodus. Cea mai mare este Arctodus simus yukonensis care traia in Alaska, Yukon, Nebraska, Utah si California. Arctodus simus simus traia in centrul Americii de nord iar Arctodus pristinus vietuia in Florida
• In America de Sud au existat Arctodus bonariensis un urs de talie medie, dar prezenta canini si carnasiere impresionante, Arctodus pamparus era similar cu bonariensis, in timp ce in Amazonia traia Arctodus brasiliensis.
• Singura specie de urs existenta care se apropie genetic cel mai mult de temutul Arctodus este timidul urs andin (Tremarctos ornatus) un urs care atinge circa 100 kg la maturitate si se hraneste cu plante.
• Se pare ca insasi existenta lui Arctodus a oprit popularea cu oameni a Americii de Nord prin stramtoarea Beringia. Triburile asiatice cu siguranta ca vazusera ursi, dar nimic nu i-a pregatit pentru intalnirea cu temutul urs gigant care alerga mai repede ca un cal si era un carnivor feroce. Conform teoriilor mai multor paleoantropologi, se pare ca Arctodus a oprit inaintarea oamenilor in America. Brusc dupa disparitia sa invaluita in mister, primele triburi asiatice colonizeaza Americile.