Arta supravietuirii printre necuvantatoare
Masurile disperate ale castravetelui de mare
Daca prima sa reactie de autoaparare este aceea de a secreta un filament lipicios, capabil sa stanjeneasca sau chiar sa imobilizeze urmaritorii, castravetele de mare isi mai poate contracta pielea, oferindu-i acesteia o textura solida sau elastica, in functie de pericolul care il ameninta. Dar cum atacatorii sunt, de regula, insistenti, mica vietate poate apela, in caz de urgenta, la o masura cu adevarat disperata: eliminarea intestinelor. Expulzate atat pe orificiul bucal, cat si pe cel anal, ele creaza o masa vascoasa care deruteaza eventualii pradatorii si ii ofera castravetelui de mare acoperirea necesara unei retrageri. Animalul poate supravietui fara intestine timp de cateva saptamani, timp in care acestea se regenereaza si isi reiau functiile normale.
O aparare sangeroasa
Dieta sa este formata exclusiv din insecte, dintre acestea furnicile constituind peste 70% din hrana zilnica. De altfel, se pare ca datorita acestora, broasca cu corn acumuleaza toxinele din sange pe care le foloseste impotriva atacatorilor. Este suficient ca unul dintre pradatorii sai naturali, vulpi, coioti sau chiar caini domestici, sa se apropie la cativa metri pentru ca animalul sa il improaste cu un jet de sange care poate ajunge la distanta de 1 metru si care este menit sa il orbeasca temporar pe atacator sau sa ii provoace pierderea mirosului.
Phrynosoma cornutum isi directioneaza, practic, fluxul sanguin catre cap, expulzand sangele prin vasele capilare aflate in membrana oculara. Straniul sistem defensiv are insa un neajuns. Atacata in mod repetat, broasca cu corn va elimina sange pana in momentul in care isi poate pierde viata.
Dar cum jetul otravitor de sange nu este singurul mod de aparare, Phrynosoma dispune de inca o arma defensiva menita sa ii apere viata. Craniul acesteia se continua in zona spatelui cu o serie de tepi ososi care strapung gura sau stomacul pradatorului de indata ce acesta incearca sa o inghita.
Mersul pe apa
Desi, in mod normal, Basiliscus se deplaseaza pe patru picioare, asemenea tuturor soparlelor, in momentul in care este atacata, ea alearga in pozitie verticala, folosind numai membrele posterioare. Acesta este si atuul sau, membrana care ii acopera degetele formand veritabile perne de aer pe suprafata lacurilor, fapt ce ii permite sa se deplaseze pe apa fara a se scufunda.
Odata iesita din zona atacului, soparla se scufunda pe fundul lacurilor sau raurilor, acolo unde poate sta nemiscata timp de cateva minute, pana in momentul in care este sigura de trecerea pericolului.
Sacrificiul de sine al soparlelor si armele lor secrete
O alta metoda eficienta de a determina un pradator sa bata in retragere este de a-l convinge de inutilitatea incercarilor sale. Salamandra europeana, intalnita in Peninsula Iberica, si-a dezvoltat capacitatea de a-si scoate coastele prin piele transformandu-si, pentru o perioada scurta de timp, scheletul intern intr-unul extern. Sirul ascutit de coaste, care altfel nu este tradat decat de prezenta unor protuberante pe piele, este capabil sa raneasca atacatorii care, de cele mai multe ori, renunta la ideea unei mese atat de periculoase.
Si pentru ca totusi este mai bine sa eviti din start o intalnire cu un vizitator nedorit si infometat, unele soparle mizeaza pe aspectul infiorator pentru a-si asigura linistea.
Diavolul tepos sau moloh, asa cum se mai numeste, pare la prima vedere un veritabil dinozaur in miniatura. Tepii care ii acopera absolut tot corpul ii creaza imaginea unui luptator teribil, cu atat mai mult cu cat, in momentul in care se simte amenintata, soparla autraliana de 15 centimetri isi ascunde capul intre membrele superioare semanand practic cu o minge de ace.
Aceiasi tepi joaca un rol vital in viata animalului, acestia adunand roua din timpul diminetii si directionand-o catre gura acestuia, fapt ce ii asigura supravietuirea in aridul desert de la antipozi.