Planeta mamutilor

Mammuthus meridionalis este consi­derata cea mai veche specie eura­si­a­tica (din urma cu 2,6 milioane de ani, pana in urma cu 1 milion de ani); a ajuns in America de Nord acum 1,5 milioane de ani. Despre Mammuthus trogontherii (mamutul de stepa) se crede ca s-ar fi extins din estul Europei spre vest, in urma cu 600.000 de ani.
Mammuthus columbi a trait in zona temperata a Americii de Nord si se presupune ca a dat nastere unei alte specii, de dimensiuni mici, Mammuthus exilis, ale carei fosile (cu varsta de apoximativ 35.000 de ani) au fost gasite pe cateva insule din apropierea Californiei. Aparitia acestor „mamuti pitici“ (suna cam ciudat…) se datoreaza fenomenului numit nanism insular: speciile de vertebrate terestre care traiesc pe insule sunt adesea de dimensiuni mai mici decat rudele lor continentale, ca o adaptare la spatiul si la resursele limitate ale mediului insular.

Mamutii lanosi erau niste animale impresionante ca marime; totusi (din nou, contrar unor convingeri raspan­dite) nu depaseau dimensiunile elefantilor actuali. Au existat, ce-i drept, si mamuti mai mari, in special in America de Nord, dar pe „lanosi“ poate doar blana lor groasa sa-i fi facut sa para mai masivi.
La nastere, puii de mamut aveau 60-70 cm inaltime si cantareau 50-60 kg; spre sfarsitul vietii, pe la 60 de ani, un mamut masura 3 metri inal­time si cantarea 5 tone.
Mamutii au fost locuitori ai stepe­lor, vaste campii cu ierburi scunde, care au inlocuit, in timpul perioadei glaciare, savanele ce acoperisera nu doar pamantul Africii, ci si pe cel al Eurasiei si Americii de Nord. Erau vremuri reci, dar imaginea, deja banalizata, care ii prezinta pe mamu­tii lanosi intr-un peisaj vesnic inza­pezit este exagerata. Faptul ca era frig nu inseamna ca era si zapada: in stepa, climatul era mai degraba secetos si uneori treceau luni intregi fara precipitatii.
Mamutii erau uriasii unei lumi populate de numeroase mamifere, multe dintre ele fiind, ca si ei, rude extincte, de dimensiuni mai mari, ale unor specii actuale. Megaceros, un cerb gigantic, cu deschiderea coarne­lor de 3 metri; ursul de pestera (Ursul spelaeus); leul (Panthera spelaea) si hiena de pestera (Crocuta crocuta) – carnivore mari si feroce; rinocerul lanos (Coelodonta antiquitatis) popu­lau, alaturi de mamuti, stepele nesfar­site ce se intindeau peste o mare parte a Europei si Asiei.

In clima aspra din urma cu 20.000 de ani, in cele mai rele vremuri ale ultimei glaciatiuni, cand timp de multe zile pe an temperatura era de minus 20 de grade, mamutii repre­zentau o specie remarcabil de bine adaptata. Scutul lor antifrig era extrem de eficient: o piele groasa de 2 cm; sub piele – un strat de grasime cu grosime de 8-10 cm; iar deasupra pielii, o blana alcatuita din trei stra­turi de peri, de diferite lungimi si grosimi, cei mai lungi avand peste 1 metru (trasatura distinctiva a mamu­tilor lanosi). Mai aveau si alte carac­teristici adaptative: urechi mici si o coada scurta – pentru a limita pier­derile de caldura prin extremitati – si, tot in acelasi scop, o clapeta anala, mai exact un pliu al pielii care acope­rea anusul, impiedicand pierde­rile de caldura prin aceasta parte bine vascu­larizata. (O astfel de adaptare se intal­neste si la boul moscat, un erbi­vor actual adaptat climatului foarte rece.) Craniul inalt avea sinusuri foarte largi, ce puteau „procesa“ o cantitate mare de aer rece, pe care il incalzeau inainte de a-l lasa sa ajunga in plamani.
Erau erbivori, consumand cantitati uriase din vegetatia stepei – ierburi pe care le culegeau cu ajutorul trom­pei lor, un organ minunat alcatuit, aproape la fel de agil ca o mana ome­neasca si mult mai puternic. Hrana vegetala nu avea prea multe calorii, asa incat, pentru a obtine cantitatea de energie in stare sa tina in functiune trupul urias al unui mamut, era nevoie de cantitati enorme. Un adult consu­ma zilnic 180 kg de hrana si 80 de litri de apa.

Congelatorul cu mamuti

Ceea ce face din mamutii inghetati niste fosile extraordinare nu este doar faptul ca pe baza lor s-au putut realiza studii referitoare la hrana, la paraziti, la patologie si la alte aspecte greu ori imposibil de studiat in cazul unor specii din care ne-au ramas doar niste oase si dinti. Faptul ca s-au descoperit parti de tesut moale i-a condus pe cei mai aventurosi si mai vizionari oameni de stiinta la ideea ca nu ar fi imposibil sa-i readu­ca la viata pe uriasii disparuti. Nu, nu prin magie, nici neagra, nici alba. Ci printr-o mijloc care, in urma cu 20 de ani, parea o fantezie, iar intre timp nu numai ca a devenit realitate, dar se mai si banalizeaza pe zi ce trece, pe masura ce multe laboratoare il pun in practica: clonarea. Evident, procedeul ridica mii de intrebari de toate felurile – si poate nu la cele stiintifice e cel mai greu de raspuns. Daca specialistii vor reusi sa extraga o catena intreaga de ADN de mamut lanos, va trebui sa ne gandim bine la ceea ce urmeaza sa facem mai departe. Pana la urma, tot un fel de magie este; vorba lui Arthur Clarke: o tehnologie suficient de avansata nu mai poate fi deosebita de magie.

Unii zic ca e vina schimbarii climatice, altii – a vanarii excesive. Exista si ipoteza potrivit careia mamu­tii ar fi cazut victime unei boli infectioase fatale. O explicatie mai plauzibila s-ar sprijini probabil pe cel putin doua dintre ipotezele de mai sus. E posibil ca mamutii sa fi dispa­rut atat din pricina schimbarilor clima­tice, cat si din cauza vanarii. Pe masura ce omul evolua,  vanatoarea devenea tot mai eficienta. si, ca toate mamiferele mari, mamutii aveau o rata lenta de inmultire. Uciderea unui numar semni­fi­cativ de mamuti putea afecta in chip fatal o populatie deja supusa stresului provocat de schimba­rea climei.
Oricum a fost, s-au dus. Au ramas in urma lor si au ajuns pana la noi cateva carcase inghetate, cateva dese­ne ce-i reprezinta, cateva figuri­ne, unelte si colibe mesterite din fildes si os. Amintiri ale unor vremuri in care oamenii si mamutii au impartit lu­mea si s-au luptat pentru a supravie­­tui in sanul aceleiasi naturi aspre, pline de primejdii, cunoscute si necu­noscute. si a mai ramas ceva: provocarile. Chiar vor reusi pana la urma oamenii de stiinta sa reinvie mamutii lanosi? Dar ar trebui, oare, sa incerce asta? si daca vor reusi, cat de surprinzator va fi ceea ce vom afla – despre mamuti, despre clonare, poate chiar despre noi insine?

Facts

A incerca sa vanezi un mamut era o intreprindere periculoasa, a izbuti era un triumf si o fapta ce indeparta amenintarea foamei pentru cateva luni bune. Chiar si a gasi un mamut mort (de moarte naturala sau accidental) era un motiv de bucurie, caci mamutul era un animal de la care nu se arunca mai nimic. Daca, in ceea ce priveste carnea, mai existau oarece constrangeri, in sensul ca aceasta trebuia sa fie cat de cat comestibila, in schimb fildesul si oasele erau o resursa ce putea fi exploatata indiferent cat timp trecuse de la moartea exemplarului respectiv. Oasele erau un minunat material de constructie: in Republica Ceha, Polonia si Ucraina au fost gasite vestigiile a aproximativ 30 de colibe construite din oase de mamut acoperite cu piei, cele mai vechi avand peste 27.000 de ani vechime. Iar fildesul de mamut era unul dintre cele mai pretioase materiale, in care oamenii primitivi sculptau statuete si podoabe. Cateva figurine lucrate din fildes de mamut au fost gasite in situri arheologice europene. De altfel, prezenta mamutilor in arta preistorica trece mult dincolo de rolul de furnizori de materie prima, uriasii devenind ei insisi sursa de inspiratie. Sculpturi, picturi si gravuri rupestre au pastrat pentru noi imaginea acestor giganti ai stepelor reci.

Numerosi cercetatori s-au ocupat de-a lungul timpului de studiul acestora, de la I. Simionescu (la inceputul secolului XX) la N. Macarovici, L. Apostol, C. Radulescu sau P. Samson. Din studiile lor, stim ca nu numai arhicunoscutul mamut lanos (M. primigenius), animalul emblematic al asociatiilor faunistice ale epocii glaciare (si al desene­lor animate din seria Ice Age, care reconstituie in mod amuzant acea lume) a fost raspan­dit pe la noi, ci si stramosii acestuia, Mammuthus trogontherii (mamutul de stepa), respectiv Mammuthus (Archidiskodon) meridionalis (mamutul meridional).
Ceea ce putini cunosc, insa, este faptul ca mamutii cei mai vechi din Romania s-au numarat probabil printre primii proboscidieni care au ajuns pe continentul european. Se stie ca acestia au emigrat din centrul lor de origine (nordul Africii) catre sfarsitul Pliocenului, iar un prim val, purtand inca anumite carac­teristici primitive, a ajuns pana pe teritoriul actua­lei Romanii, dar nu mai departe. Abia un al doilea val a acoperit ulterior toata suprafata continentului, pentru a se dispersa mai departe, catre Asia si America de Nord.

Fosilele de mamuti (in principal molarii lor rezistenti, dar si resturi scheletice) apar frecvent in prundisurile raurilor din Oltenia, Muntenia si sudul Moldovei. Din nefericire, acestea sunt sortite, in majoritatea cazurilor, distrugerii, fie de catre fortele naturii, fie, mai ales, de activitati umane, in exploatarile de nisipuri si pietrisuri, unde dragele si excavatoarele pot transforma in praf, intr-o clipa, comori paleontologice vechi de zeci sau sute de mii de ani. Recuperarea lor, pentru a fi depuse in muzee, necesita doar putina atentie si un dram de simt civic.

Foto: Photoland, Discovery