Lupta pentru supremaţie dintre doi cerbi, filmată într-o pădure din România – VIDEO

Cerbul este unul dintre animalele sălbatice des întâlnite în zona Munţilor Apuseni, unde există un habitat natural deosebit pentru el.

• Chihlimbarul a fost descoperit, în premieră, în Antarctica
• Un studiu confirmă că plantele „țipă” cu adevărat, dar de ce nu le putem auzi?

La origine, cerbul a fost un animal de joasă altitudine, însă a fost împins treptat de civilizaţie către zonele montane. În prezent, acest frumos animal sălbatic este adaptat perfect zonelor de munte cu păduri întinse, care cuprind parchete şi enclave, precum şi izvoare cu apă, aşadar zonele care-i asigură, concomitent, condiţiile necesare de linişte, de adăpost şi de hrană. De aici şi-a extins arealul natural în jos, în multe zone de deal. La câmpie a fost reintrodus de curând (după 1980), dar populaţiile înfiinţate sunt deja stabile. Practic este întâlnit, în prezent, din golul de munte până în Lunca Dunării şi Dobrogea. Singura condiţie care pare să nu-l satisfacă pe deplin în zona de câmpie este lipsa de linişte, mai ales în pădurile cu suprafaţa sub 1000 ha.

Masculul speciei se numeşte cerb sau taur, femela ciută sau cerboaică, puiul sub un an viţel sau viţea, cerbul sub 2 ani cerbulean sau coldan, în timp ce femela de aceeaşi vârstă junincă. Masculul mai este numit bou, iar femela vacă. 

Cerbii sunt mai mari decât ciutele şi prezintă, spre deosebire de acestea, coarne caduce. Aşadar, dimorfismul sexual este evident. Culoarea ambelor sexe este brună-roşcată vara, iar în sezonul rece brună­cenuşie, până la brună-închis. Doar viţeii, în primele 3 luni, prezintă fenomenul de homocromie, pe fondul brun fiind prezente şiruri de pete alb-gălbui, care imită perfect imaginea petelor de soare ce ajung la sol prin frunzişul arborilor din pădure.

Cerbul este sociabil din toamnă până în primăvară, perioadă în care masculii se grupează în cârduri de tauri, conduse de un cerb tânăr, iar femelele în cârduri separate de ciute, conduse de ciuta cea mai în vârstă. În cârdurile de ciute sunt amestecaţi, întotdeauna, viţei şi chiar cerbi din al doilea an. Doar cerbii bătrâni şi cei foarte puternici trăiesc solitar. Cârdurile sunt alcătuite după boncănit şi se desfac după ce zăpada s-a topit, pe la sfârşitul lunii aprilie.

În perioada împerecherii, cerbii puternici stăpânesc haremuri mici de ciute (1-3 exemplare), mari (4-8) sau foarte mari (peste 10).

În luna septembrie începe împerecherea, mai întâi în zonele de joasă altitudine (după 1-5 septembrie), apoi şi la munte (după 15 septembrie), terminându-se înainte de jumătatea lunii octombrie. Frigul poate declanşa fenomenul cu câteva zile mai devreme, iar căldura îl poate amâna. Pe timp călduros împerecherea se poate desfăşura în relativă linişte, mai mult noaptea, lăsându-se impresia că pentru moment boncănitul a încetat. În realitate împerecherea continuă fără prea mult zgomot. 

Boncănitul începe de fapt în momentul în care prima femelă intră în călduri şi durează până când ultima dintre acestea este împerecheată. Din acest motiv, în zonele cu densităţi mari de cerbi boncănitu1 nu numai că este mai puternic, dar ţine de regulă şi câteva zile în plus.

În această perioadă, între tauri se dau lupte aprige, supremaţia cârdurilor dobândind-o doar cei mai puternici.