Comorile din adâncul pământului şi poveştile lor fascinante: tot ce trebuie să ştii despre pietrele preţioase
Pietrele preţioase sunt create din roci şi minerale, adânc în crusta terestră, la presiuni şi temperaturi ridicate. Natura lucrează din greu la fabricarea acestora, în procese care pot dura şi milioane de ani. Presiunea, temperatura, timpul, alături de compoziţia chimică duc la crearea acestor cristale admirate în toată lumea, de-a lungul istoriei.
Folosite îndeosebi pentru bijuterii şi alte accesorii de modă, termenul de piatră preţioasă a fost creat în mijlocul secolului al XIX-lea pentru a se referi la patru pietre: diamantul, rubinul, smaraldul şi safirul. Toate pietre preţioase sunt translucide şi sunt valorificate pentru diversitatea culorilor (cu excepţia diamantului), scrie Geology Page.
Pietrele preţioase sunt, de asemenea, extrem de rare, de aceea, vânătoarea lor este o adevărată loterie – astfel raritatea contribuie la valoarea acestor pietre. Din această cauză se mizează foarte mult pe cunoaşterea lor în profunzime, de la clasificare, compoziţie chimică, la contextul geologic în care se pot găsi.
Cercetarea acestor pietre nu este un lucru deloc uşor, din cauza multitudinii de varietăţi; chiar şi identificarea poate fi dificilă în unele cazuri. În acest sens, cea mai simplă metodă de identificare este cu ajutorul compoziţiei chimice. Spre exemplu, diamantele au în componenţă carbon în proporţie de 99,96%, iar rubinul este din oxid de aluminiu (Al2O3) şi crom. Apoi, mai multe pietre sau cristale pot fi clasificate în funcţie de sistemul geometric, precum cel cubic, trigonal sau monoclinic.
În ceea ce priveşte legăturile dintre ele, acestea sunt clasificate în diferite grupuri, specii şi varietăţi, principiu asemănător cu cel folosit la organisme, atunci când vorbim despre specii, genuri şi familii. Spre exemplu, rubinul este varietatea roşie a mineralului corindon (oxidul de aluminiu), care deşi cristalizează tot în sistemul trigonal, la fel ca rubinul, îi lipseşte cromul care se găeşte în rubin. Alt tip de corindon ne oferă o altă piatră preţioasă, anume safirul.
Pietrele preţioase, în particular, şi cristalele, în general, mai sunt caracterizate şi cu ajutorul altor parametri, precum duritatea, prezenţa sau absenţa clivajului, indicele de refracţie şi alţi parametri observaţi în laboratoarele de specialitate.
Din cauza acestor varietăţi, nu există un sistem de măsurare a valorii (pe piaţă) universal acceptat pentru aceste obiecte. De-a lungul istoriei, acestora li s-au stabilit preţurile cu ajutorul ochiului liber, dar din a doua jumătate a secolului al XX-lea, GIA (Gemological Institute of America), a adus o mare îmbunătăţire în acest sens, utilizând microscopul optic pentru claritate şi detalii, putând observa pietrele preţioase mărite de zece ori. Astfel, în ziua de astăzi, s-au stabilit câteva criterii de evaluare şi clasificare: caratul (greutatea pietrei), claritatea, culoarea şi proporţiile/simetria.
Smaraldul
Credit: 123RF
Smaraldul este o piatră preţioasă şi o varietate a mineralului beril (Be3Al2(SiO3)6), colorat verde de cantitatea mică de crom şi câteodată de vanadiu. Duritatea acestuia pe scara lui Mohs este de 7,5-8 (diamantul, cel mai dur material, are 10).
Experţii au păreri împărţite în ceea ce priveşte separarea unui beril verde comun de un smarald. Unii comercianţi numesc smarald orice beril verde colorat de crom, dar mulţi gemologi susţin că e mai corect să numeşti o piatră beril verde atunci când nuanţa este prea deschisă; dar există totuşi discuţii în clarificarea noţiunii de „prea deschisă la culoare”, scrie GIA.
Cele mai vechi depozite au o vârstă de 2,97 de miliarde de ani şi se găsesc în Africa de Sud. Smaraldul mai este găsit în Columbia, Brazilia, Zimbabwe, Afghanistan şi Statele Unite, scrie Geology Page.
Ca multe altele, aceasta este o piatră care a fascinat încă din Antichitate. Numele provine din grecescul ”smaragdus”. Primele mine de smarald au fost în Egipt, din jurul anului 330 î.e.n. Cleopatra avea o fascinaţie pentru aceste pietre şi le folosea deseori în ornamentele sale regale.
De asemenea, legendele spun că smaraldul a fost una dintre cele patru pietre preţioase primite de Regele Solomon de la Dumnezeu, care au oferit regelui Israelului putere peste toată creaţia, potrivit GIA.
Rubinul
Credit: 123RF
Aşa cum am menţionat anterior, rubinul este o varietate a mineralului corindon. Nuanţele roşiatice îi sunt date de prezenţa elementului crom, în combinaţie cu oxidul de aluminiu. Numele provine din latinescul ”ruber”, care înseamnă roşu.
Preţul unui astfel de cristal este determinat în principal de intensitatea culorii. Cele mai strălucitoare cu roşul cel mai închis sunt şi cele mai valoroase, scrie Geology Page.
Duritatea pe scara lui Mohs a rubinului este de 9.
Cele mai cunoscute depozite sunt în Myanmar, în Munţii Himalaya şi în nordul Vietnamului, unde se formează de obicei în marmură, în strate distribuite neregulat în aceste formaţiuni. Marmura este o rocă metamorfică, adică se formează atunci când calcarul este supus unor temperaturi şi presiuni ridicate. Marmura are conţinut scăzut de fier, astfel rubinul care provine din aceste depozite este sărac în acest element, de aceea, acestea au o culoare de roşu intens, scrie GIA.
În alte zone, rubinul este găsit în bazalt, deci are un conţinut ridicat de fier, ceea ce face ca pietrele să fie mai întunecate, cu un roşu mai puţin intens.
În sanscrită, rubinul se numeşte ratnaraj, care înseamnă regele pietrelor preţioase. De asemenea, roşul este culoarea celor mai intense emoţii – iubire, furie şi pasiune, aşadar este asociat cu simboluri ale puterii şi dorinţei. Culturile antice îl asociau cu sângele, având culori asemănătoare cu acesta. Şi astăzi, rubinul este cadoul perfect pentru persoana iubită.
Rubinul este piatra care a fost considerată cea mai preţioasă dintre cele 12 create de Dumnezeu, fiind menţionată de patru ori în Biblie, în asociere cu atribute precum frumuseţea şi înţelepciunea, relatează GIA.
Safirul
Credit: 123RF
Cel mai cunoscut tip de safir este cel de un albastru pur, dar culorile variază de la albastru-verzui la albastru-violet. De asemenea, numele de „safir” se poate aplica oricărui corindon care nu este roşu şi care nu poate fi considerat rubin, scrie GIA.
Astfel, safirul poate avea impurităţi de fier, titan, crom, cupru sau magneziu care îl fac albastru, galben, violet, portocaliu şi respectiv verde. Safirele pot fi găsite în anumite sedimente sau în formaţiuni cu roci mai dure, scrie Geology Page.
Datorită durităţii sale remarcabile, 9 pe scara Mohs, şi a ocurenţei sale destul de răspândite, safirul este folosit şi în industrie, nu numai ca ornament, precum componente optice ale diferitelor instrumente ştiinţifice.
Ca ornament, întrucât poate veni în diverse culori, safirul este folosit de designeri pentru crearea bijuteriilor bogate în culori. Mai mult decât atât, unele pietre au proprietatea de a-şi schimba culoarea în funcţie de modul în care bate lumina.
Surse cunoscute de safir sunt în Madagascar, Tanzania, Sri Lanka, Myanmar şi Australia, dar cea mai cunoscută este Kashmirul, de unde provin safirele de un albastru pur.
În multe tradiţii, safirul simbolizează nobilitate, adevăr, onestitate şi loialitate, decorând de-a lungul timpului veştmintele membrilor regalităţii şi ai preoţimii.
Asocierea cu regalitatea şi iubirea a fost întărită în 1981, atunci când Prinţul Charles al Marii Britanii a oferit inelul de logodnă cu safir albastru Prinţesei Diana, relatează GIA.
În Antichitate, safirul a fost asociat cu albastrul, iar cuvântul provine din grecescul ”sappheiros”.
Diamantul
Credit: 123RF
Cu duritate 10 pe scara Mohs, diamantul este cel mai dur material natural de pe Pământ. Se formează la temperaturi şi presiuni extrem de mari care există la adâncimi chiar şi de 150 de kilometri. Este format numai din carbon, la fel ca grafitul. În timp ce acesta din urmă este atât de fragil încât poţi scrie cu el, diamantul este atât de dur încât poate fi zgâriat doar cu un alt diamant. Acest lucru se datorează structurii cristaline, care la diamant este cubică. Astfel, cristalul este izometric, adică distanţa dintre atomii de carbon fiind aceeaşi în orice direcţie, scrie GIA.
În afară de utilizarea sa ornamentală, diamantul mai este folosit (de cele mai multe ori în versiunea sa sintetică), în industrie ca material de tăiat, perforat sau şlefuit alte materiale. Este folosit în unele sape ale forajelor, putând să treacă prin formaţiuni dure precum granitul.
Cea mai cunoscută zonă din care se exploatează este Kmberly din Africa de Sud – de aici provine numele de kimberlit, un tip de diamant, care nu se găseşte numai în Kimberly. Alte zone importante de unde se exploatează sunt India, Brazilia, Rusia şi Statele Unite, scrie Geology Page.
Chiar şi numele acestuia, grecescul ”adamas”, care înseamnă „invincibil”, spune destule despre duritatea diamantului.
Naturalistul roman, Pliny a spus în primul secol e.n. că „diamantul este cel mai valoros, nu doar dintre toate pietrele preţioase, ci dintre toate lucrurile din lume”.
Un diamant trebuie să treacă prin multe pentru a ajunge pe rafturile cu bijuterii; de la exploatarea acestuia la procesele îndelungate de şlefuire. Găsindu-se la adâncimi extraordinar de mari, extracţia diamantului este dificilă şi de multe ori rezultă în cunoscutele cariere în formă de pâlnie (imaginea de mai jos).
Mina Mir, Rusia. Credit: 123RF
Deşi diamantul este „piatra de temelie” a pietrelor preţioase de-a lungul istoriei, prima utilizare ca ornament fiind în India în jurul anului 500 î.e.n., piaţa a manifestat o continuă evoluţie chiar şi în a doua jumătate a secolului al XX-lea, cu descoperirea mai multor depozite în Australia, Canada şi Botswana, conform GIA.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole: