Într-un experiment recent, un om de ştiinţă a constatat că peştele Electrophorus electricus din America de Sud urmăreşte obiectele de mari dimensiuni, aflate în mişcare şi parţial submerse, pentru a-şi descărca şocurile electrice pe ele.
Constatarea vine să sprijine o cercetare mai veche despre pescuitul anghilei, scrisă de naturalistul german Alexander von Humboldt.
În anul 1800, Humboldt a observat că pescarii nativi din Venezuela pescuiesc ţiparii electrici prin „pescuit cu cai”. Bărbaţii aduceau caii într-un bazin plin de noroi care conţinea ţipari electrici, provocând anghilele să atace caii în mod repetat. După ce anghilele oboseau şi înecau câţiva cai, nativii capturau în condiţii de siguranţă peştele de aproape 1,5 metri lungime.
Această povestire celebră a fost repetată şi ilustrată de mai multe ori de-a lungul anilor, dar mulţi au fost sceptici cu privire la veridicitatea acestor informaţii , inclusiv cercetătorul Kenneth Catania, biolog la Universitatea Vanderbilt.
În timp ce realiza experimente anterioare, Catania transfera anghilele dintr-un acvariu casă într-o cameră experimentală. El folosea o plasă, care avea bordura şi mânerul metalice. El a observat că, în timp ce plasa se apropie de anghilă, peştele adesea era gata să se năpustească.
Sursa foto: Wikipedia
„Peştele îşi orienta bărbia spre mânerul şi sărea din apă, în sus, de-a lungul mânerului spre mâna mea. Purtam mănuşi, aşa că nu a fost niciun pericol de a fi electrocutat, dar oricum a fost o experienţă destul de şocantă”, spune Catania.
Catania a observat, însă, că anghilele electrice îşi coordonau salturile cu impulsurile de înaltă tensiune, indicând că acest lucru ar putea fi mai mult decât un răspuns simplu de evacuare.
Pentru a măsura tensiunea şi curentul acestor impulsuri, Catania a scufundat o tijă conductoare şi o placă în apa din acvariul anghilei.
Ţiparii au sărit şi au electrocutat tija şi placa, iar tensiunea şi amplitudinea curentului creştea pe măsură ce anghilele săreau mai sus.
În cele din urmă, video încetinit cu slow-motion a dezvăluit că anghilele îşi îndoaie gâtul pentru a menţine contactul între organele lor electrice şi obiectul ce le ameninţă. Această strategie îi permite anghilei să livreze o mare parte din puterea ei electrică, care în mod normal este distribuită către toată apa din jurul lor, în mod direct către obiectul pe care-l ameninţă.
Potrivit lui Catania, aceste atacuri par a fi cele mai eficiente împotriva animalelor de pradă terestre sau semiacvatice.
„Mulţi au fost sceptici faţă de revendicarea originală a lui Humboldt, inclusiv eu, dar acest studiu arată că istoria lui ar putea fi adevărată”, afirmă Bruce Carlson, biolog de la Universitatea Washington din St Louis.
Acest studiu a demonstrat că anghilele au un „grad surprinzător de sofisticare şi de nuanţă” în ce priveşte metoda de a detecta şi manipula prada, dar şi pentru a evita prădătorii.
Sursa: National Geographic
Vă recomandăm şi aceste articole: