Ce mai fac marmotele din România?

Cine şi ce este o marmotă?

 

 

Marmotele pe care puţinii norocoşi au ocazia să le surprindă în libertate în zona pajiştilor şi golului alpin din Carpaţi fac parte din specia marmotei alpine (Marmota marmota) care trăieşte îndeosebi în Munţii Alpi, Tatra, Pirinei, Jura, Vosgi şi Apenini.

 

Deosebită de speciile de marmote nord-americane şi asiatice, marmota europeană trăieşte la altitudini cuprinse între 800-3.200 metri. La ora actuală, mai supravieţuiesc un număr de 15 specii de marmote grupate în familia Sciuridae-lor adică a veveriţelor şi popândăilor. Deci, oricât de surprizător ar părea, marmotele sunt strâns înrudite cu veveriţele, iar dacă cineva le-ar denumi mai în glumă, mai în serios, „veveriţe uriaşe de pământ” nu ar greşi prea mult, căci spre deosebire de suratele lor mai agile şi mai suple care s-au adaptat unui mod de viaţă arboricol, marmotele au devenit expertele traiului galericol, adică al vieţii desfăşurate mare parte în vizuini şi galerii subterane.

 

 Marmotele sunt prin definiţie mamifere diurne, adică îşi desfăşoară activităţile numai pe timpul zilei. De fapt, nu există alt mamifer montan care să iubească zilele însorite mai mult decât le iubesc marmotele, care profită din plin de fiecare rază de soare.

 

 

Marmotele se numără printre cele mai mari şi impozante mamifere rozătoare din lume. Un exemplar adult poate atinge până la 20 centimetri înălţime la umeri şi o lungime corporală de maxim 55 centimetri. Coada este stufoasă şi are cam 13-18 centimetri. Primăvara, aceste rozătoare au o greutate de doar 2-4 kilograme, însă se hrănesc foarte mult astfel încât să acumuleze stratul de grăsime necesar hibernării pe timp de iarnă.

 

Din acest motiv, la mijlocul toamnei marmotele cântăresc între 6-9 kilograme. Culoarea blănii sale este un amestec de nuanţe cenuşii, roşcate şi chiar „blonzii”. Fapt interesant, toate degetele marmotelor au gheare, cu excepţia degetelor mari care au unghii!

 

Aminteam că marmotele iubesc soarele. De fapt îl iubesxc atât de mult încât fac adevărate plaje la soare aşezate relaxat pe câte o piatră mai plată sau o policioară de stâncă. Se crede că astfel marmotele îşi reglează mai uşor temepratura corporală şi scapă în acelaşi timp de pureci şi alte insecte care le parazitează. Doar că în aceste momente  atenţia lor scade, şi marmotele devin extrem de vulnerabile la atacurile celor mai mari duşmani naturali ai lor, puternicele şi oportunistele acvile de munte.

  

Chiar dacă sunt rozătoare care se hrănesc în principal cu plante, rădăcini, seminţe şi fructe de pădure, marmotele consumă uneori şi insecte, păianjeni şi viermi. Mănâncă în special dimineaţa şi după amiaza, iar când nu sunt prădători în preajmă obişnuiesc să mănânce toată ziua. În afară de acvile, marmotele sunt vânate uneori de câte un râs sau un lup care se aventurează în golul alpin.                                                                                                                                                                         

Precum toate speciile de rozătoare sociale, care trăiesc în mari colonii subterane, marmotele şi-au dezvoltat o adevărată artă a comunicării pentru evitarea pericolelor. Toate stau de pază cu rândul, scrutând depărtările , iar la cel mai mic semn de pericol, un individ dă alarma cu un şuierat strident şi sonor, iar toate marmotele fug în siguranţa vizuinelor. Cele care nu se salvează la timp, cad victimă prădătorilor deja amintiţi. Este vorba îndeosebi de puii neatenţi sau de indivizii bătrâni sau bolnavi.

 

Vara este şi anotimpul când marmotele sapă de zor vizunele fără de care le-ar fi imposibilă supravieţuirea pe timpul asprei ierni din munţi. Marmotele caută în special pantele pajiştilor alpine, unde solul este constituit din depozite sedimentare şi unde sunt mai puţine pietre şi stânci.

 

 

Colonia de marmote se adăposteşte într-o adevărată reţea subterană de tuneluri şi camere unde dorm. Animale extrem de curate şi precaute, marmotele îşi căptuşesc cuiburile subterane cu fân uscat pentru o termoizolaţie ideală pe timpul iernii şi îşi sapă de asemenea încăperi în care îşi  fac exclusiv nevoile fiziologice.

 

Simpaticele rozătoare se împerechează primăvara imediat ce ies din hibernare, iar după o perioadă de gestaţie de 33-34 zile, femelele nasc între 2-7 pui orbi, golaşi şi neajutoraţi, care sunt înţărcaţi la vârsta de 40 de zile, devenind independenţi la sfârşitul verii. Puii devin maturi sexuali la vârsta de doi ani de zile. Marmotele trăiesc în natură între 7-10 ani, dar în condiţii de captivitate optime pot atinge şi vârste de 14-15 ani.

 

La începutul toamnei, marmotele se pregătesc deja să înfrutne iarna printr-o perioadă de hibernare adâncă. Perioada obişnuită de hibernare durează de la mijlocul lui octombrie la sfârşitul lui martie, cu mici diferenţe în funcţie de variaţiile anuale de temperatură. Cum se înteţeşte frigul, marmotele se înghesuie unele lângă altele şi intră într-o stare cataleptică. Rata bătăilor de inimă scade de la 5 bătăi pe minut, ritmul respirator scade şi el la 1-3 respiraţii pe minut, iar temeratura corporală scade la nivelul temperaturii aerului din interiorul vizunii.

 

 

 Marmota noastră este…şuica!

 

 

Resturile osteologice şi arheologice descoperite în munţii noştri demostrează fără tăgadă prezenţa marmotelor în fauna autohonă încă din perioada Paleoliticului şi Mezoliticului.

Nu se cunoaşte cu exactitate momentul dispariţiei marmotelor din Carpaţi, dar toţi cercetătorii vechi care au studiat acest rozător au căzut de acord asupra faptului că marmotele au dispărut de la noi spre mijlocul secolului 19.

 

Deşi slab menţionată în folclorul autohton, medicina populară sau în toponimie, comparativ cu alte animale, există unele date interesante despre ele. În primul rând trebuie să reţinem că denumirea de marmotă este nimic altceva decât un neologism de sorginte franceză pătruns în limbajul academic şi ştiinţific autohton la finele secolului 19. Până atunci, ţăranii români de la munte, la fel ca ciobanii cunoşteau marmota alpină, dar o denumeau cu nume neaoşe, pur româneşti.

 

Deci marmota a fost dintotdeauna prezentă în graiul autohton dar sub denumirile regionale de şuică, şoică, huică şi tuică. Cercetătorul Ion Nania, menţionează în lucrarea sa „Vânatul pe teritoriul României” că între anii 1960-1970 a intervievat sute de persoane în etate de peste 70 de ani, majoritatea ciobani din Munţii Făgăraşului. Întrebaţi despre marmote, bătrânii dădeau din umeri, însă odată ce erau întrebaţi despre şuici toţi îşi aminteau că văzuseră astfel de animale în tinereţile lor când colidau cu oile pajiştile alpine.

 

Mai departe, dacă aruncăm o privire în registrul folcloric şi istoric cu privire la şuici, vom avea surprize importante.  Cum ar fi o baladă populară despre Vodă Căpitan Matei (voievodul Matei Basarab) care a organizat o mare vânătoare în care voinicii săi „Ţapii de pe stânci vânau,/ Şuicile le săgetau…”. În plus există unele sate şi localităţi cu denumirile de Şuici, Şuicoaia, Câmpul Şuica, Şuica de Sus şi Şuica de Jos, Şuiceasca, Poiana Şuicii şi Şuicăneasca.

 

 

Din nefericire, populaţia de marmote pur româneşti a dispărut definitiv din mai multe cauze. În primul rând că Munţii Carpaţi nu sunt atât de înalţi precum Alpii sau Pirineii, deci nu au o zonă alpină foarte largă. Din acest prim motiv, populaţia autohtonă de marmote sau şuici, să fim în ton cu strămoşii noştri, a fost din totdeauna una mică ca şi număr de indivizi în Carpaţii româneşti.

 

Pe lângă acest aspect, şuicile au fost vânate masiv pentru blănurile lor scumpe, foarte preţuite în medicina populară, deoarece se credea că brâiele din blană de marmotă vindecă durerile de şale. Se credea că blana de marmotă proaspăt jupuită calma durerile de gută, iar în vechime guta era boala frecventă la clasei nobiliare, deci orice cioban, ţăran sau vânător care prindea marmote spera astfel la un câştig gras. Carnea de marmotă era considerat un aliment extraordinar de fortifiant pentru femeile gravide, iar untura de marmotp era folosită tratamentul reumatismului, luxaţiilor, afecţiunilor pulmonare, colicilor abdominale. 

 

Şuicile erau îndeosebi prinse în capcane amplasate la ieşirea din vizuini. Alt factor care le-a periclitat atunci, şi care şi în prezent este o ameninţare majoră, este intensificarea oieritului în golul alpin. Păşunatul intens, aducea în habitatul şuicilor numeroşi câini ciobăneşti care le atacau continuu. De teama hărţuielilor câinilor, marmotele se temeau să iasă din vizuini şi să se hrănească corespunzător, astfel încât nu reuşeau să acumuleze cantitatea de grăsime care să le ajute să hiberneze. Multe mureau astfel de frig şi epuizare în timp ce hibernau…

Aşa au dispărut şuicile noastre.

 

Însă în anul 1964, o serie de silvicultori şi naturalişti români au propus reintroducerea marmotei în fauna noastră. După un studiu de teren, s-a recomandat reintorducerea lor în zonele alpine ale Munţilor Retezat, Parâng şi Făgăraş. Aşa că în ziua de 23 iunie 1973 au fost aduse cu avionul din Franţa, un număr de 35 de marmote capturate în Alpi. Dintre acestea, 20 de marmote au fost eliberate în căldarea Arpăşelului din Făgăraş, 13 exemplare în Munţii Rodnei, şi o pereche a ajuns la Zoo Băneasa. Tot din Franţa a fost adus un transport de 17 marmote eliberate în Retezat de unde au colonizat natural şi Parângul.

 

 

La nivelul anului 1980, trăiau deja în Carpaţi un număr de circa 250-300 de exemplare de marmote, fauna ţării recâştigând asfel o specie deosebit de frumoasă şi importantă pentru sănătatea ecosistemului alpin din Carpaţi. Tot în acea perioadă marmotele din Făgăraş au început să colonizeze şi masivul Piatra Craiului.

 

Într-un studiu din anul 2008 cercetătorii Herrero J., Zima J şi Ioan Coroiu estimează că ar trăi în Carpaţi un efectiv de circa 1.500 de marmote, cu toate că este de neînţeles de ce este umflată şi vehiculată o cifră ireal de mare în condiţiile actuale când presiunea antropică asupra munţilor a crescut cu mult faţă de perioada comunistă, când distrugerea naturii alpine era foarte bine ţinută în frâu comparativ cu situaţia actuală.

 

Astfel, în prezent, a crescut numărul câinilor şi turmelor de oi din zona alpină, a crescut şi numărul de turişti, unii dintre ei găsind ceva estraordinar de important în aruncatul cu pietre în marmote, plus creşterea numărului braconierilor.

În aceste condiţii se impune parcă de la sine înăsprirea amenzilor şi pedepsele contra celor care distrug habitatul marmotelor sau braconează aceste animale reintroduse cu greu în fauna României.