Cine este „Bufonul” haitei şi alte lucruri fascinante despre lupi

O serie de cercetări paralele asupra comportamentului social al lupilor au scos la iveală faptul că exemplarul cu statutul social cel mai de jos, nu este doar exemplarul care mănâncă de fiecare dată ultimul şi poate fi atacat de toţi ceilalţi lupi, dar în zilele în care haita nu a vânat şi nivelul de stres al indivizilor este ridicat, exemplarul inferior pe scara ierarhică se poartă ca un fel de bufon, încercând să detensioneze atmosfera şi să îmbuneze toţi lupii. Cercetătorii cred că prin acest compotament, lupul inferior încearcă să-şi întărească relaţiile de prietenie şi supunere cu restul haitei, pentru ca în cazul în care haita continuă să nu găsească prăzi, el să nu ajungă atacat şi în final mâncat de foştii săi tovarăşi.

 

Lupul este cel mai mare canid sălbatic. Conform unor date destul de controversate, cel mai mare lup din America de Nord, a fost împuşcat în anul 1939, undeva în centrul Alaskăi şi cântărea 79 de kilograme. Însă cel mai mare lup din lume se pare că a fost împuşcat în Europa, undeva în Regiunea Poltava din Ucraina. Lupul ar fi cântărit 86 de kilograme. În mod normal, greutatea medie a lupilor din Eurasia este de 38,5 kilograme, iar a celor din America de Nord, de 36 kilograme.

 

 

Inclusiv lupii din România ating dimensiuni impresionante. De altfel, ţara noastră deţine recordul mondial la trofeul blănii de lup, printr-un lup vânat în anul 1985 la Sărişor, Judeţul Suceava. Blana acestui exemplar a întrunit 187, 17 puncte C.I.C. Recordul nostru naţional la craniu de lup este şi el de 45,30 puncte C.I.C., foarte aproape de recordul mondial de 46,88 puncte.

 

Lupii se împerechează uneori cu câinii, hibrizii rezultaţi fiind deosebit de periculoşi, deoarece au moştenit de la câini lipsa fricii faţă de om.

 

Lupii sunt carnivore extrem de oportuniste şi nu vor rata niciodată orice ocazie de a se hrăni. Cum lupii trăiesc într-unele dintre cele mai dure şi ecosisteme de pe planetă, câteodată prăzile sunt rare, iar lupii flămânzesc. Din această cauză, lupii recurg la acte de canibalism. Atunci, cei mai slabi şi mai bolnavi indivizi ai haitei sunt atacaţi şi consumaţi de cei mai puternici. La fel, când două haite se întâlnesc şi se luptă feroce pentru pradă sau teritoriu, indivizii căzuţi în luptă sunt mâncaţi de lupii supravieţuitori.

 

 

Precum alte specii redutabile de canide sălbatice precum dolii şi câinii sălbatici africani, lupii îşi mănâncă deseori prăzile de vii. Spre deosebire de urşi şi feline care sunt capabili să-şi ucidă prăzile pe loc, lupii nu au arme anatomice capabile d easemenea performanţe atunci când întâlnesc prăzi mari precum cervide sau mistreţi. Prada este atacată de întreaga haită, iar supiii sfâşie picioarele de dinapoiale prăzii şi abdomenul. Tot atunci încep să se hrănească pe loc înainte ca prada să intre în colaps şi să moară.

Fapt neaşteptat, prada nu simte atunci nicio durere, căci stresul şi apropierea sigură a morţii îi induce acesteia o stare cataleptică.

 

Conform unei străvechi credinţe populare româneşti, oricine zăreşte un lup în zorii zilei de Crăciun sau de Anul nou, aceluia îi va merge bine tot anul următor.

 

Tot în folclorul arhaic românesc se crede că acel bărbat care reuşeşte să intre în posesia unui fir de păr din coada unui lup, va cîştiga dragostea oricărei femei.

 

 

Românii au arătat din cele mai vechi timpuri un respect deosebit pentru lupi. Drept dovadă, în calendarul popular există nu mai puţin de 35 d ezile dedicate lupului, pentur ca acesta să cruţe animalele domestice. Zilele şi săbătorile dedicate lupilor cad pe datele de 16, 25-30 ianuarie, 1-3 martie, 26-28 septembrie,  26 octombrie, 12-16, 21 şi 30 noiembrie. În acele zile erau interzise toate muncile câmpului şi cele din gospodărie, cu o singură activitate permisă ritual: fierberea rufelor.

 

Atunci când are hrană din belşug, un lup poate mânca până la 7 kilograme de carne dintr-o dată.

 

În credinţele, folclorul şi mitologia românească, lupul este singurul animal care vede dracii pe care-i alaergă şi-i sfâşie în ziua de Bobotează. Ca orice altă mare divinitate a naturii, şi în tradiţiile noastre, el pedepseşte şi ajută credincioşii.

 

În multe părţi ale zonelor locuite de români, şi îndeosebi în cele muntoase, copiii grav bolnavi erau odinioară botezaţi cu numele de Lupu, după un alt ritual decât cel creştin. Se credea astfel că micuţii se vor însănătoşi şi vor deveni dârji şi puternici precum lupii. La fel se credea şi despre urşi.

 

În credinţele şi legendele româneşti, urletele lupilor sunt nimic altceva decât rugăciuni şi invocări ai patronilor lor: Sânpetru de Iarnă, Filipul cel Mare sau Filipul cel Şchiop, Sântandrei, Sânicoară.

 

În astronomia populară românească, constelaţia Leul Mic era denumită Lupăria sau Haita de lupi.

 

 

Haita de lupi cuprinde între de obicei între 5-15 exemplare, fiind documentate şi haite foarte mari alcătuite şi din 42 de indivizi.

 

Lupii nu tolerează în teritoriul lor alte rude mai mici precum coioţii, şacalii, vulpile şi câinii enoţi. Aceste specii sunt gonite pe loc sau chiar ucise.

 

Singurul prădător natural al lupilor este tigrul.

 

Lupul era atât de temut şi de hăituit în Evul Mediu european, încât în multe state de atunci apăruseră vânători specializaţi strict în uciderea lupilor.

 

Prima recompansă pusă pe capul unui lup ucis a fost dată în Antichitate de către Solon din Atena care oferea suma de cinci drahme de argint către orice vânător care ucidea un lup, şi o drahmă de argint pentru fiecare lupoaică ucisă.

 

La scurtă vreme după ce comuniştii au luat puterea în România, aceştia au declarat lupul drept  „Duşman al clasei muncitoare şi al ţăranilor români”.

 

Tot în bogata şi deosebit de interesanta mitologie românească, toţi lupii se adună de două ori pe an, şi anume în nopţile de 16 februarie şi de 30 noiembrie, pentru a primi hrana rânduită şi împărţită de patronii lor, Sfântul Petru, Sfântul Andrei şi Sfântul Trif, sau Trifon Nebunul, ai căror câini personali sunt.

Aceştia le dau bucăţi dintr-o pâine rotundă care nu se termină niciodată. Ei nu au voie să atace animalele domestice decât cu permisiunea patronilor lor, în caz contrar vor fi siliţi să mănânce doar pământ.

 

 

În Evul Mediu european, populaţia şi clerul credeau că vrăjitorii se preschimbau în lupi pentru a se duce astfel la Sabat, în timp ce vrăjitoarele purtau la aceleaşi ocazii jartiere din blană de lup.

 

În unele credinţe musulmane, lupoaica era văzută drept încarnare a dorinţei sexuale, fiind astfel un obstacol în drumul pelerinului care mergea la Mecca.

 

În credinţele pre-creştine autohtone se credea că lupul era un spirit totem care întâmpina şi călăuzea sufletul după moarte. În Cântecele Zorilor, lupul este călăuza sufletului omului pe cărările întortocheate şi periculoase care duc la Rai.

 

 

Conform unor vechi credinţe ale ciobanilor şi păstorilor români, carnea oilor ucise sau muşcate de lupi trebuie aruncată sau dată la câini, căci nu ar mai fi comestibilă.

 

Forţa muşcăturii unui lup este de două ori mai mare decât a unui câine ciobănesc german.

 

În Roma Antică, prostituatelor li se spuneau lupoaice, de aici provine şi etimologia cuvântului lupanar, adică bordel.