Ursul polar: adevăratul Rege al Nordului

Colosul cel alb

Ursul polar (Ursus maritimus), sau ursul alb cum deseori i se mai spune pe baza coloritului său, este unul dintre acele animale cu care suntem familiarizaţi încă din copilărie. Prin urmare, se pare că l-am cunoaşte îndeajuns. Greşit! Ar spune în cor toţi specialiştii care şi-au dedicat viaţa studierii acestui carnivor grandios. Şi pe bună dreptate, toţi aceşti cercetători susţin că urşii albi ascund încă numeroase mistere legate de adaptările şi evoluţia lor. Bunăoară, oricât de greu ne-ar veni să credem la prima vedere, urşii polari nu sunt altceva la bază decât urşi bruni. Evident, urşii albi de astăzi se constituie într-o populaţie a urşilor bruni, separată de restul speciei, care a fost obligată să se adapteze şi să evolueze în condiţiile mediului arctic.

Chiar şi numele de Arctica, a fost generat pe baza urşilor albi de aici, căci Arctica înseamnă în vechea limbă greacă, Ţinutul Urşilor, de la grecescul arctos-urs…

Noile evidenţe osteologice demonstrează că ursul polar provine direct din ursul brun. O populaţie nordică a acestor urşi bruni a devenit izolată de restul urşilor, acum circa 150,000 de ani, în timpul unei secvenţe de glaciaţiune severă din perioada Pleistocenului.

Din acele timpuri, ursul polar trăieşte exclusiv în zona circumpolară arctică, pe ţărmurile de nord ale Siberiei, Alaskăi, Groenlandei, Canadei şi accidental pe cele ale Scandinaviei. Strămoşul său direct, denumit Ursus maritimus tyrannus era chiar mai mare decât cel mai mare urs polar împuşcat vreodată, căci pe baza fosilelor sale, specialiştii au calculat că strămoşul cel cu proporţii gigantice cântărea în mod frecvent circa 1 tonă şi jumătate…

Nu se cunoaşte cu exactitate numărul urşilor polari din prezent, dar specialiştii estimează că la ora actuală mai trăiesc undeva între 20.000-25.000 exemplare. Dintre toate ţările unde trăiesc urşi polari, Canada adăposteşte cea mai mare populaţie

Şi aici descoperim o nouă particularitate a ursului polar care este descris pe bună dreptate ca fiind singurul animal terestru care trăieşte aproape exclusiv în mediu marin.

Aceasta deoarece, mare parte din an, habitatul ursului polar este marin, uriaşul carnivor trăind şi vânând pe banchiza glaciară care este nimic altceva decât suprafaţa îngheţată a Oceanului Arctic. În afara acestui fapt, urşii polari sunt cei mai iscusiţi înotători dintre toate speciile de urşi, unele exemplare fiind observate înotând în ocean la distanţe de neimaginat, la aproximativ 300 kilometri de cel mai apropiat ţărm.

Prin urmare, chiar dacă înfăţişarea sa este extrem de asemănătoare în aparenţă cu a celorlalte specii de urşi, ursul polar are o serie de particularităţi adaptive care-l difernţiază. Spre exemplu, capul său are o formă alungită, gâtul este proporţional mai lung decât al urşilor bruni, iar umerii mai înguşti, astfel încât ursul alb are o siluetă corporală mai hidrodinamică decât a celorlalţi urşi.

Lista adaptărilor sale nu se opreşte aici. Spre deosebire de rudele lor, urşii polari au gheare mai scurte, dar mai curbate şi mai ascuţite, adaptate mersului pe suprafeţe alunecoase. Caninii sunt lungi şi ascuţiţi, de adevărat carnivor, iar măselele prezintă adaptări la hrana aproape exclusiv carnivoră. De fapt, ursul polar este cel mai carnivor dintre toţi urşii, un vânător perfect, precum o felină mare, dar şi un oportunist desăvârşit. Este de altfel considerat cel mai prădător terestru, precum şi cea mai mare specie de urs din prezent.

Cu toate că în medie, atinge dimensiuni şi greutăţi aproximativ egale cu ursul Kodiak, cel mai mare urs vânat vreodată a fost unul polar. Exemplarul respectiv a fost împuşcat de vânătorul Arthur Dubbs din Medford, statul, Oregon, în anul 1960, undeva în Strâmtoarea Kotezebue din nord-estul Alaskăi.

Colosul alb cântărea fix 1002 kilograme şi ridicat pe labele din spate atingea înălţimea de 3,39 metri. Evident, uriaşul mascul doborât în anul 1960 a fost probabil o excepţie, un uriaş al speciei. Cu toate că urşii polari nu ating dimensiuni comparabile cu ale acestui exemplar record, rămân totuşi nişte animale impozante.

Masculii ating în medie o greutate cuprinsă între 350-700 kilograme, cu o lungime corporală de 2,4-3 metri. Ursoaicele sunt cu mult mai mici, atingând aproximativ jumătate din taliile şi greutăţile masculilor. Ursul polar este aşadar mamiferul cu cel mai mare dimorfism sexual în favoarea masculilor, după foca elefant de mare, printre altele cea mai mare specie de focă din lume.

Ursul cu blana transparentă ?

O mare parte din greutatea totală a ursului polar este reprezentată de stratul gros de grăsime subcutatantă care-i asigură acestuia supravieţuirea în climatul extrem de rece, cu temperaturi care ating şi depăşesc adesea valoarea de -60 de grade Celsius. Aceasta poate atinge în regiunea spatelui grosimea de 10 centimetri. Celălalt mare avantaj al ursului polar în faţa gerurilor şi viscolelor arctice, precum şi atributul care ni-l face cunoscut între toate celelalte specii de urside, este blana sa unică.

Oricât de greu de crezut ar fi, pielea sa este neagră, iar fiecare fir de păr nu este alb, ci transparent, acesta reflectând lumina solară şi creând astfel culoarea albă a întregii blăni. Aceasta atinge lungimea de 5-15 centimetri, în funcţie de zona corpului. Spre exemplu, masculii adulţi au blana mai lungă şi mai deasă pe antebraţe acesta consituindu-se aşadar într-un caracter sexual secundar similar cu coamele masculilor de lei. Urşii polari trăiesc circa 25 de ani în sălbăticie şi cam 40 în condiţii optime de captivitate.

Este un vânător desăvârşit care de cele mai multe ori îşi pândeşte prada precum leii sau tigrii. Se hrăneşte preponderent cu foci, fiind specializat în vânarea lor, precum şi cu peşti, dar este capabil să ucidă şi animale cu mult mai mari decât el precum morsele sau chiar balenele beluga şi narvalii.

Contrar a ce se crede, vânează foarte rar reni. Ursul polar nu are rezistenţa ursului brun, fiind incapabil să-şi alerge prada pe distanţe lungi din cauza supraîncălzirii organsimului. Stratul său gros de gărsime, alături de pielea fără glande sudoripare acţionează împotriva sa când vine vorba de alergat. Acest fapt a fost descopertit de vânătorii moderni care din dorinţa de a nu strica şi murdări cu sânge blana preţioasă a urşilor polari, ajunseseră să-i gonească cu ajutorul elicopterelor, până când bieţii urşi se supraîncălzeau atât de mult încât mureau. În prezent, această metodă de vânătoare, crudă şi inumană, este interzisă în toate statele în care trăiesc urşii polari.

Un urs polar este o forţă a naturii nu doar prin dimensiunile sale şi prin comportamentul prădător, dar şi prin forţa sa. Căci numai un animal extrem de puternic cum este un mascul mare de urs polar poate ucide o morsă, sau poate sparge o banchiză de gheaţă groasă de peste 70 de centimetri prin forţa saltului şi lovirii concomitente cu ambele labe din faţă pentru a prinde şi ucide foca de dedesubt.

Spirit puternic care domneşte într-unul dintre cele mai ostile medii de viaşă de pe Terra, ursul polar nu hibernează asemenea celui brun, ci este activ tot timpul anului. Spre deosebire de toate celelalte mamifere carnivore, urşii polari nu au teritorii delimitate pe care să şi le apere, ci cutreieră neîncetat pe tot parcursul vieţii lor, imensităţile pustiului arctic.

Vieţi în vizuina de gheaţă

Cum masculii nu se luptă între ei pentru teritoriu, singurele lupte date de aceştia sunt cele pentru o carcasă de focă sau morsă, sau au drept subiect accesul la femele în perioada împerecherii. Femelele şi masculii ating maturitatea sexuală la vârste de 4-5 ani. 

Sezonul de împerechere debuează în fiecare an în preajma lunilor aprilie-mai, când calota glaciară începe să dea semne de topire, iar urşii tind să se adune în zonele cu cele mai multe populaţii de foci şi morse.

Odată ce ursoaica a intrat în estru, masculii o pot simţi şi de la distanţa de 100 kilometri, urşii polari fiind de fapt printre mamiferele cu cel mai dezvoltat simţ olfactiv din întregul Regn Animal. După ce ovulul a fost fertilizat, acesta intră într-o fază primară de dezvoltare latentă până în lunile august-semptembrie. Odată rămasă însărcinată, cea mai mare grijă a ursoaicei este aceea de a mânca cât mai mult, căci atât supravieţuirea ei, cât mai ales a puilor săi depinde de rezervele de grăsime de care are nevoie pe perioada iernii.

Căci naşterea Regelui Arcticii are loc în toiul iernii, când viscolele bat nebuneşte, iar temperatura scade cumplit de mult. Atunci, între lunile decembrie-ianuarie apar pe lume puii de urs polar. Micuţii sunt cu adevărat cei mai mici pui de mamifere comparativ cu talia adulţilor, căci dacă ursoaica mamă cântăreşte între 250-450 kilograme, puii săi au doar 800-900 grame la naştere. Ursoaica naşte de obicei doi pui, rar unul sau trei şi excepţional patru-cinci.

Ursuleţii se nasc direct într-o vizuină săpată într-un mal de zăpadă, dar blana caldă a ursoaicei le oferă toată protecţia necesară contra iadului alb care se dezlănţuie afară. Născuţi orbi, surzi şi fără dinţi, ursuleţii de talia unui şobolan, sunt complet dependenţi de mama lor timp de câteva luni pentru hrană şi căldură.

Până în luna aprilie, când iese cu puii prima dată din bârlogul de zăpadă, ursoaica nu mănâncă nimic şi nici nu-şi face nevoile fiziologice. Puii cresc rapid, datorită laptelui bogat în vitamine şi nutrienţi, care are o concentraţie de 31% grăsimi. Puii beneficiază de protecţia mamei până la vârsta de 1 an jumătate- 2 ani, când o părăsesc. În tot acest timp, puii sunt în pericol de a fi ucişi de masculii adulţi, fenomen natural întâlnit şi la multe alte specii de carnivore.

Urşi polari sau urşi grolari?

Ursul polar nu are duşmani sau prădători naturali cu exceptia exemplarelor din aceeaşi specie. Lipsa de hrană îi împinge uneori la acte de canibalism, alături de situaţia în care masculii maturi ucid puii pentru a forţa astfel femelele să intre iarăşi în călduri. În rest, se pare că nici măcar balenele ucigaşe nu se încumetă să-i atace. Singur, omul şi activităţile sale le primejduieşte existenţa.

Ursul polar a avut în trecut o imagine centrală în simbolistica, cultura şi chiar supravieţuirea populaţiilor umane din Arctica. Blana, grăsimea şi carnea sa i-au ajutat şi încă-i mai ajută pe acei oameni să trăiască în acele condiţii extreme. Vânarea sa de către populaţiile indigene nu i-a pus niciodată în pericol specia. Un moment de cumpănă în existenţa urşilor polari, a fost prima jumătate a secolului XX, când erau împuşcaţi anual cu miile pentru blănuri. Alarmate la timp, autorităţile din toate ţările unde trăiesc urşi albi, au lansat o convenţie comună care a interzis vânătoarea în scopuri comerciale, vânătoarea de subzistenţă fiindu-le permisă doar membrilor comunităţilor tradiţionale care depind de existenţa urşilor. Înainte de apariţia armelor de foc vânarea ursului polar era o aventură extrem de periculoasă pentru eschimoşii înarmaţi doar cu arcuri şi lănci.

Prin urmare aceştia au descoperit o modalitate pe cât de sigură, pe atât de crudă şi eficientă pentru a doborâ un urs polar. Vânătorul tăia o bucată îngustă şi ascuţită dintr-un fanon de balenă, lungă de circa un metru pe care o incolăcea strâns şi o introducea într-o bucată de grăsime de morsă. Bucata era aruncată afară unde îngheţa bocnă, de-a lungul unor urme de urs, acela mai devreme sau mai târziu o mânca. Iar în stomacul nefericitului urs, grăsimea se topea iar „nuiaua” ascuţită de fanon revenea la forma iniţială străpungând însă organele interne ale ursului. Bietul animal murea de peritonită, în chinuri groaznice.

Dar cele mai mari pericole pentru urşii polari de astăzi constau în activităţile umane. Poluarea tot mai agresivă a Arcticii a dus la descoperirea de poluanţi periculoşi precum bifenilul policlorinat şi pesticidele clorinate în organismul unor populaţii de urşi. Acumularea acestor substanţe chimice duce la scăderea sistemului imunitar şi la naşterea a tot mai mulţi ursuleţi cu defecte genetice. Alt pericol este reprezentat de deversările de petrol, căci un urs polar care a nimerit accidental într-o pată de petrol va muri de frig, căci această substanţă va face ca blana sa să-şi piardă proprietatea termoizolantă.

Dar cel mai mare pericol este reprezentat de fenomenul de încălzire globală datorat activităţilor industriale ale omenirii. Încălzirea globală se vede cel mai bine la poli şi are ca rezultat topirea exagerată a calotei glaciare. Iar un urs fără o mare îngheţată pe o perioadă cât mai mare din an, va muri de foame, căci stratul de gheaţă care-i permite acestuia să-şi vâneze focile, prada cea mai des întâlnită, se micşorează  îngrijorător de la an la an.

Altă problemă provenită din încălzirea globală constă în diluarea genetică a populaţiilor de urşi albi, din cauza celor bruni. Cum ultimii ani au fost tot mai calzi, iar tendinţa pe viitor este de încălzire continuă, urşii bruni şi-au extins habitatul tot mai mult spre nord, intrând astfel în contacte tot mai dese cu urşii polari. Cum urşii bruni şi cei polari sunt foarte asemănători ca bagaj genetic, au început să se împerecheze. S-au născut astfel tot mai mulţi urşi hibrizi care sunt fertili şi prezintă caractere fiziologice comune cu ambele specii. Noii urşi sunt denumiţi deja „Grolar”  de la grizzly şi polar, şi sunt vânaţi de regulă în Canada şi Alaska.

Doar viitorul ne va spune dacă suntem martorii apariţiei unei noi specii de urşi, sau dacă urşii polari vor reuşi să supravieţuiască în stare pură. Iar în această ecuaţie viitorul urşilor este strâns legat de cursul pe care îl va lua omenirea.

Oricum, o lume în care să fie prezent şi Regele Arcticii nu poate fi decât minunată!