Nevăstuica: cel mai mic carnivor din România

Fumoasă, delicată, irezistibilă, mortală, necruţătoare!

 

Văzută de aproape, sau cel mai adesea în vreun documentar referitor la speciea ei, nevăstuica atrage instantaneu privirea. Întâlnirile cu ea sunt rare, neprevăzute şi în primul rând foarte scurte. Nici nu ai apucat bine să te dumireşti asupra ei şi deja a dispărut cu iuţeala fulgerului.

 

Acest demn reprezentant al carnivorelor din familia Mustelidelor (care mai cuprinde rudele ei apropiate precum, jderii, dihorii, nurcile, vidrele şi bursucii) ştie să dispară înainte să fie văzut cu adevărat.

 

Să fie peste tot şi nicăieri, iată filozofia de viaţă a acestui vioi animal de pradă!

 

Nevăstuicile aparţin genului Mustela nivalis, iar la ora actuală cercetătorii au reuşit să identifice un număr de 18 subspecii. Cele mai multe nevăstuici din ţara noastră aparţin subspeciei Mustela nivalis nivalis.

 

 

A doua subspecie de nevăstuică de la noi, este Mustela nivalis boccamela, subspecie foarte rară în România, fiind identificată până acum numai în patru puncte din ţară, la Malcoci în Dobrogea, la Ciulniţa, la pădurea Comana şi lângă Braşov. Este foarte asemănătoare cu specia nominată, doar că are coloritul blănii mai deschis.

 

Cel mai mic mamifer carnivor din lume este nimeni alta decât tot o subspecie de nevăstuică din estul Siberiei, anume Mustela nivalis pygmaea, mai mică chiar decât nevăstuica europeană care trăieşte la noi. Nevăstuicile trăiesc pe un areal mare care cuprinde Eurasia, America de Nord şi Nordul Africii. Sunt cu adevărat nişte carnivore mignone!

 

 

Masculii au o lungime cuprinsă între 15-26 centimetri, la care se adaugă lungimea cozii de doar 4-8 centimetri. Greutatea variază între 60-150 grame. Femelele sunt sensibil mai mici, atingând doar 32-80 grame. Nevăstuica are o blăniţă roşcat castanie, cu partea ventrală alb curat. Linia de demarcaţie între coloritul ventral şi cel dorsal este ondulată, acest detaliu fiind unul important în diferenţierea ei de ruda ei foarte asemănătoare dar mai mare, hermelina (Mustela erminea). Alt mijloc clar de evidenţiere între cele două mici mustelide este coada. Indiferent de anotimp, la hermelină vârful cozii este negru.

 

La vânătoare !

 

În ciuda taliei sale nevăstuica este capabilă de performaţe mai impresioante decât ale carnivorelor mari precum leul, tigrul, leopardul, hiena, lupul, ursul. Este capabilă să ucidă un iepure care are de 5-10 ori greutatea sa.

 

Dacă păstrăm proporţiile, un leu ar trebui să ucidă singur un elefant! Vânează atât ziua, cât şi noaptea, preferând totuşi atacurile pe timp de zi.

 

 

Se hrănesc aproape exclusiv cu rozătoare precum şoarecii, şobolanii, hârciogii, popândăii, gerbilii şi iepurii de vizuină. Nu refuză nici păsări, şopârle sau broaşte. În cazuri foarte rare ruşesc să doboare cocoşi de munte sau iepuri de câmp.

 

Conformaţia lor corporală este adaptată pentru urmărirea şi uciderea prăzii în adâncul vizuinelor, dar pot vâna excelent şi la suprafaţă. Şoarecii sunt ucişi pe loc cu o muşcătură precisă la baza craniului prin care este secţionată coloana vertebrală.

 

 

Prăzile mai mari sunt doborâte cu muşcături la carotide, după care nevăstuica se retrage şi aşteaptă ca prada să oară în urma pierderii de sânge. Totuşi aşa mică cum este, nu-i deloc departe nici ea de lista de bucate a prădătorilor ei naturali. Printre cei mai înverşunaţi duşmani ai ei se numără dihorii, samurii, vulpile, pisicile sălbatice, bufniţele mari, ulii porumbari şi şorecari şi acvilele.

 

Viaţă de nevăstuică

 

În ţara noastră are încă o răspândire largă, fiind întâlnită din deltă până aproape de golul montan. Preferă totuşi, terenuri uscate cu tufişuri dese, mărăcinişuri, grămezi de lemne şi pietre, unde-şi poate găsi urgent adăpost, zone cu frunze uscate, margini de păduri, poieni, dar şi pe lângă case şi gospodării, îndeosebi în şure, hambare, căpiţe de fân şi glugi de coceni.

 

Tot acolo îşi stabileşte şi vizuina. Cu exepţia sezonului de împerechere care durează din martie în august, nevăstuicile duc o existenţă singuratică. Gestaţia durează în medie 5-7 săptâmâni, fără perioadă de latenţă cum au celelalte specii de mustelide din zonele reci şi temperate. La sfârşitul perioade de gestaţie, nevăstuica aduce pe lume între 6-8 pui care sunt lipsiţi de vedere între 22-25 zile.

 

Puii, printre cei mai frumuşei şi irezistibili din întreg Regnul Animal, sunt alăptaţi o lună de mama lor, după care încep să exploreze lumea. Imediat după înţărcare, puii îşi urmează mama la vânătoare exersând tehnicile şi stratagemele care mai târziu le vor asigura supravieţuirea .

 

 

La trei luni se descurcă deja pe cont propriu fiint total independenţi. S-a constatat o mortalitate mult mai mare în rândul puilor masculi, puţini ating vârsta de un an de zile. Cauza o reprezintă înclinaţia lor naturală de a fi mai independenşi şi de a călători departe în zone necunoscute pentru a-şi stabili propriul teritoriu. Astfel de aventuri se dovedesc de obicei fatale pentru puiandrii lipsiţi de experienţă, respectiv vulnerabili la atacurile prădătorilor.

 

Cu toate că majoritatea timpului o petrece pe sol şi în vizuini, nevăstuica nu se teme deloc de apă, fiind şi o bună înotătoare.

Nevăstuica este un animal deosebit de preţios pentru agricultura ecologică, acolo unde nu se folosesc pesticide pentru uciderea şoarecilor.

 

 

Prin hrana ei, compusă aproape exclusiv din rozătoare, nevăstuica este extrem de folositoare agriculturii şi silviculturii. Pe baza studiilor de teren, o singură nevăstuică ucide anual între 2.000-3.000 şoareci şi şobolani.

 

Datorită mobilităţii sale accentuate, mişcările rapide şi sigure fac ca aproape întotdeauna să iasă învingătoare din confruntarea cu prada.

 

Deşi mai mică decât şobolanul , nevăstuica îl atacă des, făcând uneori adevărate depozite din cadavrele acestor rozătoare. Cât este mică, nevăstuica este o războinică de temut. Se apără cu mare curaj de câini, iar pisica domestică îndeajuns de curajoasă care s-a încumetat să prindă o nevăstuică, garantat nu ma mai încerca a doua oară.

 

De fapt, vechii greci au domesticit-o înainte de a avea pisici domestice, pentru stârpirea şoarecilor.

 

Nevăstuica cea leneşă, „rea de muscă” şi românii

 

Romanii credeau că întâlnirea cu o nevăstuică este un semn nefast, considerând că acest animal iute şi mobil este în stare să fure norocul celui care a văzut-o. Şi la români părerile erau împărţite în privinţa sa. În lumea satului se credea că întâlnirea unei nevăstuici de către o femeie aducea ceartă în casă, iar de către un flăcău care merge la horă însemna scandal şi bătaie cu altul pentru o fată.

 

Acestea ar fi moşteniri directe dintr-un fond etnologic balcanic sau roman. Există în schimb, şi credinţe sau superstiţii  pe un fond străvechi indoeuropean. Pe baza lor au apărut poveştile care circulă pe întreg spaţiul românesc cu privire la metamorfozarea unei fete sau femei rele sau leneşe în nevăstuică.

 

La fel au circulat şi metodele arhaice de a o alunga de lângă gospodărie. Se crede aşadar că poate fi izgonită prin punerea de câlţi sau lână pe o furcă sau un fus acolo unde apare, deoarece nevăstuica cum vede furca şi lâna zice:

 

„Mi-e aşa o lene să torc, mai bine plec de aici” (Artur Gorovei-Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti 1915).

 

 

Numele acestui carnivor în limba română, omonim cu substantivul nevastă este de origine slavă şi este de fapt concretizarea unui mitologem răspândit la multe popoare europene şi asiatice, prin care Mustela nivalis este asociată nevestei sau fetei tinere.

 

Nevestja la sârbo-croaţi, Nevestulka la bulgari, Braut la germani, Donnola la italieni, Bellete (Frumuşica) la francezi, Gelingik la turci, Menyet (Mireasa) la unguri, Nuseza la albanezi, Comadreja (năşica, cumetriţa) la spanioli

 

Nevăstuica apare aşadar în poveşti şi mituri ca metamorfoză a unei femei tinere, blestemată de soacră pentru diferite păcate.

Uneori această nefastă metamorfoză este opera unei divinităţi aplicată unei fete drept pedeapsă pentru lene, excese sau perversiuni sexuale. În miturile noastre autoarea metamorfozei în nevăstuică este Sfânta Vineri după ce bărbatul i se plânge Sfintei că nevasta sa este leneşă şi „rea de muscă”.

 

Sfânta Vineri, care patronează peste tors, dereticat şi curăţenia casei îi spune soţului ghinionist:

„Bine omule! Când te vei întoarce acasă , n-ai să mai găseşti nevastă, ci o dihanie cu patru picioare, şueaţă şi frumoasă. Aşa dihanie a rămas din nevasta ta şi d-aici încolo o să-i zică lumea nevăstuică. Am făcut-o aşa pentru faptele ei cu lumea şi cu tine, dar răutăţii celei mari ce-o are în suflet nici eu nu am ce-i face. D-aia nevăstuica o să fie tot rea şi înveninată, iar vita muşcată de ea moare, de nu te-ai folosi de un singur leac: să dai vitei să bea apa trecută printr-un burduf ce-a fost făcut tot din piele de nevăstuică”, – Tudor Pamfile, Duşmani şi prieteni, Bucureşti 1916.

 

 

Blăniţa de nevăstuică a fost aşadar considerată remediu universal pentru vindecarea de orice muşcătură atât la om, cât şi la animalele sale domestice. Capacitatea vindecătoare a nevăstuicii se explică şi prin complexitatea şi ambivalenţa naturii sale chtoniene, căci pielea sau diferite fragmente corporale ale vietăţile chtoniene au capacităţi de regenerare. 

 

Este fără îndoială o observaţie bazată pe un adevăr. Muşcătura nevăstuicii, la fel ca în cazul oricărui carnivor sălbatic este periculoasă, locul respectiv se umflă şi se infectează.

 

Dentiţia nevăstuicii prezintă resturi din carnea animalelor consumate, resturi alterale şi infestate de bacterii şi alte microorganisme care odată ajunse în sânge provoacă infecţii.  

 

Atât în poveştile românilor, cât şi în mitologia popoarelor slave şi balcanice, nevăstuica are atributele unei divinităţi a casei şi gospodăriei, însă o divinitate foarte răzbunătoare şi capricioasă. Slavii credeau că în nevăstuică se încarnează sufletul stăpânei casei.

 

Precum orice spiriduş, nevăstuica are şi atribute de paznic al vitelor, va patrona căsătoriile şi treburile casnice ale femeilor. Deşi în general în folclorul românesc nevăstuica rămâne o făptură predilent malefică, se observă urmele unui gen de sacralizare a sa, căci omorârea ei trebuie evitată.

 

„Când vezi o nevăstuică, să-i dai pace mai bine, că de-i vrea s-o omori şi nu-i putea, atunci îţi muşcă o vită şi moare”, după cum a consemnat din nou folcloristul şi etnologul Artur Gorovei.

 

Nevăstuica, alături de rudele sale hermelina, vidra, nurca, jderii, dihorul şi bursucul a fost vânată din cele mai vechi timpuri pe întreg teritoriul Ţărilor Române, fiind numeroase documente istorice care certifică acest lucru. Printre cele mai interesante este Pravila de la Govora dată de voievodul Matei Basarab în anul 1640, care prevede pedepsirea celui care mănâncă animale socotite spurcate, printre care şi nevăstuica. Interdicţia era dată în cazurile de vrăji şi descântece date de babe şi solomonari.

 

Nevăstuica a fost dintotdeauna un vânat al ţăranilor, care îi cunoşteau tainele, traseele şi locurile de trai unde-i puneau capcanele.

„Cruciada” bietei nevăstuici şi-a atins apogeul sub regimul comunist care a declanşat o adevărată campanie naţională între anii 1949-1952 împotriva mamiferelor carnivore şi a păsărilor de pradă, învinuite pe nedrept că distrug vânatul ba chiar „sabotează construirea comunismului în Republica Populară Română”. Săraca nevăstuică…

 

 

  „Nevăstuicile sunt fiare mici, foarte sângeroase pe care le întâlneşti aproape pretutindeni, din preajma caselor până la mijlocul pădurii. Nevăstuica atacând animale mult mai mari decât ea, e foarte păgubitoare vânatului mărunt. De aceea trebuie combătută cu toate mijloacele”, broşura Distrugeţi Răpitoarele editată de A.G.V.P.S în anul 1955.

 

Prigoana faţă de nevăstuică a continuat, astfel încât în anul 1972, vânătorii din sectorul 1, Bucureşti sunt lăudaţi în publicaţiile de profil pentru că au ucis 5 nevăstuici…

 

Se estimează că la nivelul anului 1968 în România trăiau între 10.000-11.000 nevăstuici, dintre care se vânau anual circa 5.000 exemplare. A fost şi este ucisă în special de vânătorii care cred că le ucide iepurii şi puii de fazani. Conform datelor recente, numărul lor este în scădere drastică.

 

Cu toate acestea, cum deja ne-am obişnuit în România, nevăstuica se vânează încă. Asta deşi încă din anul 1965, unii cercetători atrăgeau atenţia asupra rarităţii sale, propunând interzicerea totală a vânătorii.

 

Să sperăm deci, că acest mic şi drăgălaş carnivor va supravieţui şi pe viitor în fauna noastră. Pierderea sa ar fi nu doar un păcat, ci ar provoca creşterea explozivă a numărului şoarecilor şi şobolanilor.