Bourul: simbolul dispărut al Moldovei

Strămoşul direct al vitelor domestice din prezent se pare că a apărut undeva în perioada pleistocenului şi a avut centrul genetic în nord-vestul Indiei, de unde s-a răspândit în Eurasia şi nordul Africii. Pe un teritoriu imens, cuprins între Insulele Britanice şi Peninsula Coreeană, plus Africa din Maroc până în Egipt, paleontologii au identificat trei specii de bour cu populaţii distincte.

 

Bourul asiatic (Bos primigenius nomadicus) era relativ mic, avea culoarea roşcată, o constituţie îndesată şi trăia în India. Bourul african (Bos primigenius africanus) trăia în Africa şi era mai zvelt decât cel indian.

 

Ultima specie de bour, cel care a trăit şi pe meleagurile noastre, era impunătorul bour european (Bos primigenius primigenius). Era cel mai masiv şi agresiv bour, mult mai mare decât rudele sale şi a fost strămoşul direct al raselor primitive de vaci din Europa şi Asia Centrală. 

 

 

Bourul era mai mare şi mai solid construit decât vitele domestice sau chiar cele sălbatice.

 

Era prin urmare mai mare chiar decât zimbrul, ruda sa sălbatică cu care este cel mai adesea confundat cu toate că aveau înfăţişări sensibil diferite.

 

Taurii de bour erau de culoare neagră complet, cu excepţia unei dungi albicioase care se întindea pe toată lungimea spatelui, detaliu care s-a mai păstrat şi astăzi la unele rase veci de vite, care poartă încă unele gene comune cu ale bourului.

 

Vacile şi viţeii aveau un colorit diferit, în nuanţe de maron-roşcat. Dacă privim o reconstituire a bourului taur, ne pare cumva un taur supradimensionat de corrida.

 

Cu toate acestea, sunt diferenţe mari între cele două exemplare. Lăsăm la o parte că pe baza scheletelor de bour, specialiştii au calculat că un asemenea mascul adult putea atinge chiar 1.500 kilograme greutate, comparativ cu cele 400-500 kilograme ale taurilor de corrida, bourii aveau şi alte diferenţe.

 

Schelet complet al unui taur de bour expus la Muzeul de Zoologie din Copenhaga    

 

Proporţional, bourii aveau membre mai lungi şi mai zvelte decât ale vitelor domestice, constituţia lor fizică era mai atletică şi mai musculoasă, iar coarnele erau sensibil diferite. De fapt frumoasele şi uriaşele coarne de forma relativă a unei lire, erau una din caracteristicile fiziologice ale acestei bovide sălbatice. Bourii din regiunile reci ale Eurasiei (inclusiv teritoriul de azi al României, unde în trecut clima era mai rece decât la ora actuală), atingeau cele mai mari dimensiuni, un mascul atingând în medie între 155-180 centimetri înălţime în dreptul greabănului.

 

Vacile de bour nu prezentau doar un colorit diferit, ci şi talii şi dimensiuni mai modeste.Bourii, preferau zonele joase de silvostepă presărate cu mlaştini şi cursuri de ape.

 

 

Ocupau un habitat diferit de al zimbrilor care căutau mai ales pădurile dese din zonele înalte, de preferinţă fără multe surse de apă, atât de apreciate de bouri.

 

Viaţa unui uriaş agresiv

 

Pe timpul primăverii şi verii, bourii se hrăneau cu ierburi diverse, graminee şi frunze ale arborilor şi arbuştilor, plus fructe de pădure. Iarna, scurmau zăpada în căutarea ierbii uscate, asemeni cerbilor, bizonilor, zimbrilor şi altor erbivore din prezent. Tot în anotimpul alb, se hrăneau cu scoarţă de copac şi ramurile mici ale arbuştilor.

 

Ultima turmă de bouri, care a supravieţuit pe un domeniu de vânătoare a regilor polonezi, era hrănită cu fân pe timpul iernii. Se pare că gestaţia la bouri dura aproximativ 6 luni de zile, după care vacile fătau un singur viţel, întotdeauna în mijlocul primăverii. Viţeii erau protejaţi furios în primii ani de viaţă de către toţi membrii turmei.

 

Tăuraşii îşi părăseau turma odată ce se apropiau de perioada maturităţii sexuale, fiind mereu în căutarea altor turme. Bourii trăiau în turme mixte alcătuite din femele, viţei şi taurii adulţi care protejau turma de rarii duşmani naturali pe care îi aveau. Se pare că taurii bătrâni trăiau în mici grupuri, asemenea celor de bivol sălbatic african din zilele noastre.

 

Bourii aveau puţini duşmani naturali. Arareori, o haită de lupi sau vreun urs încercau să doboare un viţel sau vreo vacă rătăcită, masculii adulţi erau aproape invulnerabili. Foarte rar, un grup de lei de peşteră (Panthera spelaeus), specie cu mult dispărută înaintea bourului, încercau să atace un astfel de colos irascibil.

 

 

Singuri, oamenii i-au vânat până la exctincţia totală, bourul fiind una dintre speciile de animale care au dispărut exclusiv din cauza omului.

 

A fost vânat cu aceeaşi ardoare de oamenii de peşteră, apoi de triburile tracilor, grecilor, germanicilor, celţilor, romanilor, până la nobilii polonezi care au fost ultimii oameni ce i-au pus cruce definitiv bourului.

 

Prin urmare vânarea celui mai mare şi mai periculos mamifer sălbatic european, a fost din cele mai vechi timpuri o probă iniţiatică rezervată exclusiv războinicilor cei mai viteşi, care aveau astfel ocazia să-şi demonstreze bărbăţia şi să-şi consolideze poziţia socială între cei mai buni luptători din comunitate.

 

Chiar după apariţia armelor de fier, bourii s-au dovedit a fi adversari exterem de dificili şi periculoşi, foarte rezistenţi la răni.

Nu lasă nicio îndoială în acestă direcţie descrierea pe care le-o face Cezar în memoriile sale:

 

„Ca mărime, sunt mai mici decât elefanţii, ca înfăţişare, culoare şi conformaţie sunt ca taurii negri. Puterea lor este mare şi mare le este şi iuţeala, ei nu cruţă nici oamenii, nici animalele odată ce i-au zărit. Sunt prinşi cu trudă în gropi adânci, apoi omorâţi. Tinerii  barbari se călesc prin această vânătoare anevoioasă şi se antreneazăaşa pentru război. Cei care au omorât mai multe animale de acest fel primesc laude mari dacă aduc coarnele ca dovezi în faţa tuturor. Bourii nu se pot obşnui cu oamenii şi nu pot fi îmblânziţi chiar de sunt prinşi de mici. Ca mărime, conformaţie şi înfăţişare, coarnele lor se deosebesc cu mult de ale boilor noştri. Ele au multă căutare căci pe dinafară se pot îmbrăca cu argint şi servesc drept cupe la marile ospeţe”.

 

 

Prin urmare uciderea bourilor se făcea mai ales prin gonirea acestora spre gropi-capcane mascate cu frunze şi ramuri, la fel cum erau vânaţi de oamenii peşterilor. Rar erau doborâţi de războinicii care riscau să se apropie de ei pentru a-i răni cu săgeţi şi a-i ucide ulterior cu suliţe, spade şi securi. Tinerii războinici germanici  se căleau prin această vânătoare extrem de periculoasă, primind dreptul de însurătoare în urma participării la hăituirea şi uciderea bourilor, zimbrilor şi urşilor.

 

Acest rit de trecere era prezent şi la triburile geto-dacilor. De altfel, obiceiul s-a propagat în timp şi la români. Într-o legendă din Valea Drâmbovnicului, ciobanul Bucur vrând să întemeieze Bucureştii, socotea că feciorii săi sunt buni de însurătoare atunci când vânau primul bour sau zimbru.

 

Romanii aveau să cunoască bine bourii din Dacia, dovadă fiind imortalizarea bourului pe Columna lui Traian, alături de mistreţ şi cerb, animale sălbatice la rândul lor, ceea ce exclude eventuala redare a vreunui bou domestic.

 

Bourii noştri şi vânătoarea lui Dragoş Vodă

 

Pe vremea când existau, se pare că bourii erau într-atât de periculoşi pentru aomeni, încât regăsim aşa-numitul „periculos taur negru” în mitologiile şi legendele tuturor popoarelor.

 

La noi, bourii au lăsat mărturii bogate şi variante în toponimii, mitologie, legende, heraldică, onomastica locală, medicina veche, botanică, ba chiar şi în ornitologie, unde o specie de stârc a fost numită buhai de baltă (Botaurus stellaris) pe baza glasului său aspru şi înfundat asemănător mugetului de buhai, denumire ancestrală românească pentru taurii de bour.

 

Pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite numeroasele resturi osteologice care provin din mai multe epoci geologice, fapt care demonstrează abundenţa populaţiilor de bouri pe aceste meleaguri, din Epoca Pietrei până în Evul Mediu. Din nefericire, bourii au fost consideraţi şi de către strămoşii noştri drept vânat deosebit, rezervat capetelor încoronate sau, după cum am văzut, tinerilor luptători care doreau să-şi confirme curajul.

 

Nu este exclus nici ca bourul să fi dispărut şi din cauza dispariţiei treptate a păduruilor şi a zonelor sălbatice. Celebrele câmpii din vechime, acoperite cu lacuri şi mlaştini cu stufărişuri imense, cu zăvoaie şi stejărişuri, cu păşuni inundabile au fost teritorii imense inaccesibile pe atunci comunităţilor mici de oameni, formau fără îndoială un habitat perfect pentru turmele de bouri.

 

 

Cert este că bourul a dispărut întâi din Transilvania, apoi din Moldova, şi în cele din urmă se pare că ar fi dispărut din Ţara Românească. Această ipoteză ia în calcul toponimia, conform căreia adevărata patrie a bourilor de la noi a fost Bărăganul împădurit de odinioară, cu luncile inundabile ale Călmăţuiului şi Buzăului, în continuare cu Câmpia Siretului de Jos, dar mai ales Balta Brăilei, ultimul refugiu al bourilor de pe meleagurile noastre.

 

Epocal este momentul centralizării şi unificării Ţării Moldovei de către Dragoş un voievod român coborât din Maramureş, care la fel ca Moldova a fost dintoteauna unul dintre ţinuturile locuite de Dacii Liberi. Dragoş se afla în urmărirea unui bour rănit de săgeată, care străbătea o apă pentru a scăpa de urmăritorii săi. Căţeaua sa de vânătoare, pe nume Molda, s-a aruncat cu bravură în ape pe urmele bourului.

 

Din nefericire apele învolburate au fost prea puternice pentur căţeluşa care astfel s-a înecat. După ce într-un final, Dragoş a ucis bourul, voievodul îndurerat de pierderea credincioasei sale prietene patrupede, a denumit râul Moldova în amintirea căţeluşei. De la râul Moldova, denumirea s-a transferat foarte repede şi asupra noii ţări populată deja de comunităţi de români conduse de cneji care l-au primit pe Dragoş să le fie domn unificator.

 

Imagistica bourului s-a transmis apoi şi în heraldica atât de caracteristică Moldovei, unde capul de bour este omniprezent în sigiliile tuturor domnitorilor acestei provincii româneşti. Mai mult, efigia bourului împodobeşte şi în prezent drapelul Republicii Moldova.

 

 

Se pare că imaginea bourului nu ar fi de inspiraţie strict modovenească, ci provine din Maramureşul voievodal. În aceste condiţii, nu este deloc exclus ca Dragoş Vodă să fi provenit dintr-o veche familie nobiliară românească din Maramureş, al cărei sigiliu să fi reprezentat bourul.

 

Oricum, primele imagini ale bourilor în heraldica popoarelor europene, provin din Moldova, ulterior efigiile cu bouri fiind preluate şi de voievodate, oraşe sau târguri din Polonia, Pocuţia, Ţările Baltice sau Germania.

 

Oricum, cel mai vechi document emis de cancelaria Moldovei, care s-a păstrat original până în zilele noastre, a fost emis de voievodul Roman Întâiul şi este datat la 30 martie 1392.

 

Apus definitiv de bour

 

Nu se ştie exact data la care au dispărut bourii din ţările române. Pe baza cronicilor care-i amintesc, cercetătorii estimează că acest falnic animal ar fi dispărut în totalitate de pe meleagurile noastre undeva între secolele 13-14. Pe baza unui document istoric atribuit lui Sebastianus Musterus, istoricul şi publicistul Adalbert Szalai susţinea că bourul s-a stins din Ardeal în jurul anului 1400, iar în Moldova cam pe la anul 1460. 

 

Pe baza confuziei demonstrabile pe care Dimitrie Cantemir o face în lucrarea Descriptio Moldaviae, bourul dispăruse deja la data la care domnitorul moldovean îşi scria opera.

 

Nici în restul Europei, bourii nu o duceau mai bine. Creşterea populaţiilor umane, avântul agriculturii, perfecţionarea armelor, au dus cu toate la dispariţia celor mai mari bovide sălbatice de pe Bătrânul Continent. Dacă bourii din Peninsula Italică au dispărut încă de la începulul Mileniului Întâi, după cum atestă documentele vremii care vorbesc de faptul că romanii trebuiau să importe bouri din colţurile imperiului pentru luptele din Colloseaum, situaţia a continuat să se agraveze de-a lungul timpului.

 

Între secolele 13-14, bourii au dispărut din Germania, Ungaria şi Rusia, pentru a mai supravieţui puţin în voievodatele româneşti şi în regatul polon. De fapt, ultimii bouri au surpavieţuit în Polonia până spre mijlocul secolului 15.

 

În anul 1476, mai supravieţuiau doar două mici turme pe domeniile de vânătoare ale regilor polonezi, după ce ducii de Mazovia le donaseră coroanei. La începutul secolului 16, mai exista un singur nucleu de bouri în pădurile de la Wiskitki şi Jaktorow. Documentele vremii ne spun că în anul 1566 mai trăiau doar 24 de bouri în pădurea Jaktorow, pentru ca inspctorii regali să descopere în anul 1602 doar trei tauri şi o vacă de bour.

 

În anul 1620 a murit şi ultimul taur de bour din lume, pentru ca în anul 1627 să moară şi ultimul exemplar de bour din lume, femela rămasă stingându-se din cauze naturale.

 

Imaginea unui bour, desen din secolul 16    

 

Aşa a dispărut de pe scena istoriei unul dintre cele mai magnifice animale care au trăit vreodată. Cauzele au fost multiple, constând în vânătoare fără oprelişti, dezinteres, corupţie, competiţia provocată de vitele domestice, bolile transmise de aceste vite care intrau în contact cu bourii, şi nu în ultimul rând distrugerea habitatului natural.

 

În seculul trecut au existat unele încercări de recreere a bourilor, cu precădere prin înmulţiri selective a unor rase vechid e vaci europene precum Maronesa. Cu toate acestea, încercările nu au avut succesul scontat. Genele pure ale bourilor au fost pierdute pentru totdeauna. Imaginile lor au mai rămas în desenele şi grevurile vechi, scheletele din muzee şi reproducerile fidele pe baza imaginilor pricesare şi reconstruite cu ajutorul programelor performante de calculator.

 

Întâmplător sau nu, ultimul omagiu adus de români animalului care le-a vegheat legendele istorice s-a concretizat în celebra colecţie filatelică intitulată „Capul de Bour”, care se constituie în cea mai scumpă emisie de timbre din toate timpurile a Poştei Române.