Balenele ucigaşe: cei mai temuţi prădători ai oceanelor

Monştrii zeului Orcus

 

Impresionaţi de talia lor realtiv mare, oamenii le-au considerat din cele mai vechi timpuri ca fiind balene. Îngroziţi de forţa, voracitatea şi curajul lor, le-au numit ucigaşe, cu toate că nu ucid mai mult decât oricare alt animal de pradă din lume. Ucid doar când le este foame sau trebuie să-şi protejeze puii. Ca orice alt animal, după cum spuneam.

 

Când oamenii au studiat în amânunt acest cetaceu temut, au descoperit cu relativă surprindere că nu aparţine grupei balenelor, ci este un delfin. Cel mai mare, cel mai sociabil şi mai inteligent dintre toate speciile de delfini.

 

Nu are acel bot în formă de rostru pe care îl prezintă aşa zişii „delfini clasici”, dar rămâne regele necontestat peste cele 35 specii care compun familia Delphinidae, incluzând aici şi  aşa numitele balene ucigaşe pitice din genul Feresa, precum şi falsele balene ucigaşe din genul Pseudorca.

 

Se pare că numele de „balene ucigaşe” le-a fost dat de primii marinari ai Europei care le-au surprins în larg pe când atacau fără cruţare balene de talie mare şi rechini.

 

Denumirea lor ştiinţifică, aceea de Orcinus orca, este la rândul ei deosebit de interesantă şi are o legătură subtilă cu natura şi temperamentul acestor cetacee neobişnuite.

 

 

Orcinus este probabil derivat de la Orcus, zeul infernului şi al pedepsirii morţilor pe lumea de apoi din mitologia etruscilor şi romanilor, iar orca înseamnă în latină literalmente  „de forma unui butoi” cu trimitere directă la forma cilindric longilină a trupului orcilor.

 

Sunt cetaceele care au cucerit toate oceanele lumii, fiind totuşi mai numeroase în apele Arctice şi Antarctice unde se află populaţii mai mari din prăzile lor favorite, focile, delfinii, balenele, pinguinii şi moluştele mari. Prin urmare, apele din nord-estul Atlanticului, nordul Oceanului Pacific în zona costieră a Alaskăi, Insulelor Aleutine, estul Pacificului pânâ în California şi Oceanul Antarctic adăpostesc cele mai mari populaţii de orci, cu toate că pot fi observate accidental şi în apele tropicale.

 

Conform estimărilor biologilor marini, cele mai mari concentraţii de balene ucigaşe sunt în apele Antarcticii. Se cunoaşte puţin despre fenomenul migraţiei la orci, cu toate că ocazional au fost observate înotând şi în apele unor râuri şi fluvii din Statele Unite, Canada şi Japonia. În trecut, prezenţa acestor mastodonţi fascinanţi a fost documentată şi în apele unor fluvii europene precum Ronul, Tamisa, şi Elba.

 

Regii negri ornaţi cu alb

 

Între toate făpturile din mări şi oceane, orca face figură distinctă, fiind foarte uşor de identificat atât prin forma corpului, extrem de hidrodinamică, ca un fus uşor aplatizat, cu înotătoarele pectorale plasate extrem de aproape de cap.

 

Însă cea mai importantă caracteristică de identificare a balenei ucigase este coloritul său caracteristic: câteva pete albe în zona capului şi pe abdomen care contrastează puternic cu negrul lucios al trupului. 

 

Cu toate că nu ating taliile balenelor clasice şi ale caşaloţilor, orcile rămân mamifere impozante. Masculii sunt mai mari, atingând în medie o lungime de 6-8 metri la o greutate de circa 6 tone. Cea mai mare balenă ucigaşă a fost evident un mascul care avea lungimea de 9,8 metri şi cântărea 10 tone. Femelele aduc pe lume un singur pui care la naştere are aproximativ 2,4 metri lungime la o greutate de 180 kilograme.

 

 

O altă caracteristică a fizionomiei lor, o reprezintă uriaşa întotătoare dorsală înaltă de până la 2 metri. Înotătoare care se ridică vertical şi despică valurile atunci când orcile înoată la suprafaţa apei.

 

Simpla apariţie la orizontul apei a acestor „spade” uriaşe şi negre este suficientă pentru a stârni teroare în rândul focilor şi pinguinilor care se îndreaptă cu disperare spre siguranţa relativă a ţărmului.

 

Spun siguranţă relativă deoarece orcile sunt capabile de o performanţă nemaiîntâlnită între cetacee. Cu alte cuvinte, balenele ucigaşe sunt perfect capabile să iasă din apă pe ţărm şi să înainteze cu ajutorul puternicelor înotătoare pectorale, târându-se la propriu pentru a înşfăca focile sau pinguinii care se credeau la adăpost.

 

Această însuşire şi mobilitate neobişnuită îi permite ca, spre deosebire de toate celelalte cetacee ajunse în ape mici, să nu eşueze niciodată pe mal, fiind perfect capabile să se întoarcă în ape. 

 

Dieta lor este foarte variabilă, şi nicio vieţuitoare de dimensiuni medii sau mari nu este în siguranţă cu orcile în preajmă. Un exemplar are nevoie zilnic de aproximativ 227 kilograme de hrană. Aşa că vânează fără rezerve peşti (preferă tonul, rechinii şi somonii), foci, lei de mare, morse, pinguini, vidre marine, toate speciile de balene şi delfini, ba chiar şi urşi polari.

 

O balenă ucigaşă se joacă cu un pinguin înainte de a-l mânca    

 

Hrana orcilor din diferite părţi ale Oceanului Planetar diferă în funcţie de abundenţa speciilor de prăzi. Prin urmare, în urma unor studii s-a constatat că în apele Antarcticii, dieta orcilor conţine circa 67% diverse specii de peşti, 27% mamifere marine şi 6% calamari. În Marea Bering, dieta orcilor de acolo conţine cam 65% peşti, 20% calamari şi 15 % mamifere marine.

 

Precum haitele de lei, hiene sau lupi, orcile vânează în grup, alegând strategii deosebit de inteligente şi complexe pentru doborârea prăzilor. Nu se sfiesc deloc să atace chiar balenele mari, pe care le atacă din mai multe unghiuri diferite pentru a le reteza orice cale de scăpare sau de ripostă.

 

Pentru a ajunge la focile refugiate pe banchiza de cheaţă, orcile sunt capabile sa se urce pe ea şi să se legene, balansând-o până ce foca alunec într-un final în apă. Acolo, sfârşitul focii este doar o chestiune de timp.

 

Feroce, geniale, glumeţe, fascinante

 

Considerate pe bună dreptate printre cele mai inteligente mamifere din lume, balenele ucigaşe îşi petrec ziua căutându-şi hrana, jucându-se, socializând şi călătorind în necuprinsul de ape al oceanelor. Nici rechinii, nici calmanii giganţi, nici măcar masculii de caşalot nu fac să de înapoi un grup de orci care le-a pus gând rău.

 

Fălcile extrem de puternice, garnisite cu 40 de dinţi ascuţiţi şi conici constituie o armă teribilă care-i permit să reteze dintr-o muşcătură bucăţi de 20-30 kilograme din trupul unei balen, să reteze un stâlp de lemn cu diametru de 10-15 centimetri, sau să rupă în două trupul unui delfin sau foci.

 

Deseori înghit delfinii, pinguinii sau focile mici întregi.  Fălcile şi implicit forţa muşcăturii nu sunt singurele lor arme. Asemenea unor experimentaţi bătăuşi de stradă, balenele ucigaşe se folosesc şi de loviturile de cap… 

 

 

Izbiturile lor sunt aproape la fel de puternice ca ale caşalotului şi cu mult mai redutabile decât cele ale unui bizon, bivol sau rinocer. O lovitură de cap a unui mascul de orcă dezechilbrează megapterele sau balenele cenuşii, pot scufunda vase de până la 50 tone, crapă un strat de gheaţă gros de un metru şi fac să se balanseze nave de 100 tone. Pe bună dreptate balena ucigaşă merită porecla de „epaulard” dată de pescarii francezi ( de la verbul francez epaular = a rupe, a sparge, a desprinde ceva dintr-o izbitură puternică)

 

Sunt atât de inteligente încât atunci când vor să mănânce păsări, vomită intenţionat resturile alimentare ale mesei precedente cu scopul de a atrage pescăruşii, albatroşi şi pinguinii. Ascunse în adâncuri, aşteaptă răbdătoare ca păsările să coboare pentru a se hrăni, după care ţăşnesc brusc pentru a le prinde.

 

Au o longevitate foarte mare, femelele ating 80-100 ani, iar masculii 50-60 ani, în condiţiile în care rata naşterilor este foarte scăzută, un pui la 9-10 ani pentru o balenă ucigaşă mamă. Au o viaţă socială extrem de complexă, fiind probabil singurele mamifere din lume care nu se luptă între ele nici pentru pradă, nici pentru femele. Spre deosebire de alte mamifere sociabile, orcile  călătoresc, vânează, se joacă şi se împerechează în cadrul aceloraşi grupuri de-a lungul întregii lor vieţi. Singurul mod de intrare sau ieşire dintr-o asemenea familie este naşterea sau moartea.

 

Cercetătorii au descoperit cu surprindere că aceste adevărate „minipopulaţii” de balene ucigaşe s-au perpetuat de-a lungul secolelor, fiind atât de stabile încât şi-au dezvoltat particularităţi de limbaj distincte de ale altor grupuri asemănătoare. 

 

În ciuda înfăţişării şi reputaţiei lor teribile, balenele ucigaşe nu au atacat niciodată în mod deliberat oamenii, ba din contră, există cazuri care par incredibile, dar sunt perfect adevărate în care grupuri de balene ucigaşe au salvat oameni gata să fie atacaţi de rechini.

 

Un mascul impresionant de balenă ucigaşă cu înotătoarea dorsală caracteristică speciei    

 

Sunt capabile chiar să coopereze cu oamenii dacă ştiu că le iese şi lor ceva, după cum o demonstrează mai multe cazuri din secolul trecut în care orcile au mânat deliberat balene comune spre vase baleniere americane. După ce oamenii au ucis cu harpoanele balenele respective, orcile le-au mâncat limbile şi au părăsit locul faptei lăsându-i pe oameni să preia vânatul.

 

Dacă însă le-au fost ucişi puii sau perechile, orcile devin de-a dreptul înspăimântătoare prin stratagemele de răzbunare deliberată de care sunt capabile. Există în această direcţie, numeroase relatări credibile despre răzbunările unor orci care au scufindat vase mici de pescuit, au băgat teroarea în porturi de pescari, interzicând de-a dreptul accesul vaselor de pescuit în larg.

 

Inteligenţa şi docilitatea orcilor au făcut ca aceste mamifere să ajungă foarte apreciate în spectacolele de dresură din marile delfinarii ale lumii. La urma urmei au cel mai creier dintre toate animalele cu excepţia caşalotului, care nu are totuşi nici pe departe inteligenţa unei orci. Iar atât specialiştii care le-au studiat comportamentul, cât şi dresorii care au lucrat cu ele, confirmă inteligenţa lor neaşteptat de ridicată.

 

 

Specialiştii mai estimează că la ora actuală mai trăiesc pe planetă undeva între 50.000-80.000 de balene ucigaşe. Specia a început şi ea să fie ameninţată de vânătorii de balene cu toate că o carcasă de orcă nu oferă atât de multă carne precum cea a unei balene. Specie extrem de prevăzătoare, orca se fereşte imediat din calea unei baleniere, dacă un membru al grupului a fost ucis.

 

În aceste condiţii, nu putem decât să sperăm că inteligenţa lor unică le va ajuta să scape de lăcomia inconştientă a omului.

Sunt adevăratele regine ale oceanelor, nu au rivali şi prădători naturali niciatât. 

 

Dispariţia lor ar fi o pierdere colosală pentru ecosistemul marin planetar.