Eleganţă, explozie şi spectaculozitate: frumosul linx caracal

Domnul Urechi Negre

 

Caracalul este fără îndoială o felină. Una sălbatică, temperamentală şi perfect adaptată la mediul său ambiant, cum îi stă bine oricărui prădător sălbatic. Doar că nu este vreo specie de pisică sălbatică obişnuită, ci aparţine sub grupului lincşilor sau râşilor cum le spunem noi pe româneşte, fiind rudă apropiată cu râsul din pădurile bătrâne ale Carpaţilor.

 

Recent, pe baza studierii bagajului genetic, a reieşit că s-ar înrudi mai mult cu pisica africană aurie (Profelis aurata) şi servalul (Leptailurus serval).

 

Fie că oamenii l-au numit linx african, linx de deşert sau linx persan, linxul caracal (Caracal caracal) nu are, evident, nicio legătură cu oraşul Caracal de la noi (!). Numele de caracal provine de la populaţiile turcice din Asia Centrală care îl numeau Karakulak şi semnifică într-o traducere aproximativă – Urechi Negre, cu trimitere directă la smocurile lungi şi negre de păr aspru care cresc în vârful urechilor acestei feline, şi sunt una dintre caracteristicile sale fiziologice.

 

 

Cu toate că nu atinge talia râşilor din pădurile sălbatice ale Eurasiei (cei mai mari reprezentanţi ai genului, printre care se numără şi râşii din Carpaţi) linxul caracal este un animal mai mare decât orice pisică sălbatică. Lung de aproximativ un metru de la bot la baza cozii, caracalul atinge cuprinsă între 7-20 kilograme. Femelele sunt mai mici şi au o constituţie corporală mai gracilă.

 

Spre deosebire de orice altă specie de linx, caracalul are o blană de culoare roşcat cenuşie, mai deschisă pe abdomen, şi fără nicio pată. La prima vedere, caracalul are cumva coloritul uniform al leilor şi pumelor. La fel, o altă deosebire faţă de restul râşilor constă în coada lungă a linxului de deşert, comparativ cu rudele sale care prezintă cozi neaşteptat de mici între toate felinele.

 

 

O caracteristică izbitoare a acestui felin sunt ochii săi mari şi verzi cu tăietură oblică, a căror privire tăios –seducătoare este puternic accentuată de petele alungite de deasupra ochilor şi de pe obraji. Trupul este suplu, musculos şi elegant.

 

Ca o adaptare în plus la stilul de viaţă prădător, felina prezintă smocuri de blană şi între degetele labelor, smocuri care au calitatea de a atenua zgomotele făcute de felină când se furişează spre pradă pe nisipul şi pietrişul stepelor aride. 

 

Un adevărat prinţ al deşerturilor

 

Este un animal foarte rezistent şi la sete, pe baza studiilor de teren a reieşit că îşi poate suplini nevoia de apă din sângele prăzilor sale. Adaptat perfect la mediul ostil al zonelor calde, caracalul trăieşte într-o serie de habitate diverse precum semideşertul, savana, ba chiar şi pădurile montane din Africa de Sud, unde a fost recent identificat.

 

În Africa este întâlnit îndeosebi în savanele deschise, cu vegetaţie puţină din partea sub-sahariană, precum şi în estul şi sudul Continentului Negru. Arealul său din Asia, cuprinde întreg Orientul Mijlociu, Turkmenistanul, Kazahstanul, până în Amu Daria, Iranul, Pakistanul şi India.

 

Preferă îndeosebi zonele aride presărate cu tufişuri şi pietre, la adăpostul cărora se poate furişa spre prăzi fără să fie detectat de acestea. Studierea detaliată a mai multor exemplare de caracal din zona Deşertului Negev din Israel, a scos la iveală faptul că felinele preferă ca pe timpul zilei să stea ascunse în micile crevase dintre stânci, sau în desimea vegetaţiei, pentru a deveni active de la lăsarea întuneriului până în primele ore ale dimineţii.

 

 

Fiind un mamifer carnivor cu un areal de răspândire atât de mare de-a lungul a două mari continente, cercetătorii au reuşit să identifice numai puţin de opt subspecii de caracal, care nu prezintă însă deosebiri majore între ele. De obicei, sunt animale solitare în afara sezonului de împrerchere.

 

Perioada de fertilitate a femelelor durează între 5-6 zile, răstimp în care masculii duc lupte îndârjite şi sângeroase, la sfârşitul cărora doar cei mai puternici şi agresivi indivizi obţin privilegiul de a-şi transmite mai departe bagajul genetic. Gestaţia durează între 69-81 zile, după care femelele aduc pe lume 1-6 pisoi irezistibili.

 

 

Aceştia se nasc în scorburi de copac sau vizuini adânci, la adăpost de orice potenţial pericol. După o lună de zile, pisoii de caracal încep să facă primele explorări ale lumii înconjurătoare, supravegheaţi de ochii mereu atenţi ai mamelor extrem de agresive şi devotate.

 

Micuţii mai rămân lângă mamele lor până la vârsta de un an, răstimp în care trebuie să înveţe toate tainele vânătorii alături de arta de a evita pericolele, noţiuni vitale pentru viitoarea supravieţuire pe cont propriu în lumea aspră a savanelor şi deşerturilor.

 

Cel ce prinde pasărea din zbor

 

Prăzile caracalului depind în mare măsură de tipul de habitat în care trăieşte felina. Cercetătorul Adam Weisberg a determinat că dieta populaţiilor de caracal din Israel constă în 62 % maimifere, 6,1 reptile, 24% păsări şi 1,4 insecte. Caracalii care trăiesc în stepele turkmene sunt specializaţi în vânătoarea iepurelui tolai (Lepus tolai).

 

Oricare le-ar fi prada, caracalii sunt vânători de ambuscadă care se strecoară tiptil spre pradă până când ajung la distanţa de aproximativ 5 metri de aceasta, după care ţâşnesc exploziv. Prăzile mici sunt ucise instantaneu printr-o muşcătură precisă de ceafă, pe când animalele mai mari sunt muşcate de beregată în aceeaşi manieră precum o fac leii, leoparzii şi tigrii.

 

Dacă a avut norocul să doboare o pradă mai mare, obişnuieşte să o acopere cu crengi, nisip şi pietriş, pentru a se hrăni din ea şi în zilele următoare. Dacă teritoriul său de vânătoare este presărat cu copaci, îşi urcă restul prăzii pe crengi pentru a o ţine departe de şacali şi hiene. Majoritatea prăzilor sale nu depăşesc greutatea de 5 kilograme şi constau din iepuri, hiracşi, gerbili, şoareci, păsări şi reptile.

 

 

Sunt însă vânători temerari care nu se dau în lături de a ucide animale mai mari decât ei. Caracalii au fost observaţi în mai multe rânduri atacând în stepele kazahe gazele cu guşă (Gazella subgutturosa). În Algeria, cercetătorul Kevin de Smet a observat un caracal care a atacat o gazelă dorcas (Gazella dorcas). La fel, locanicii din tribul Toubou care trăieşte în nord-estul Lacului Ciad susţin că lincşii caracal atacă uneori gazele dorcas, motiv pentru care-i denumesc „pisici de gazelă”.

 

Încă şi mai remacabil, Cercetătorii John Harrison şi Armand Bates au observat în Arabia Saudită un caracal care a atacat o antilopă oryx rănită, care a reuşit însă să se apere cu succes şi să împungă mortal temerara felină.

 

Însă cele mai spectaculoase secvenţe de vânătoare în care este implicat un caracal, sunt cele în care felina vânează păsări. Este pur şi simplu neîntrecut la asta. Experţii îl consideră pe bună dreptate felina sălbatică cu specializare maximă în doborârea zburătoarelor. Puţine păsări îi scapă, căci nici zborul care le pune la adăpost de celelalte mamifere carnivore, nu este de ajuns pentru a scăpa de reflexele şi salturile incredibile ale caracalului.

 

Felina cu ochi verzi şi moţuri în vârful urechilor este capabilă să sară la peste 2 metri înălţime de pe loc, fără să-şi ia avânt. Păsările se tem în asemenea grad de caracali, încât personalul specializat care deserveşte câteva aeroporturi din Africa de Sud se foloseşte de aceşti lincşi dresaţi pentru a goni păsările de pe piste şi a preîntâmpina accidente grave.

 

Existenţa sa este afectată într-o măsură mai mică decât a altor specii de feline de acţiunile distructive ale omului, deoarece caracalul trăieşte în zone aride, puţin propice dezvoltăriii marilor aşezări umane. Câteodată, unele exemplare care se nărăvesc la fermele de păsări sau de iepuri sunt supuse persecuţiilor. 

 

 

Cu toate acestea, caracalul este un adversar extrem de dificil şi un supravieţuitor admirabil, după cum declară şi păstorii nomazi din Sahel, care susţin că este foarte dificil să vânezi un caraca deoarece nu vin la momeli, şi trebuie hăituiţi cu câini până se urcă în copaci de unde pot fi împuşcaţi. Oricum, genul acesta de vânătoare este foarte dificilă şi solicitantă atât pentru oameni cât şi pentru câini, fapt care nu poate fi decât îmbucurător.

 

Superbul prinţ arămiu cu ochii verzi-aurii al  deşerturilor şi stepe merită şi trebuie să supravieţuiască.