„Verii” taipani: cei mai veninoşi şerpi din lume

Ce face un şarpe cu veninul său?

 

Deşi nu sunt singurele reptile veninoase, şerpii cu muşcături mortale au devenit de-a lungul timpului simbolul clasic al unei vieţuitoare veninoase. Temuţi, adoraţi, ocoliţi, uciţi fără cruţare sau studiaţi în detaliu, şerpii veninoşi aparţin mai multor familii precum Elapidele, Viperidele, Hydrophiidele, Antractaspididele şi o parte din Colubride.

 

Spre deosebire de restul şerpilor care sunt constrictori, adică îşi folosesc dinţii doar la prinderea prăzii, după care o imobilizează şi o ucid cu ajutorul puternicilor muşchi ataşaţi de-a lungul întregii coloanei vertebrale, şerpii veninoşi au un mecanism de ucidere al prăzii foarte diferit.

 

Orice şarpe veninos îşi ucide prada sau se apără de duşmani cu ajutorul salivei cu compoziţie toxică care este injectată la propriu în victime prin intermediul unor dinţi specializaţi, care au rolul unei adevărate seringi vii. În mod eronat, se crede că şerpii veninoşi sunt otrăvitori, cu toate că veninul lor nu se încadrează deloc în termenul de otravă.

 

Prin definiţie, otrăvurile sunt substanţe toxice care pot fi absorbite în organism şi prin intermediul pielii, ochilor sau sistemului digestiv, în timp ce pentru a-şi face efectul, veninul trebuie introdus direct în ţesuturi sau fluxul sangvin prin penetrare sau străpungere.

 

Cu alte cuvinte, dacă un om înghite veninul celor mai periculoşi şerpi, acesta nu va păţi nimic în condiţiile în care nu prezintă răni sau chiar laceraţii minore ale aparatului bucal sau sistemului digestiv.

 

 

Cu două excepţii notabile: anume şerpii din genul Rhabdophis al cărui venin conţine toxine extrem de puternice provenite de la speciile de broaşte veninoase cu care se hrăneşte, şi o specie de şarpe-jartieră din Oregon care reţine toxinele de la tritonii care-i cad deseori pradă.

 

Până la ora actuală, herpetologii (biologi specializaţi în studierea reptilelor şi amfibienilor) au descoperit circa 600 specii de şerpi veninoşi, adică un sfert din totalul speciilor de şerpi care trăiesc în prezent.

 

Un criteriu după care este etichetată puterea veninului şerpilor, este aşa numit-ul indice LD50. Este un indice destul de nesigur, dar cumva unanim acceptat în rândul comunităţii internaţionale a herpetologilor. Indicele LD50 ia în consideraţie mai mulţi factori precum vârsta şi perioda de timp a victimelor muşcate, numărul speciilor  analizate, metodele de testare a veninului şi scala toxicităţii folosită.

 

În mod obişnuit, indicele LD50 se măsoară şi prin injectarea intramusculară, intraperitonală, intravenoasă şi subcutanată cu venin a rozătoarelor folosite în acest tip de experimente ştiinţifice şi medicale. Ultimul tip de injectare fiind de altfel cel mai relevant pentru determinarea gravităţii muşcăturii de şarpe la om.

 

Cu toate acestea, gradul de toxicitate al veninului nu este hotărâtor în stabilirea periculozităţii unei anume specii de şarpe pentru om. Alţi factori importanţi în această situaţie sunt reprtezentanţi de temperamentul şi comportamentul speciilor de şerpi, precum şi de frecvenţa populaţiei umane din arealul reptilelor. Spre exemplu, specii precum mamba neagră (extrem de agresivă) sau cobra indiană şi krait-ul (foarte răspândite în zonele locuite), ucid anual mult mai mulţi oameni decât şerpii taipani, care au un venin mai puternic decât al acestor şerpi, dar trăiesc de regulă în zone puţin frecventate de om.

 

Cei trei taipani şi secretele lor

 

Deloc întâmplător, taipanii trăiesc exclusiv pe continentul de la antipozi, Australia remarcându-se astfel încă o dată prin multitudinea de vietăţi veninoase care-i compun fauna. Micul dar redutabilul grup al şerpilor taipan este compus din trei specii, una dintre ele fiind recent descoperită, iar alta fiind nimeni alta decât deţinătoarea titlului de cel mai veninos şarpe.

 

Cel mai rar dintre ei, taipanul regiunii centrale a Australiei (Oxyuranus temporalis), a fost descoperit foarte recent, în anul 2007 de către cercetătorii Paul Doughty, Brad Maryan, Stephen Donelan şi Mark Hutchinson, ultimul dintre ei fiind şi cel care a descris în premieră specia. Taipanul regiunii centrale australiene diferă de „verii” săi, taipanul de coastă (Oxyuranus scutellatus) şi taipanul de deşert (Oxyuranus microlepidotus) prin faptul că îi lipseşte solzul temporolabial şi are un număr de şase solzi infralabiali în loc de şapte, cum au celelalte specii de taipani.

 

 

Taipanul de coastă este în schimb cea mai agresivă specie dintre cele trei, fiind în acelaşi timp şi cel mai mare şarpe veninos din Australia. În medie atinge între 1,2-1,5 metri lungime, dar se întâlnesc deseori şi exemplare de 1,8-2,5 metri. Trăieşte în zona costieră de nord-vest a Australiei şi sudul Insulei Papua-Noua Guinee, şi are un comportament preponderent diurn. Conform specialiştilor, taipanul de coastă ocupă locul trei în topul celor mai veninoşi şerpi de pe mapamond.

 

Moartea din deşert

 

Cunoscucut pe meleagurile sale natale şi sub denumirile de şarpe neînfricat şi şarpe cu solzi mărunţi, taipanul de deşert este o adevărată minune a evoluţiei. Deţinătorul celui mai puternic venin între toate speciile de şerpi care se târăsc pe suprafaţa Pământului, este o specie endemică pentru zonele aride şi stâncoase din centrul şi sudul Australiei.

 

Acolo, trăieşte îndeosebi în comitatul Channel,  sud-vestul statului Queensland şi nord-estul statului South Australia. Habitatul său cuprinde zone cu dune de nisip, stânci, tufişuri, eucalipţi stingheri de-a lungul albiilor secate ale râurilor şi în special porţiuni accidentate de teren, cu multe crăpături şi crevase în sol.

 

Este un şarpe veninos de talie mare, care atinge la maturitate o lungime cuprinsă între 1,5-2 metri. În mod obişnuit, are o culoare maronie, cu tonuri mai închise în zona capului şi a primei treimi din corp. Taipanul de deşert şi-a adaptat coloritul în funcţie de sezon şi anotimpuri, astfel încât în lunile toride  este mai deschis la culoare decât în cele relativ „reci” (vorbim de Australia, totuşi). Această termoreglare adaptivă ajută şarpele să absoarbă mai multă căldură în lunile mai răcoroase şi să piardă mai uşor căldura în cele fierbinţi.

 

Este un şarpe frumos, în accepţiunea crescătorilor de reptile şi a iubitorilor de şerpi, per general. Zona ventrală este întotdeauna mai deschisă la culoare indiferent de anotimp, cu tonuri de gălbui-portocaliu. Solzii săi au aproximativ forma unui diamant, iar taipanul de deşert priveşte lumea înconjurătoate prin nişte ochi neobişnuit de mari şi rotunzi pentru un şarpe. Pupila este rotundă, iar irisul foarte întunecat la culoare.

 

 

În sălbăticie, dieta sa este compusă aproape în exclusivitate din mamifere mici. Vânează îndeosebi rozătoare introduse de om în fauna australiană, precum şobolani cu blană lungă (Rattus villosisimus), şoareci de casă (Mus musculus) precum şi alte câteva specii de marsupiale din grupul dasyuridelor. Prada este de obicei încolţită într-o vizuină sau fisură din sol, unde este atacată cu o serie de muşcături rapide, succedate în mare viteză.

 

Veninul său este atât de puternic şi acţionează atât de rapid, încât taipanul de deşert îşi permite să-şi menţină cât timp doreşte muşcătura pe trupul victimei, fără a se teme de o eventuală ripostă din partea acesteia. Din acelaşi motiv, taipanul nu se retrage deloc după ce a muşcat în caz de auto-apărare, conştient parcă de puterea aproape incredibilă a veninului său.

 

De fapt, pe baza acestui comportament dârz şi brav, taipanul de deşert a mai primit numele şarpele neînfricat, din partea primilor colonişti europeni care l-au întâlnit în pustiurile Australiei. În condiţii de captivitate, taipanii de deşert pot fi hrăniţi fără probleme cu şoareci şi şobolani de laborator, precum şi cu pui de găină. Victimele sale mor instantaneu înainte de a simţi orice senzaţie de durere.

 

Mortal, dar calm şi relaxat

 

Taipanul de deşert este asemenea rudelor sale, un şarpe cu comportament preponderent diurn. Este deosebit de activ în special în primele ore ale dimineţii, când îşi caută prăzile în preajma vizuinelor acestora. Când apare căldura toridă, şarpele se retrage precauta la umbra unui adăpost unde aşteaptă nemişcat domolirea vipiei.

 

În anotimpurile mai reci, este activ pe tot parcursul zile, când, în afara perioadelor de vânătoare, poate fi observat cum stă la soare aşezat fără griji pe porţiunile pietroase ale habitatului său. Prada sa cea mai frecventă o constituie şobolanii cu blană lungă. Această specie de rozător trece frecvent prin cicluri de creştere-descreşterea populaţiilor. Deseori, când numărul lor explodează asemenea lemingilor din nordul îndepărtat, aceşti şobolani provoacă adevărate invazii în mediul ambiant.

 

Numărul lor tinde să fie excedentar în anii ploioşi, când au ce mânca, pentru a scade foarte mult în perioadele lungi de secetă. Când numărul şobolanilor creşte foarte mult, taipanii îi vânează frecvent, ajungând să-şi dubleze astfel greutatea, şi să acumuleze depozite de grăsime necesare perioadelor când prăzile sunt rare.

 

 

În cadrul perioadelor de împerechere, masculii de taipani de deşert se luptă în mod caracteristic lovindu-şi capetele şi părţile anterioare ale trupului. În mod evident, masculii se luptă fără a se muşca reciproc, iar luptele nu durează mai mult de o jumătate de oră.

 

 La maturitate, o femelă depune între 12-20 ouă, 16 fiind media, iar puii apar pe lume după o incubaţie cuprinsă între 55-65 zile, în funcţie de factori precum temperatura şi umiditatea.

 

În momentul eclozării micii taipani au o lungime de 45-47 centimetri. Ouăle au în medie 6×3,5 centimetri şi au nevoie de o temperatură constantă de 27-30 grade Celsius. Ouăle sunt depuse în timpul primăverii australe, adică într-a doua jumătate a lunii noiembrie.

 

Oricât ar fi de redutabil, taipanul de deşert nu este deloc scutit de duşmani naturali. Cei mai de temut fiind varanul perentie (Varanus giganteus) şi şarpele mulga (Pseudechis australis), specii de reptile cumva imune la veninul taipanului de deşert, muşcăturile acestuia neprovocându-le decât paralizii temporare.

 

 

Referitor la veninul taipanului de deşert, această salivă specializată este deosebit de periculoasă şi pentru organismul uman, care reacţionează instantaneu la el. Neurotoxinele din venin sunt de circa 50 de ori mai puternice decât cele ale cobrei regale. O singură muşcătură a taipanului de deşert poate ucide aproximativ 250.000 şoareci, iar un om muşcat nu trăieşte mai mult de 45 minute. Veninul conţine neurotoxine cu efect rapid ( prezintă o enzimă hialuronidază care măreşte rata absorbţiei veninului) care acţionează asupra sistemului nervos şi paralizează sistemul respirator.

 

Victimele se sting pe loc, incapabile să mai respire. Din fericire, conform propriilor declaraţii, cercetătorii australieni au reuşit să creeze un ser împotriva muşcăturilor de taipan.

 

La o muşcătură obişnuită, şarpele injectează în trupul victimei sale o cantitate de circa 44 miligrame de venin. Cu toate acestea, s-au întregistrat puţini oameni muşcaţi.

 

Din fericire, taipanul de deşert trăieşte în regiuni izolate, la mare distanţă de zonele locuite de om.

 

În plus, spre deosebire de taipanul de coastă, vărul său zurbagiu şi agresiv, taipanul de deşert are un comportament relativ timid, şi, conform declaraţiilor crescătorilor sau îngrijitorilor de şerpi, este un şarpe placid şi relaxat mai tot timpul.

 

 

Cu toate acestea, se apără îndârjit atunci când este atacat, dar nu fără a avertiza în prealabil. Atunci îşi ridică partea superioară a corpului şi încearcă să-şi intimideze inamicul. Care ar fi mai bine să se îndepărteze…

La ora actuală, în ciuda faptului că se cunosc puţine despre viaţa şi biologia sa, taipanul de deşert, este din motive evidente, unul dintre cei mai căutaţi şerpi exotici. Atât de grădinile zoologice, cât şi de crescătorii şi colecţionarii particulari.

 

O singură condiţie se impune:

 

Anume asigurarea unor terarii cât mai sigure posibil care să împiedice evadarea accidentală a oricărui exemplar. Cu atât mai mult cu cât serul anti-venin de taipan este extrem de rar în afara Australiei…