Uliul porumbar: cea mai urâtă pasăre din România

Este vorba de cel mai mare şi mai puternic reprezentant al genului Accipiter (care cuprinde un număr de 52 specii), păsări răpitoare tipice, cu talii cuprinse între cea a vrabiei şi cea a corbului, cu siluetă de zbor caracteristică, cu aripi scurte şi late, coadă lungă şi picioare cu degete lungi şi gheare puternice, specializate în capturarea de păsări.

 

Specia uliului porumbar, una dintre cele mai desăvârşite prădătoare cu pene din lume, este răspândită în Europa, Asia şi America de Nord. În acest uriaş areal de răspândire, pasărea este prezentă prin nu mai puţin de 11 subspecii care diferă între ele prin culoarea penajului şi talie.

 

Precum toţi reprezentanţii genului Accipiter, şi uliul nostru porumbar este o pasăre răpitoare adaptată la traiul şi zborul în păduri, fie ele de foioase sau conifere. Este o pasăre răpitoare specializată de minune condiţiilor climatice din zona temperat-boreală, cu toate că unele subspecii, cum ar fi Accipiter gentilis albidus, trăiesc în zona tundrelor arctice din Siberia.

 

Rareori se întâmplă să putem observa un uliu porumbar în natură. Spre deosebire de ulii şorecari, găi sau şoimi, alte răpitoare de talie medie cu care poate fi confundat de necunoscători, uliul porumbar este un prădător de ambuscadă, un vânător desăvârşit care îşi petrece marea majoritate a timpului în păduri sau la marginea lor, precum şi în apropierea aşezărilor umane.

 

Spre deosebire de genurile de păsări răpitoare amintite, care îşi petrec mare parte din activitate în zbor, porumbarul stă deseori pe creanga unui copac, unde asemeni unui samurai singuratic întrupat într-o pasăre de pradă, stă la pândă  aranjându-şi penajul sau odihnindu-se.

 

 

În acele rare şi norocoase momente, putem vedea întipărite clar în înfăţişare şi ţinută trăsăturile definitorii ale firii sale. Ochii mari, galbeni-portocalii, pătrunzători, sunt mărginiţi de arcade pronunţate, care au rol de protecţie faţă de eventualele zbateri ale prăzii în momentul în care uliul o sfâşie. Privirea sa este absolul impresionantă, de neuitat pentru oricine. Ochii uliului porumbar au  pentru noi, oamenii, o căutătură rigidă şi înţepătoare, care transmite doar sălbăticie fioroasă îmbinată cu nobleţe absolută. Ciocul cu baza gălbuie şi vârful negru este scurt, puternic încovoiat, cu marginile tăioase pentru a smulge mai uşor din carnea prăzilor sale.

 

Aripile scurte, cu umeri puternici, ţinute deseori uşor desprinse de trup, trădează o neîncetată stare de atenţie, din care într-o frântură de clipă se poate declanşa atacul fulgerător. Picioarele lungi, neaşteptat de lungi pentru o pasăre de pradă, sunt adevăratele sale arme cu care îşi ucide prăzile. Picioarele sunt acţionate de o musculatură incredibil de puternică şi prevăzute cu gheare foarte lungi, ascuţite şi încovoiate precum nişte pumnale din os, negre şi curbate, care străpung organele interne şi uneori chiar zdrobesc oasele victimelor. Acestea sucombă în urma hemoragiei interne masive.

 

Picioarele lungi îmbrăcate cu pene până spre tars şi le ţine larg depărtate, ca într-o postură marţială, parcă este mereu pregătit să le împingă fulgerător înainte ca să cuprindă cu amândouă victima în cleştele înjunghietor al ghearelor. Cât este gol din tars, alături de degetele lungi înarmate cu ghearele mortale, piciorul solzos este galben.

Deseori îşi ţine capul aplecat spre înainte, ca şi cum ar fi întotdeauna gata de atac. Aşa stă timp îndelungat la pândă pe crengile arborilor, camuflat în frunziş.

 

Observă, îşi alcătuieşte planuri şi strategii de atac, pentru ca în momentul cel mai prielnic să se desprindă şi să lovească năpraznic, sau să se apropie în zbor nevăzut şi neauzit până se aruncă asupra prăzii.

 

Masculul şi femela adultă au coloritul penajului aproape identic. Guşa, pieptul şi abdomenul au culoarea caracteristică speciei, fiind albe, brăzdate cu dungi dese, subţiri, orizontale, brun- negricioase. Penajul spatelui este uşor diferit, la mascul este cenuşiu-albăstrui, iar la femelă are o nuanţă cenuşiu-maronie.

 

Ceea ce le diferenţiază destul de mult este talia, mult mai mare la femelă, aceasta părând că face parte din altă specie de pasăre. Această diferenţă, comună tuturor păsărilor răpitoare care se hrănesc cu pradă vie şi activă, este dată de modul caracteristic de procurare a hranei în perioada creşterii puilor. 

 

Dar o confuzie şi mai mare apare atunci când întâlnim un exemplar juvenil de uliu, care nu şi-a schimbat încă penajul de pui cu cel de adult (fază de dezvoltare care se definitivează complet în jurul vârstei de doi ani). Faţă de haina adulţilor, exemplarele juvenile au un colorit total diferit. Tot penajul lor este brun-maroniu deschis, brăzdat pe piept şi abdomen cu pete lungi, verticale, caracteristice, de culaore neagră pe fond bej-maroniu.

 

După cum demonstrează ornitologul britanic Robert L. Kenward în lucrarea sa – The Goshawk, Poyser Monography. 2006, coloritul specific al uliilor tineri îi ajută pe aceştia să supravieţuiască mai uşor în primii ani de viaţă, când păsările nu au experienţă. Culoarea maronie cu pete dese negre face păsările să fie mult mai bine camuflate atunci când stau între crengile copacilor, fapt care-i ajută să-şi surprindă prăzile mai uşor şi să scape cumva neobservaţi de cel mai mare duşman natural al speciei, redutabila buhă mare (Bubo bubo).

 

Ulii porumbari sunt păsări de talie medie, cu greutatea cuprinsă între 500-800 grame pentur masculi şi 800-1.600 grame pentru femele. Lungimea corpului este de 50-56 cm pentru masculi, şi de 60-69 cm pentru femelă. Anvergura este cumva mică, de circa 1-1,2 metri, uliul porumbar fiind o răpitoare cu aripi scurte, adaptate de minune pentru slalom în viteză printre copaci şi arbuşti. Coloritul, talia şi greutatea variază şi în funcţie de subspecia din care face parte.

 

 

Spre exemplu, uliii porumbari din Spania, Italia, Grecia şi tot sudul Europei sunt cei mai mici, cu penajul închis la culoare şi puternic contrastant, pe când ulii din Scandinavia şi nordul Rusiei sunt mai mari, iar penajul lor are nuanţe mai deschise. Pe baza siluetei sale caracteristice, uliul porumbar este uşor de recunoscut în zbor.

 

Are aripile relativ scurte, late la bază, uşor rotunjite la vârf, coada este lungă, brăzdată orizontal de 3-4 dungi late, negricioase. După cum spuneam, nu este de loc o pasăre hidoasă sau dizgraţioasă, ura oamenilor împotriva sa are alte motive…

 

 

Vânători desăvârşiţi  

 

Uliul porumbar se numără printre speciile de păsări de pradă care au o rată deosebit de mare a succesului la vânătoare, după cum au descoperit, fascinaţi, generaţii întregi de şoimari şi ornitologi. Între răpitoarele de talia sa, este neîntrecut în varietatea zborurilor pe care le execută cu mare abilitate, siguranţă şi eficienţă.

 

Acum face cercuri deplasându-se orizontal în căutare de pradă, acum trece la înălţime în linie directă, alternând bătăi repezi de aripi cu planări scurte, acum coteşte brusc din zborul del mai repezit, se înalţă, sau cade în picaj scurt. Trece grăbit pe deasupra pădurii, aproape atinge crengile din vârful copacilor. Se avântă în zbor fulgerător la rasul pământului, se prelinge felin pe lângă liziera pădurii sau coteţul de găini să surprindă victimele neatente.

 

Elaborează de fiecare dată strategii şi tactici incredibile la prima vedere pentru o pasăre cu creierul mai mic decât o nucă, astfel încât deseori dă dovadă de inteligenţă sclipitoare, nu numai de instinct pur. Prinde prada din zbor de urmărire directă, alteori se repede asupra ei de sus, uneori o prinde venind de sub ea şi în ultimul moment  se răstoarnă pe spate pentru a o înşfăca deodată în ghearele împinse în sus.

 

Legile naturii parcă au vrut să pună, în funcţie de neam şi gen, anumite piedici păsărilor răpitoare, cumva să le îngrădească calităţile de vânători şi să dea astfel şanse şi prăzilor. Acvilele, oricât de mari şi puternice ar fi, sunt neputincioase dacă iepurele a reuşit să se salveze în pădure sau în tufele dese. Găile şi şorecarii nu-şi pot prinde prăzile de pe sol. Şoimul călător, aprig şi neîntrecut în zboruri de viteză, nu poate lovi mortal pasărea decât atunci când aceasta stă pe sol. Porumbelului, potârnichii şi fazanului care stă pe pâmânt, pur şi simplul nu are ce să le facă. Uliului porumbar, însă, natura nu i-a legiuit nicio îngrădire.

 

De jos de pe pământ, de sus din aer, de pe apă, din desime de pădure, el îşi prinde victimele cu aceeaşi hotărâre şi eficienţă. Când apare, panica este generală, uneori spaima încremeneşte pasărea primejduită. Un porumbel sau o găină scăpată de atacul uliului adesea cade într-un fel de catalepsie, stă înlemnită fără să mai poată mişca o bună bucată de timp.

 

Regimul său de hrană este compus în mare parte din prăzi cu sânge cald, prinse de vii. Numai în iernile foarte aspre, exemplarele nordice se văd nevoite să mai ciugulească din cadavre de animale, dar şi acestea trebuie să fie neapărat proaspete. Uliul porumbar este un răpitor ornitofag, adică mare parte din prăzile sale sunt compuse din păsări. Are preferinţe pentru prepeliţe, potârnichi, porumbei, păsări domestice, raţe, ciori, stăncuţe, gaiţe, coţofene, fazani, ierunci, cocoşi de mesteacăn, stârci, cârstei, sitari, dar comsumă şi multe alte păsări.

 

 

Aripile sale scurte, şi coada lungă şi lată, o excelentă cârmă, sunt principalele adaptări la modul lui de atac. Uliul este capabil de viraje bruşte, accelerări fulgerătoare şi o perseverenţă admirabilă, calităţi care în timpul vânătorii reprezintă cheia succesului. Nu ocoleşte nici mamiferele, dintre care are o predilecţie pentru veveriţe, hârciogi şi iepuri. Iepurii sălbatici de câmp sunt prăzi deosebit de dificile, pe care doar femelele mari de uliu se încumetă să le atace.

 

Este o pasăre deosebit de puternică proporţional cu talia sa. Ornitologul român Radu Dimitrie relatează un caz observat personal, în care o femelă de uliu porumbar nărăvită la păsările unei ferme ridica relativ uşor peste un gard înalt de peste 2 metri găina capturată, a cărei greutate o întrecea pe cea a păsării de pradă.

 

Cu toate acestea regimul său de pradă este extrem de variat. Dacă un mascul de porumbar este capabil să prindă deseori păsări cântătoare, naturalistul rus Piotr Alexandrovici Manteufel relatează în cadrul lucrării „Din însemnările unui naturalist ( Editura Didactică şi Pedagogică,1962) , despre o femelă de uliu porumbar care nu s-a sfiit să atace un cocoş de munte (Tetrao urogallus), specie deosebit de puternică şi agresivă, la care masculii ating greutatea de 6 kilograme.

 

Ornitologii au descoperit că ulii porumbari din nordul Europei vânează în special cocoşi de mesteacăn şi corvide, pe când în centrul Europei (Germania şi Franţa), proporţiile sunt împărţite egal între porumbei, corvide, şi păsări de apă (în principal lişiţe şi raţe). Celebrul ornitolog german Oskar von Riesenthal a descoperit că ulii porumbari au în meniu 123 specii de păsări şi 16 de mamifere, iar între acestea din urmă a avut surpriza să descopere că ulii au atacat chiar marmote.

 

Conţinutul guşii a 32 de exemplare de ulii din România cercetate de ornitologul Carl Ritter von Dombrovski a fost de 2 găini domestice, 5 porumbei de casă, 1 gulerat, 1 raţă domestică, 1 gâscă domestică, 2 potârnichi, 2 ciori de semănătură, 1 coţofană, 1 brebenel, 1 gaiţă, 4 prepeliţe, 1 sitar bătăuş, 2 stârci de noapte, 1 egretă mică, 1 iepure, 1 hârciog şi o veveriţă.

 

În general, 99% din succesul capturării prăzii de către ulii porumbari se bazează pe factorul surpriză. O pasăre avertizată are timp să se ascundă sau să se îndepărteze. De aceea, atacul uliului este ca o lovitură de trăsnet. Pentru a realiza aceste performanţe, ulii recurg la tactici îndelung antrenate. În funcţie de particularităţile terenului, vânt şi de prăzile disponibile, tactica şi strategia uliului sunt întotdeauna diferite.

 

 

Părinţi devotaţi

 

Ulii porumbari îşi fac perechi pe viaţă. Sunt păsări foarte fidele partenerului, acesta fiind înlocuit doar dacă a fost ucis sau capturat. În mod normal se împerechează şi clocesc la vârsta de 2-3 ani. În iernile blânde, zborurile nupţiale pot fi observate la sfârşitul lui ianuarie, iar în luna imediat următoare perechile se ocupă cu refacerea cuibului afectat de vitregiile toamnei şi iernii.

 

Zborurile nupţiale sunt spectaculoase. Cele două păsări se urmăresc deasupra pădurii, se înşurubează încet spre cer, cu bătăi repezi de aripi. Masculul ţâşneşte brusc în sus ca un glonte, după care îşi desface late aripile, îşi răsfiră coada lungă şi planează frumos în cerc. Femela este deja cucerită!

 

Ambele păsări se ocupă de renovarea cuibului care este aşezat întotdeauna în copaci, la înălţimi de 8-20 metri. În interior cuibul este garnisit cu vegetaţie uscată fină, iar din acest moment până când puii vor părăsi cuibul, masculul înfige în jurul acestuia crenguţe verzi, împrospătate imediat ce s-au ofilit cele vechi. Rolurile acestora sunt diverse: camuflează cuibul, menţin umiditatea trebuitoare eclozării ouălor,  servesc drept  umbrar pentru femelă şi pui în zilele toride.

 

Ponta de 2-5 ouă este depusă de femelă la sfârşitul lunii martie sau primele zile ale lui aprilie. În România ponte complete de câte 4 ouă au fost găsite la datele de 26 martie, 1 aprilie, 7 aprilie de către ornitologul Ladislau Kalaber între anii 1976-1979. Ouăle sunt depuse la intervale de 2-4 zile unul faţă de altul.

 

Clocitul este asigurat mai ales de femelă, pe care masculul o hrăneşte la cuib. Incubaţia ouălor durează de obicei între 36-38 zile, uneori şi 41-42 zile când condiţiile climatice sunt aspre. Un număr de 29 ouă de ulii porumbari recoltate în România au avut ca dimensiuni medii valoare de 56,8 x 44,8 milimetri, printre cele mai mari din Europa. În primele 8-10 zile de viaţă, femela acoperă puii, iar în tot acest timp masculul se ocupă exclusiv de capturarea prăzilor şi hrana femelei.

 

În prima perioadă de creştere a puilor, când aceştia au nevoie de multă hrană, masculul aprovizionează singur întreaga familie. Prăzile aduse sunt preluate de femelă, care în această perioadă stă nedezlipită de cuib şi hrăneşte puii. Pentru sfâşierea prăzilor, femela foloseşte de regulă acelaşi loc, de regulă un trunchi rupt de furtuni sau o buturugă uscată.

 

Pentru a captura un număr mare de prăzi în perioada când femela nu poate vâna , masculul trebuie să fie deosebit de iute şi agil, calităţi mai accesibile unei păsări de talie redusă. Acesta este motivul pentru care, nu doar în cazul uliului porumbar, dar şi la marea majoritate a păsărilor de pradă, masculii sunt mai mici decât femelele.

 

 

 

Procesul evolutiv prin care masculul de porumbar a devenit mai mic decât femela este rezultatul muncii specifice a acestuia în creşterea puilor. Mai târziu, când cresc şi încep să se acopere cu pene, puii au mai puţină nevoie de protecţia prin acoperire oferită de femelă, în schimb solicită mai multă hrană. În aceste condiţii, femela, nemaiavând rol de protectoare, începe să vâneze alături de mascul. Femela fiind mai mare şi mai puternică, şi prăzile vor fi mai mari, un nou factor în avantajul speciei.

 

Creşterea penelor pe pui începe la vârsta de 18 zile, iar la 38 zile, puii au deja penaj complet. Sunt capabili să consume singuri prăzile aduse de părinţi doar de la vârsta de 28 zile. Părăsesc cuibul la 36-41 zile devenind zburători, dar mai stau în apropierea lui câteva zile, hrănindu-se cu prada adusă de părinţi. Încep să vâneze singuri numai la vârsta de 50 de zile, devenind complet independenţi la 70-80 zile. La păsările bătrâne, năpârlirea începe încă din luna mai, la femele puţin mai devreme decât la masculi. Este un proces treptat care se termină în octombrie. În luna noiembrie păsările tinere încep deja schimbarea în penaj adult.

 

 

Uliul şi românii

 

Uliul porumbar este printre cele mai cunoscute specii de păsări de pradă din România, încă din cele mai vechi timpuri. Ţăranul român a cunoscut îndeaproape acest prădător oportunist care-i lua găina din ogradă sau porumbeii de pe acoperişul casei. Pasărea era cunoscută sub numeroase denumiri, unele adevărate arhaisme din vremea dacilor, fără nicio influenţă latină, slavă, turcească sau maghiară.

 

Spre exemplu, românii l-au denumit în funcţie de regiune – uliul găinilor, uliu, uliu porumbar, uliu de porumbei, ulieş, uligae, huli, huliu, porumbar, găinar, boghiu, bodigeu, bodigaş, hârău, hereu, herete, arete, ierete, cobăţ, corui.

 

 

A fost o pasăre foarte răspândită în trecut, cu precădere în regiunile de câmpie şi de deal, unde se observă şi azi cele mai mari concentraţii de populaţii. Cum este o specie legată de păduri, numărul lor s-a împuţinat nu numai datorită campaniilor de exterminare, ci şi în urma defrişărilor aberante de după 1989.

 

În etapa actuală se pare că este mai frecvent în podişul Transilvaniei, subcarpaţii Moldovei, Munteniei şi Olteniei, precum şi în zonele de şes care mai prezintă păduri. Cloceşte şi de-a lungul Luncii Dunării, iar în Deltă, ornitologul Radu Dimitrie a găsit câteva perechi de ulii porumbari care cloceau în pădurile Letea şi Caraorman.

 

Povestea sa de coabitare cu românii este una tristă, nedreaptă şi presărată cu acte de cruzime şi barbarie din partea omului la adresa acestei specii de răpitoare cu pene. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm, că în alte ţări ulii porumbari au fost cu mult mai prigoniţi decât la noi. Ajunge doar exemplul Angliei şi Irlandei, ţări unde ulii porumbari au fost ucişi până la extincţie. Învinuiţi pe nedrept că ar fi produs pagube însemnate efectivelor de potârnichi, fazani şi iepuri, ulii au fost complet exterminaţi, iar englezii şi irlandezii au realizat ulterior că ciorile făceau pagube mai mari în rândul speciilor de vânat.

 

Prin urmare, recent, autorităţile britanice au decis reintroducerea uliului porumbar în avifauna locală. Proces lent şi dificil, care demonstrează încă o dată că nicio specie de prădător nu trebuie exterminată, căci are rolul ei pozitiv în cadrul ecosistemului respectiv. În plus, reintroducerea păsărilor de pradă este cu atât mai grea, cu cât aceste păsări au un spor natural anual deosebit de scăzut.

 

Cum uliul porumbar este un prădător eficient şi oportunist, a atacat dintotdeauna păsările domestice. Din acest motiv, atât în România, cât şi în toate ţările unde este întâlnit, uliul porumbar a deventi cea mai detestată, duşmănită şi urâtă pasăre de pradă.

Niciun mijloc de stârpire nu a fost precupeţit în privinţa sa, astfel că la ora actuală populaţiile de ulii porumbari din România sunt extrem de afectate.

 

A fost împuşcat, prins cu capcane, pădurile au fost scotocite în căutarea cuiburilor care au fost distruse, iar puii ucişi pe loc, astfel încât supravieţuirea sa în România poate fi considerată un adevărat miracol, cu atât mai mult cu cât prigonirea sa fără rost şi chiar ilegală în contextul actual continuă şi în prezent, nestingherită.

 

Cu toate acestea, marea lovitură dată populaţiilor noastre de ulii porumbari nu a fost dată de cazurile individuale în care unii oameni i-au ucis, ci de campania naţională împotriva lupilor şi păsărilor de pradă întreprinsă de autorităţile comuniste din Republica Populară Română între anii 1950-1960. Atunci, fiecare lucrător silvic şi vânător din ţară a fost încurajat să ucidă orice pasăre răpitoare întâlnită, indiferent de perioada anului. Mai mult, pentru fiecare picior de uliu, şoim, acvilă sau buhă predat asociaţiilor de vânătoare, făptaşul acestor crime ecologice era felicitat şi premiat cu cartuşe.  

 

Evident, cea mai vânată şi prigonită specie a fost tot bietul uliu porumbar…. Aberanta măsură de combatere a avut la bază doar lăcomia omului, care credea că astfel va putea vâna mai mulţi fazani, iepuri, raţe, potârnichi, prepeliţe etc. Evident, efectivele speciilor de vânat nu au crescut, acestea fiind cu mult mai afectate de factori negativi precum iernile grele şi braconajul, decât de presiunea naturală exercitată de păsările de pradă. În schimb, toate speciile de păsări de pradă din România au fost afectate grav, populaţiile lor nerefăcându-se nici în prezent.

 

 

După cum spuneam, dintre toate răpitoarele din Europa, uliul porumbar a fost cel mai persecutat şi lovit. Populaţiile sale au supravieţuit în efective optime pentru specie  doar în zonele cu populaţie umană minimă, precum marile păduri din nordul continentului. În acelaşi timp, populaţiile din zonele unde s-au intersectat cu oamenii au fost puternic afectate.

 

Până în anul 1960 în toată Europa Occidentală au acut loc numeroase campanii de exterminare în masă a uliilor. Acestea erau organizate în special de paznicii de vânătoare, crescătorii de porumbei şi vânătorii de păsări şi iepuri. Între anii 1940-1950, ulii au fost lăsaţi în pace. Oamenii erau angrenaţi în cel de-al Doilea Război Mondial şi în refacerea de după conflagraţia militară. Cu toatea acestea, specia sa a fost la un pas de extincţie în Europa între anii 1950-1960, populaţiile fiind aproape de colaps din cauza folosirii pe scară largă în agricultură a temului DDT. Spre exemplu, întreaga populaţie de 180-220 perechi de ulii porumbari din Olanda a fost aproape eliminată la nivelul anului 1955.

 

Începând cu anul 1970, DDT-ul a fost interzis în totalitate în Europa, iar populaţiile s-au refăcut la un nivel optim, în multe ţări.. Nu la fel se întâmplă şi la noi, unde uliul porumbar este în continuare vânat, prins în capcane, ţinut ilegal în condiţii improprii de captivitate, cu toate că specia este protejată de Legea nr. 13/1993 pentru aderarea României la Convenţia privind conservarea speciilor sălbatice de păsări şi mamifere şi a habitatelor naturale din Europa, precum şi de Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006. Evident, este protejat doar pe hârtie.

 

Faptul este cu atât mai regretabil, cu cât România este singura ţară din Europa unde se întâlnesc trei subspecii de uliu porumbar.

Iarna poposesc la noi ulii mari, deschişi la culoare (Accipiter gentilis buteoides). În mare parte din ţară, cuibăresc ulii din subspecia central-estic europeană (Accipiter gentilis gallinarum), iar în sudul ţării şi de-a lungul Dunării a fost identificată ca pasăre clocitoare la începutul secolului trecut subspecia balcanic-caucaziană (Accipiter gentilis marginatus). Pasărea adultă din ssp. marginatus este mai întunecată pe partea superioară şi mai brună decât ssp. gallinarum. În penajul juvenil este mai puternic colorată în nuanţe roşcat-ruginii şi atinge o talie mia mică decât cele două forme menţionate anterior.

 

 

 

Între şoimărit şi capcanele columbofililor

 

Uliul porumbar a revenit în interesul oamenilor la început de secol XXI prin renaşterea artei multimilenare a şoimăritului. Caracterul extrem de prădător al uliului porumbar nu a scăpat observaţiei omului care a dresat şi vânat cu păsări de pradă din cele mai vechi timpuri. De fapt, în opinia multor şoimari, uliul porumbar este cea mai completă şi eficientă răpitoare folosită în şoimărit.

 

Lista prăzilor care pot fi vânate cu un mascul şi o femelă este cu adevărat impresionantă, iar eficienţa pe teren a acestei specii a făcut ca în textele medievale europene să fie denumit uliul bucătarilor, deoarece era prietenul devotat al ţăranilor şi oamenilor de condiţie modestă, care îşi puteau asigura hrana zilnică cu ajutorul uliului dresat, spre deosebire de şoimi, asociaţi dintotdeauna cu aristocraţia şi mai puţin eficienţi la vânătoarea reală.

 

 

Însuşi numele său în limba engleză, acela de goshawk , provine din străvechea denumire anglo-saxonă de Goshafoc, adică „uliul gâştelor”, cu trimitere directă la gâştele vânate cu uliul, cu toate că specia era deosebit de eficientă şi la vânarea altor păsări de apă, a iepurilor, fazanilor, potârnichilor, stârcilor şi chiar cocorilor.

 

Pasărea continuă şi în prezent să fie ucisă de o parte din crescătorii de porumbei din România, care o învinuiesc, uneori pe nedrept, de pierderile din rândul efectivelor de porumbei. Aceştia, la fel precum locuitorii din zonele rurale care îşi ţin găinile libere, după care blestemă tot neamul păsărilor de pradă pentru găina luată de uliu, nu ţin seama de anumite reguli şi îşi zboară porumbeii îndeosebi toamna târziu şi iarna, când numărul uliilor este sporit oricum de exemplarele care vin din nord.

 

 

Atunci se petrec şi cele mai atroce şi crude măceluri la adresa uliilor. O parte (sper cât mai mică) a columbofililor pun capcane (fapt interzis şi condamnat de legislaţia din România), iar ulii prinşi sunt ucişi sau torturaţi oribil de către nişte indivizi needucaţi şi fără îndoială bolnavi de sadism.

 

Ajunge doar să parcurgi forumurile dedicate columbofililor pentru a găsi fotografii cu capcane precum şi relatări cutremurătoare ale acestor indivizi care se laudă că s-au răzbunat în sfârşit pe uliu. Asta înseamnă că nevinovata pasăre (care îşi urmează doar instinctul şi menirea de prădător în natură) este ucisă pe loc în cazurile cele mai blânde. Alteori, uliilor prinşi li se scot ochii de vii, li se taie picioarele sau aripile, după care li se dă drumul. Pasările agonizează cumplit înainte să moară. Regretatul scriitor şi vânător Ionel Pop relata, într-una din lucrările sale, despre cazul unui paznic de vânătoare care prinsese un uliu la capcană şi-l „pedepsea” băgându-i cu forţa pe gât ardei iute şi sare…

 

 

Orice comentariu este de prisos, cu atât mai mult cu cât astfel de fapte se mai petrec şi în prezent în România.

Din fericire există şi români care iau atitudine şi salvează răpitoarele. O parte dintre ei s-au constituit în Asociaţia Peregrinus pentru protecţia păsărilor răpitoare şi legiferarea şoimăritului, cu atât mai mult cu cât această nobilă ocupaţie a fost semnalată pe teritoriul de azi al României încă din perioada Evului Mediu timpuriu.

 

 

Asociaţia are sediul în oraşul Deva, este condusă de Dorin Carabeţ, şi s-a remarcat prin salvarea şi eliberarea a numeroşi ulii porumbari, păsărari, şorecari, cucuvele, ciufi, vinderei şi alte specii de păsări de pradă de zi şi de noapte.

 

Asemenea unui samurai singuratic, uliul porumbar îşi petrece existenţa în păduri, de unde lipsa prăzilor sau asprimea iernii îl face să pornească în expediţii de vânătoare până deasupra aşezărilor omeneşti. Acolo, răpitorul nu mai poate intra în conflict cu oamenii dacă aceştia îşi îngrijesc cum trebuie păsările domestice.

 

În aceste condiţii, cerul României va fi brăzdat şi pe viitor de unul dintre cei mai admirabili şi impresionanţi vânători ai Naturii. 

Salvarea sa depinde doar de noi.