Marele Zid Verde al Chinei

De mulţi ani de zile, chiar înainte de discuţiile despre încălzirea globală, se vorbea despre pericolul deşertificării: în mai multe zone ale lumii, pustiurile îşi măresc îngrijorător suprafaţa, iar vaste regiuni tropicale şi temperate se aridizează şi devin neroditoare.

Una dintre regiunile unde se petrece foarte vizibil acest fenomen este nordul Chinei – marea provincie chineză Mongolia Interioară şi alte câteva provincii mai mici  – unde, de ani de zile, peste 3000 kmp de câmpie au fost înghiţiţi în fiecare an de deşertul Gobi, care îşi întinde tot mai mult influenţa asupra peisajului şi asupra vieţii oamenilor. 

Capitala chineză, Beijing, se găseşte în apropierea acestei provincii, îndeajuns de aproape pentru ca marele pustiu asiatic să-şi facă simţită influenţa.

Furtuni de praf se abat deseori asupra Beijingului, revărsând peste oraş pulberea înecăcioasă a deşertului, poluând şi mai rău aerul, sporind neplăcerile pe care cei 20 de milioane de locuitori ai capitalei le îndură şi aşa din pricina poluării. Invazia deşertului usucă totul în cale, punând în pericol resursele pământului.

Una peste alta, apropierea deşertului Gobi este nefastă regiunii de nord a Chinei, motiv pentru care încă din anii 1970 au început să fie căutate soluţii. Aşa a luat naştere proiectul Marelui Zid Verde, o centură de vegetaţie destinată să oprească înaintarea deşertului.

Proiectul a început în 1978, având drept scop mărirea suprafeţei împădurite din nordul Chinei de la 5% din aria totală a teritoriului la 15%. Faza sa cea mai intensă şi mai amplă de până acum, a 4-a, a debutat în 2003.

Mai multe măsuri urmează, în opinia responsabililor, să asigure succesul acestui îndrăzneţ proiect

• însămânţări din avion, pe mari suprafeţe, acolo unde solul este mai puţin arid  
• pentru porţiunile mai aride, se preconizează oferirea de stimulente fermierilor din zonă, pentru a planta arbori şi arbuşti
• un sistem sofisticat de supraveghere, în valoare de 1,2 miliarde USD şi care include baze de date şi programe de cartografiere, ar urma să asigure monitorizarea continuă a programului
• zidul verde va cuprinde un brâu de vegetaţie de nisipuri, plantată în parcele aşezate în şah, pentru a stabiliza dunele de nisip; platforme de pietriş în imediata vecinătate a vegetaţiei, pentru a fixa nisipul şi a încuraja formarea unui strat de sol, şi copaci – miliarde de copaci – care ar urma să alcătuiască păduri ce vor servi drept pavăză împotriva furtunilor de praf.

Sună bine, dar cât de eficient se desfăşoară lucrurile în practică?

Până în anul 2009, fusese plantată o suprafaţă de peste 500.000 de kilometri pătraţi – aproape de două ori mai mult decât suprafaţa României. Din păcate, însă, rata de supravieţuire a arborilor şi arbuştilor plantaţi nu este la înălţimea speranţelor. În 2008, furtunile din timpul iernii au distrus 10% din arborii plantaţi. (Ca urmare, Banca Mondială a recomandat Chinei să se axeze pe calitate şi nu pe cantitate, să investească, adică, în specii de plante mai rezistente.)  în 2009, pe un sfert din cele 53.000 de hectare plantate, vegetaţia a pierit. Din cauza eroziunii, a poluării şi a supraexploatării agricole, în multe zone calitatea solului a devenit atât de slabă, încât nu mai poate susţine plantaţii noi, mai ales când e vorba despre arbori cu creştere rapidă, aşa cum sunt cei care au fost plantaţi.

De altfel, nu lipsesc vocile care afirmă că proiectul nu numai că nu este atât de eficient cum se preconiza, dar are deja – şi va mai avea – consecinţe nefaste asupra mediului, pe termen lung.

Una dintre probleme o reprezintă impactul asupra biodiversităţii. Plantarea unui mare număr de copaci din aceeaşi specie are acelaşi efect ca şi monoculturile agricole: pe terenul respectiv, biodiversitatea este drastic redusă. În mod normal, într-o pădure naturală există multe specii vegetale, pe seama cărora trăiesc şi numeroase animale, iar între speciile de plante, animale, ciuperci etc. ale unui ecosistem natural se stabilesc relaţii complexe, o reţea complicată de interdependenţe, care stabilizează ecosistemul şi susţin perpetuarea lui. În schimb, în monoculturil, diversitatea scăzută a plantelor determină o scădere a diversităţii speciilor de animale, ecosistemul fiind astfel sărac în specii şi fragil.

Un astfel de sistem dezechilibrat şi cu biodiversitate scăzută este mai vulnerabil la boli şi dăunători, ceea ce poate avea consecinţe economice foarte grave. Cei care se ocupă de proiectul Marelui Zid Verde au aflat-o într-un mod dramatic: în anul 2000, 1 miliard de plopi plantaţi au fost distruşi de atacul unor dăunători, compromiţând 20 de ani de eforturi.

În replică, mai mulţi specialişti chinezi susţin că aceste plantaţii monospecifice alcătuite din arbori cu creştere rapidă sunt mai eficiente în absorbirea dioxidului de carbon din aer, în comparaţie cu pădurile obişnuite, care cresc lent.

O altă problemă o constituie consumul de apă: alături de irigaţii, copacii care reuşesc să se înrădăcineze consumă, în creşterea lor rapidă, mari cantităţi de apă din  pânza freatică, o mare problemă în zonele deja aride din nordul ţării. În urma acestui fenomen, nivelul apei subterane scade, pânza freatică devenind tot mai greu accesibilă. În regiunea Minqin din provincia Gansu, învecinată Mongoliei Interioare, studiile au arătat că, de la începutul programului, nivelul apei freatice  a coborât cu 12-19 metri.

La peste 30 de ani de la iniţierea programului de edificare a Marelui Zid Verde, chiar şi unii dintre specialiştii şi oficialii chinezi îşi exprimă scepticismul şi criticile la adresa proiectului.

Una dintre vocile cele mai autorizate este Jiang Gaoming, specialist în ecologie în cadrul Academiei Chineze de Ştiinţe. El consideră că a planta copaci în zonele aride şi semi-aride reprezintă „o încălcare a principiilor [ecologice]”, că este o greşeală să se încerce împădurirea unor zone în care condiţiile de sol şi climă nu sunt prielnice existenţei pădurilor. În aceste zone în care precipitaţiile sunt foarte reduse, iar vegetaţia naturală este cea de câmpie sau deşert,  arborii nu au cum să reziste.

Jiang Gaoming este partizanul unei metode alternative – pe care a şi demonstrat-o în practică -, cea a îngrădirii, care permite regenerarea naturală a ecosistemului. Înconjurând cu un gard de protecţie o suprafaţă de teren, pentru a împiedica utilizarea lui de către oameni, Jiang Gaoming şi colegii săi au constatat că vegetaţia ierboasă, tipică zonelor de şes, s-a refăcut singură în doi ani. În urma acestui succes, Jiang Gaoming a devenit apărătorul acestei metode naturale de refacere a terenurilor degradate şi adversarul metodelor nefireşti, precum încercarea de a împăduri zone în care nu există condiţii pentru creşterea pădurilor.

De ce a funcţionat atât de bine metoda îngrădirii, dar nu şi cea a plantaţiilor artificiale? Pentru că deşertificarea, aşa cum se petrece ea în nordul Chinei, este un fenomen extrem de complex, cu cauze multiple: cauzelor naturale li se adaugă influenţa omului. Eroziunea produsă de vânt şi de apă,  sărăturarea solurilor  din cauza irigaţiilor excesive, supra-păşunarea, schimbările climatice, faptul că plantele devin mai vulnerabile la boli şi secetă din cauza poluării – toţi aceşti factori joacă un rol , după cum sugerează un articol apărut recent în World Changing.

Chiar şi unii dintre reprezentanţi regionali ai Administraţiei Pădurilor îşi exprimă temerile cu privire la eficienţa plantărilor şi îndoiala că aceste încercări de împădurire forţată ar reprezenta o soluţie bună la problema deşertificării Chinei.

Succesele care au fost obţinute în unele zone – unde puieţii au devenit într-adevăr copaci  – sunt însoţite, aşa cum arătam, de un impact ecologic deloc neglijabil asupra biodiversităţii şi rezervelor de apă.

La dificultăţile de ordin ecologic, se adaugă cele de ordin social. Aceste ţinuturi nu sunt pustii; ele sunt locuite de oameni, de fermieri care, în încercarea de a obţine cât mai mult de la pământul prea puţin roditor, îl supraexploatează, secătuindu-l de tot. Există sugestii privind oferirea de compensaţii fermierilor pentru a creşte mai puţine animale sau pentru a se strămuta, dar asemenea lucruri sunt întotdeauna uşor de spus, însă greu de făcut.

Până în anul 2050, anul în preajma căruia ar urma să se încheie oficial proiectul Marelui Zid Verde, mai e încă timp pentru o reevaluare a rezultateler şi o reorientare a eforturilor. Învăţând din greşeli şi introducănd în ecuaţie cunoştinţele acumulate în cele peste 3 decenii care au trecut de la începutul programului, ar fi posibilă elaborarea unei noi strategii în lupta cu deşertul, cu atât mai necesară cu cât, în condiţiile schimbărilor climatice de care am devenit foarte conştienţi în ultimul deceniu, această luptă devine tot mai grea.