Viata e in ou

Candva, tot ce misca pe planeta Terra traia in apa. Nu existau decat animale acvatice, fiinte ale mediului lichid, ducandu-si viata in fluidul primordial fara nici o grija pentru economia de apa, caci apa le inconjura din toate partile si exista din belsug. Tinand seama de felul in care erau alcatuite si functionau aceste organisme, viata in afara apei nu era posibila; nici viata individului, nici viata speciei; cu alte cuvinte, animalele traiau si se reproduceau in mediul acvatic. Ouale depuse aici, bogate in apa, erau inconjurate de o membrana moale, permeabila. Nevertebratele acvatice si pestii sunt si astazi dependenti de acest mod de viata, pastrat din timpuri stravechi. Apoi, la un moment dat, animalele au descoperit un nou mediu: uscatul, pe care plantele il luasera deja in stapanire. Animalele l-au colonizat si ele – intai nevertebratele, apoi, in urma cu 365 de milioane de ani, vertebratele. Iesind din ape, acestea din urma au descoperit un mediu dur, ostil fapturilor acvatice, astfel incat au fost necesare milioane de ani de adaptare.

Unele specii n-au realizat trecerea completa, iar dintre speciile de azi, multe pastreaza in biologia lor amintirea „marii treceri”, marturia felului in care s-au petrecut lucrurile. Amfibienii, de pilda, isi trag numele tocmai de la natura lor „duala”: respira prin plamani, ca animalele terestre, dar pielea lor subtire si umeda nu rezista mult in mediu uscat, si, mai ales, au nevoie de prezenta apei pentru a se reproduce. Broastele si salamandrele isi depun ouale in apa sau cel putin in locuri umede. Iar la marea majoritate a speciilor, din oua apar mormoloci in intregime acvatici: respira prin branhii, asemenea stramosilor-pesti. Metamorfoza – trecerea de la mormoloc la adult – este o reamintire, o versiune foarte prescurtata si rapida a lungului proces prin care s-a trecut de la vertebratele acvatice la cele de uscat. Au existat si specii care au mers pana la capat, pa­ra­sind definitiv apele si adaptandu-se complet uscatului.

Oul cu invelis moale, hidratat, nu mai era potrivit pentru ele, deoarece, expus aerului, s-ar fi uscat si nimic viu n-ar mai fi putut iesi din el. Asa ca a fost „inventat” oul cu coaja. Tipic reptilelor si pasarilor, acest asa-numit ou amniotic reprezinta o stralucita solutie tehnica la problema deshidratarii: coaja sa groasa (nu intotdeauna dura, uneori pieloasa, dar, oricum, rezistenta) permite trecerea oxigenului, dar e o bariera eficienta impotriva deshidratarii. Adapostit in ea, embrionul se hraneste dintr-un concentrat de substante nutritive, pana cand este indeajuns de dezvoltat pentru a se lipsi de oul protector, incepandu-si viata in mediul dur al uscatului planetei, unde va produce, la randu-i, oua, pui… Simbolurile au uneori origini simple. Este de ajuns sa privesti natura: pentru nenumarate civilizatii risipite in timp si spatiu, oul e simbolul inceputului lumii si vietii, al nasterii, renasterii si vesnicei reintoarceri…

Aparitii
In padurile umede ale Americii Centrale se pot intalni adesea asemenea alcatuiri bizare, ce evoca o secventa de film SF despre invadatori extraterestri. In ciuda aparentelor, insa, este vorba de „produsele” unor creaturi cat se poate de pamantene: broastele de copac (Agalychnis callidryas) – mici fapturi arboricole, agile si viu colorate -, care depun gramajoare de oua ocrotite de un invelis gelatinos. Mormolocii vor avea nevoie de aproape trei luni pentru a se transforma in broscute adulte.

Nici o sansa
Un pericol iminent ameninta furnicile africane Crematogaster: un fluture si-a depus ouale pe o frunza de pe teritoriul de hranire al furnicilor. Omizile care ar ecloza ar devora frunza, lasand furnicile fara hrana. Solutia? Pericolul trebuie inlaturat „din fasa”: furnicile strivesc ouale inainte ca invadatorii sa apara.

O viata scurta, dar intensă:ciorchinele de oua stravezii adapostit in crapatura unei stanci submarine este opera unei caracatite (Octopus bimaculoides). Noua, oamenilor, reproducerea caracatitelor ni se pare o poveste plina de eroism absurd si tragic: atunci cand puii – còpii miniaturale ale caracatitelor-parinti – ies din oua, mama lor moare, dupa ce a pazit ouale vreme de mai multe saptamani fara a se hrani in tot acest rastimp. De fapt, e un comportament indeajuns de eficient pentru a oferi puilor cele mai bune sanse de supravietuire.

Grija de tata
Nu va lasati inselati de aparente si nu va grabiti sa trageti concluzia ca se intampla ceva rau: pestele din imagine (un mascul) nu mananca icrele, ci le adaposteste pur si simplu in gura – o protectie foarte eficienta. Daca vreti, e un mod de a „cloci”, nu foarte raspandit in lumea animala, dar caracteristic pestilor-cardinali (Apogon aureus) din Bali.

Mici monstri marini inofensivi

Limulus polyphemus e un artropod stravechi, ruda cu crabii, dar a aparut pe Pamant cu mult inaintea dinozaurilor. Adultii arata aproape infricosator: o carapace bruna cu diametrul de o jumatate de metru si o coada ca o tepusa, cu aspect amenintator. De fapt, animalul nu e catusi de putin periculos pentru om, dar intalnirea cu el pe o plaja este o experienta vizuala impresionanta. Totul incepe, insa, cu ouale marunte din care, dupa doua saptamani petrecute in apele caldute ale Atlanticului, vor iesi limuli minusculi si stravezii.

Fragili, dar bine inzestrati
Toti puii pasarilor au pe cioc o mica formatiune cornoasa numita dinte de ou – o unealta special fabricata de catre Natura pentru un singur scop: iesirea din gaoacea protectoare. Cu ajutorul dintelui de ou, puiul strapunge membrana interna a oului in dreptul camerei de aer a acestuia, iar rezerva de oxigen astfel dobandita ii permite sa se apuce de treaba cu adevarat grea: strapungerea cojii exterioare, dure. Odata misiunea indeplinita, dintele de ou cade, la putina vreme dupa iesirea puiului din gaoace.

Pater familias
In apele sudice ale Australiei traiesc, rareori vazuti (nu doar de oameni, ci si de creaturile marii), acesti pesti ciudati (Phycodurus eques) din neamul calutilor-de-mare. Corpul lor este acoperit de prelungiri cu contururi complicate, ce imita formele vegetatiei marine si onduleaza alene in bataia curentilor de apa, astfel incat, ascuns intr-un desis de alge, calutul e aproape invizibil. La fel ca toti caii-de-mare, masculul poarta ouale depuse de femela pe propriul corp, pana cand vine vremea eclozarii.

Supravietuirea, vazuta de aproape
Un paianjen din specia Portia fimbriata tocmai a invins in lupta un rival. Invingatorul mananca ouale paianjenului invins – nu de teama unei vendetta, ci pentru a-si asigura o necesara si binevenita portie suplimentara de proteine, care ii va permite sa traiasca, sa se reproduca si sa-si perpetueze, asadar, propriile gene.

Insectele si ingineria
Putine specii de insecte isi ingrijesc ouale sau puii. O fac doar insectele sociale – albine, furnici, termite. Totusi, un anume fel de grija, un instinct consolidat prin evolutie, exista la toate insectele: femelele depun ouale pe anumite plante (care vor servi ca hrana larvelor) si au grija sa le fixeze bine. Uneori, ouale sunt asezate in formatiuni caracteristice – un mod de le „ancora” solid, pentru a nu compromite supravietuirea „nou-nascutilor”.

Si mama, si tata
Ca si melcii terestri cu cochilie, limacii, rudele lor golase, sunt hermafroditi: fiecare individ poseda organe reproducatoare atat masculine, cat si feminine. Totusi, ei nu recurg la autofecundare, ci se imperecheaza, facand schimb de gene; asa e sanatos pentru specie. Dupa fecundare, fiecare dintre parteneri devine mama si depune oua.

Broaste „nonconformiste”
Eleutherodactylus este cel mai numeros dintre genurile de vertebrate: sunt cunoscute vreo 700 de specii si in fiecare an se descopera unele noi. Dar mai au ceva uimitor aceste broscute din America Centrala si de Sud: ele „sar” peste stadiul de mormoloci. In ou are loc o metamorfoza completa, asa ca din ouale stravezii ies de-a dreptul broscute miniaturale.

Foto: Hepta