Romanii foloseau azbestul în urmă cu 2.000 de ani, pentru îndoirea straturilor care conservau cenuşa decedaţilor, atunci când corpurile lor neînsufleţite erau arse în crematoriu.
Există chiar şi o legendă care spune că Charlemagne avea o faţă de masă din azbest. O spăla punând-o în apropierea focului, pentru a arde petele.
„Asbestos” este un cuvânt de origine greacă, ce înseamnă „de nears” sau „de neoprit”. Astăzi, folosim cuvântul pentru un grup de minerale fibroase rezistente la foc.
Mineralele care compun azbestul diferă, mai ales, la nivelul compoziţiei. Fiecare are o forţă diferită, flexibilitate şi folosinţă distincte. Din punct de vedere chimic, azbestul, de obicei, este format din silicaţi de limetă şi magneziu şi, uneori, poate conţine fier.
Din cauza compoziţiei sale din fibre, azbestul este similar cu bumbacul şi lâna, însă are avantajul de a fi rezistent la foc sau căldură. Acest aspect îl face valoros pentru industrie, iar ştiinţa nu i-a găsit, încă, un înlocuitor.
Niciun alt mineral cunoscut nu poate fi transformat în aţă sau fibre, în haine sau cearşafuri. Lucrătorii expuşi la foc poartă, de obicei, costume făcute din azbest – inclusiv casca, mănuşile, costumul şi ghetele.
Azbestul poate rezista la temperaturi de 1.090 – 1.650 de centigrade, iar unele tipuri de azbest pot supravieţui chiar şi la temperaturi de 2.760 de grade!
Produsele din Statele Unite ale Americii înseamnă aproape o jumătate din produsele de azbest din lume, însă mai puţin de 5% din materialul pur se găseşte pe acel teritoriu. Aproape 75% din proviziile de azbest globale se găsesc în Quebec, Canada.
Azbestul se găseşte în anumite tipuri de roci şi, uneori, sunt necesare lucrări miniere şi tratarea a aproape 45 de tone de rocă, pentru a obţine o tonă de fibră de azbest.