Magia şi vrăjitoria în istoria Angliei

Vrăji, blesteme, legăminte şi pedepse

Universul magic de la începuturile Evului Mediu era caracterizat de omniprezenţa practicilor magiei populare şi ale vrăjitoriei arhaice. Ambele domenii îşi aveau originea în obiceiurile străvechi ale populaţiilor celtice, germanice, tracice şi latine de pe continent. Acele practici străvechi nu aveau nimic comun cu invocarea demonilor sau pacturile cu aceştia, după cum le incrimina Biserica Romano-Catolică, ci erau reminiscenţe ale vechiului păgânism de sorginte indo-europeană, peste care se suprapuneau cunoştinţe despre folosirea plantelor tămăduitoare şi vindecarea diverselor răni şi leziuni. În secolul 5 după Hristos, un influent teolog creştin, pe numele său Sfântul Augustin din Hippona, a decis că toate practicile religioase şi magice păgâne au fost inventate de Satan pentru a devia atenţia oamenilor de la biserică şi creştinism. Într-o notă deosebit de interesantă, Episcopul de Lyon a declarat în anul 820 că vrăjitoarele nu au nicio putere în modificarea vremii, nu pot zbura noaptea şi nici nu-şi pot schimba forma. Sfântul Bonifaciu susţinea în secolul 8 că însăşi credinţa în puterile vrăjitoarelor este un gest necreştin. Charlemagne în persoană a decretat în vremea sa că arderea femeilor bănuite de vrăjitorie este un act necreştinesc prin definiţie, iar oricine se face vinovat de astfel de măsuri absurde trebuie el însuşi pedepsit cu arderea pe rug. Astfel de viziuni, relativ tolerante, s-au înăsprit cu mult în secolele următoare, mai ales odată cu apariţia Inchiziţiei. În secolele 7 şi 9, influenţa Bisericii Romano-Catolice în societate a crescut considerabil, astfel încât tot din acele timpuri datează şi primele legi şi măsuri împotriva vrăjitoriei, iar termenul latin de „maleficium” a început să fie tot mai des menţionat în documentele vremii care incriminau practicile magice. Atunci, magia şi vrăjitoria nu au mai fost doar nişte infracţiuni de drept comun, fiind considerate drept acte de erezie maximă şi crime de neiertat. În preajma secolului 13, atât Biserica, cât şi clasa nobiliară au început să considere orice act magic drept venerare a diavolului, iar oricine era bănuit măcar (fără nevoie neapărată de dovezi) de vrăjitorie, acesta urma să fie condamnat la moarte prin ardere pe rug sau mutilare pe viaţă în urma torturilor repetate.

În ciuda pedepselor extreme, în acea perioadă istorică s-au definitivat şi cristalizat practicile vrăjitoreşti pe teritoriul Europei. Ele erau compuse din elemente ale culturii greco-romane şi biblice, folclor şi păgân precreştin, o tradiţie comună a magiei medievale plină de farmece, rugăciuni, invocaţii, arta ghicitului, medicina plantelor, purtarea amuletelor, astrologie populară şi iluzionism. Tot atunci s-a constituit arta alchimiei şi necromanţia. Magia nu mai era un fenomen marginal al societăţii medievale, ci era strâns interconectată cu multe aspecte ale vieţii cotidiene şi politice. Acest lucru se putea observa cel mai bine la curţile regilor Angliei, unde magicienii, vrăjitorii şi cunoscătorii tainelor ascunse făceau de multe ori parte din anturajul capetelor încoronate.

Vrăjitorie şi paranormal în universul serialului Urzeala tronurilor

Lumea intrigantă a practicilor magice îşi are locul cuvenit şi în acest serial cu puternice conotaţii epice, istorice şi fantastice. Lumea spiritelor naturii din Westeros, şi nu numai, este populată în primul rând de către entităţile Greenseer, spirite înţelepte ale pădurii care au puteri miraculoase, incluzând aici şi capacitatea de a vedea în viitor. Primii Oameni credeau despre aceste spirite ale naturii că ele erau cele care au sculptat feţe omeneşti pe copacii Weirwood. Alte fiinţe supranaturale sunt aşa numiţii Skinchanger, adică oameni care-şi pot schimba înfăţişarea. Se credea că unul din o mie de oameni se naşte cu puteri de Skinchanger. Acesta are abilitatea nu doar de a-şi schimba înfăţişarea, dar şi de a intra în mintea unui animal pentru a-l controla. Cel mai adesea un Skinchanger intră în mintea unui lup sau unui câine, dar această capacitate putea fi periculoasă, căci mintea şi personalitatea omului ajungea la rândul ei să fie afectată de spiritul animalului posedat. Capacitatea de a fi Skinchanger era relativ des întâlnită în rândul copiilor primelor generaţii ale Casei Stark precum Brandon Stark, Arya Stark şi Jon Snow. La fel ca în Evul Mediu, magia este o forţă puţin înţeleasă şi în serialul Urzeala tronurilor. În trecutul îndepărtat, practicile magice erau atotputernice, dar, în perioada desfăşurării serialului, magia a fost redusă la o serie de practici cunoscute de puţine personaje. Sângele, moartea şi viaţa sunt chei iniţiatice pentru descifrarea tainelor magiei. Vrăjitoarele din Qarth l-au îmbăiat pe Sam Tarly, cel mai mare fiu al Lordului Randyll Tarly, în sânge de bour pentru a-l face puternic şi neînfricat. Înţeleapta Mirri Maz Duur şi-a sacrificat calul pentru a-l readuce la viaţă pe Khal Drogo. Printre cele mai frecvente practici magice prezente în scenariul serialului se numără controlul elementelor naturii, divinaţia, schimbarea înfăţişării, reînvierea morţilor şi necromanţia. Unele dintre cele mai puternice şi interesante vrăjitoare din serial sunt aşa numitele Maegi, femei vraci din Essos care practicau Magia Sângelui. Orice Maegi era hăituită, bănuită de orice blestemăţii şi ucisă de către triburile Dothraki, care credeau că aceste femei au legături cu demonii. Magia Sângelui era foarte puternică şi eficientă, dar practicarea ei aducea cu sine stigmatul unei reputaţii teribile. Din acest motiv, războinicii Dothraki ucideau orice femeie despre care se credea că este o Maegi. O femeie Maegi putea ghici viitorul oricui într-o singură picătură de sânge de-a acestuia. Conform spuselor lui Mirri Maz Duur, cuvântul Maegi înseamnă nimic altceva decât „Înţelepciune”.