Simbolismul şi importanţa dragonilor în cultura europeană

Cât de mare este interesul şi fascinaţia pentru dragoni chiar şi în zilele noastre, o dovedeşte cu prisosinţă seria Urzeala tronurilor.

Străjer de comori şi demon neînduplecat

• Cum au marcat celţii cultura şi civilizaţia occidentală
• Războaiele Rozelor – Urzeala tronurilor din istoria Angliei

În majoritatea legendelor, baladelor şi miturilor străvechi, dragonul, sau balaurul cum apare în mitologia românilor, apare ca un paznic sever al comorilor şi misterelor sau ca un simbol al răului şi al tendinţelor demoniace. De altfel, în istoriografia medievală occidentală, Satan este portretizat cel mai adesea sub formă de dragon sau de şarpe, în fond tot o reptilă (reală de data asta) derivată din imagistica dragonului.

Această creatură mitologică are o lungă genealogie şi o numeroasă filiaţie. Cu peste trei mii de ani înainte de Hristos, el apărea în Mesopotamia, iar o mie de ani mai târziu era menţionat în China Antică. Renăştea în India cu puţin timp înainte de apariţia creştinismului şi avea ulterior să apară în scrierile şi menţionările greceşti de unde s-a răspândit în tot Evul Mediu Occidental. Monstru străvechi mereu revenind din abisurile fiinţei noastre, dragonul este martorul conştiinţei noastre colective, al rădăcinilor deopotrivă mocirloase şi rodnice ale subconştientului nostru. Este unul, dar este multiplu, nu este nicăieri, dar este pretutindeni. A-l nega înseamnă a-l confirma. Primul dragon cunoscut este şarpele adamic din Geneză, pe care adesea iconografia biblică l-a prevăzut cu aripi, coarne, labe de reptilă şi bust de femeie. Ultimul este cel care personifică teribila Fiară din Apocalipsă. La vechii greci păzea Grădina Hesperidelor şi avea să fie învins de Hercule. Îl chema Ladon şi era fiul lui Typhon şi al Echidnei, părinţi încă mai monstruoşi decât el. Termenii grec şi latin „Drakon” şi respectiv, „Draco”, de unde a derivat numele de dragon, prezent în majoritatea limbilor europene sub forme proprii, desemnau iniţial un şarpe uriaş, în timp ce numele de „Ophis” era rezervat şerpilor reali, obişnuiţi. Deci cei vechi făceau clar diferenţa…

Mereu nemuritor, dragonul a străbătut neliniştit veacurile întunecate ale Evului Mediu. Pe urmele lui Origen, lui Arnobiu, ale lui Ieronim sau ale Sfântului Augustin, reptila fantastică a mai purtat stigmatul de fiară malefică a Scripturilor, balaurul blestemat pe care omenirea era condamnată să o combată aproape veşnic.

În arhitectura medievală, dragonul a apărut frecvent în arta lor specifică. Fiara fantastică se potrivea de minune în rol de ornament statuar al turnurilor, donjoanelor şi castelelor.

Odată cu răspândirea creştinismului în Europa, apare şi se consolidează şi figura eroului masculin, solar şi viril, hăituitor şi ucigaş de dragoni prin definiţie. Dacă Antichitatea nu cunoscuse decât puţini astfel de eroi (cu precădere în figurile lui Hercule, Perseu şi Cadmos), sfinţii creştini vor apărea în număr mult mai mare şi vor purcede înarmaţi pentru a scoate din ascunzişurile pustiului dragonii şi balaurii, ale căror capete trebuiau tăiate. Printre aceşti eroi, vor apărea şi unele femei, care nu vor înfrunta dragonii cu sabia şi lancea, ci îi vor învinge prin virtutea şi rugăciunile lor. Un rol cumva similar îl au eroii populari din toate basmele şi poveştile din folclorul european.

Sunt răi dragonii? Sau poate nu-i cunoaştem îndeajuns?

Dragonii mitologici păzesc mai întotdeauna un palat fermecat, o peşteră misterioasă sau o frumoasă fecioară. Conform reflectării acestor simboluri vechi în psihologia modernă, dragonul ar fi nimic altceva decât forţa care păzeşte imaginea universală a vaginului feminin, rămasă în subconştientul colectiv încă din cele mai vechi timpuri. Celebrul Carl Jung merge încă mai departe pe urmele acestei asocieri, demonstrând că dragonul este Mama Primordială a Naturii, teribilă şi misterioasă, a cărei dragoste este uneori abuzivă, posesivă, deci distructivă. Sub înfăţişarea femeii care iese din jumătatea trupului de dragon, Jung o descoperă pe Echidna, mama tuturor ororilor monstruoase care populează şi animă Infernul. Un fel de Talpa Iadului occidentală. Eroul-zeu şi salvator al lumii îndeplineşte ceea ce iniţial este interzis, ucigând dragonul şi dobândind astfel nemurirea (calitate care se transferă deseori de la dragon la eroul războinic). Foarte interesant şi în aceeaşi linie susprinzătoare, în iconografia occidentală, dragonul ţine locul lui Hristos în caliciul pe care îl ţine în mână Sfântul Ioan. Ochii săi veghează cu străşnicie asupra tainei divine a regenerării materne.

 De aceea pentru adepţii curentului hermetist dragonul este păzitor al marilor cunoştinţe de natură iniţiatică şi ocultă. Denumirea de Dragon de Aur va fi dată manualelor destinate căutătorilor de comori spirituale.

Dragonul roşu este prin tradiţie emblema Ţării Galilor, un teritoriu eminamente celtic, a cărui istorie este asemănătoare cu a ţinuturilor din seria Urzeala tronurilor. Mabinogion-ul lui Ludd şi Llewelyn (cea mai veche culegere istoric-mitologică a triburilor celte din Ţara Galilor) povesteşte despre lupta dragonului roşu cu dragonul alb, ultimul fiind simbolul invadatorilor saxoni de neam germanic. La sfârşitul luptei, cei doi dragoni se îmbată cu hidromel şi sunt îngropaţi într-un cufăr de piatră, ascuns în mijlocul Britaniei. Găsim aici un mit foarte vechi, căci dragonul întemniţat este simbol al forţelor ascunse ale unei fiinţe misterioase cu două feţe, Dragonul alb are culoarea lividă a morţii, iar dragonul roşu pe cea a furiei şi violenţei. Îngroparea lor împreună semnifică fuziunea destinelor. Mânia s-a potolit, dar dragonii se pot manifesta din nou împreună. Insulele britanice urmau să nu mai sufere nicio invazie cât timp dragonii n-ar fi fost nedespărţiţi.

Constatăm astfel că dragonul a fost iniţial o plăsmuire a fricii. Elementele din fiziologia sa: colţii, aripile, solzii, ghearele, privirea şi natura lui în acelaşi timp reptiliană, acvatică, subpământeană şi aeriană evocă marile reptile dispărute  de la pterodactyl la T-rex. Ca şi cum subconştientul colectiv al oamenilor şi-ar aminti de aceşti monştrii şi de teroarea pe care o răspândeau.

Dragonii din Westeros şi Essos

Evident, asemenea creaturi mitologice nu puteau să fie ocolite de saga literară „A Song of Ice and Fire”, precum şi de ecranizarea sa, seria Urzeala tronurilor. Şi aici dragonii sunt fiinţe cu puteri şi atribute magice despre care locuitorii acestor lumi fantastice credeau că dispăruseră în urmă cu peste 150 ani, singurele dovezi ale prezenţei lor fiind câteva schelete şi ouă pietrificate. Aceasta până în momentul în care regina Daenerys Targaryen a reuşit să facă ouăle să eclozeze mici dragoni. Aceştia su o înfăţişare foarte asemănătoare cu imaginea lor clasică şi obişnuită. În momentul ieşirii diu ouă, sunt de talia unor pisici, ajungând la maturitate să aibă dimensiuni atât de gigantice încât pot înghiţi un mamut…

Oasele lor sunt de culoare neagră, ca urmare a conţinutului uriaş de fier din ele. De fapt, în Urzeala tronurilor, oasele de dragoni erau unele dintre cele mai căutate materiale pentru arme şi podoabe. Dragonii din serial sunt imuni la foc şi sunt capabili de un mare grad de ataşament şi recunoştinţă faţă de oamenii care i-au crescut şi îngrijit de mici. Deşi portretizaţi ca animale, dragonii din serial sunt extrem de inteligenţi şi pot fi uşor dresaţi să aibă rolul unor devastatori cai de luptă. Sunt totuşi capricioşi şi temperamentali. Cel mai mare şi mai bătrân dragon se numea Balerion, avea vârsta de 200 ani şi putea înghiţi un mamut. Nu aveau o sexualitate fixă, ci, conform autorilor, puteau să-şi schimbe sexul la dorinţă. Poveştile despre Dragonii de Gheaţă erau spuse periodic de către Bătrâna Nan la Castelul Winterfell. Uriaşele creaturi fuseseră descoperite cu peste 5.000 de ani în urmă, în cercul celor paisprezece vulcani din Peninsula Valyrian. Valyrienii perfecţionaseră arta de a călări şi folosi dragonii în războaie, astfel încât şi-au ridicat un uriaş imperiu cu ajutorul acestora. Cei din clanul aristocrat al Targaryenilor s-au folosit de dragoni pentru a cuceri şi stăpâni Cele Şapte Regate. În decursul a sute de ani, dragonii Targaryenilor au murit, cei mai mulţi fiind ucişi în războiul civil care a răvăşit imperiul. Evenimentul a rămas în istoria Urzelii tronurilor drept Dansul Dragonilor. Cei din ultimile generaţii dădeau semne de degenerescenţă, nemaiajungând la taliile părinţilor lor. Ultimul dragon era pipernicit şi handicapat fizic, murind de tânăr în timpul domniei Regelui Aegon al III-lea.  Era de fapt o femelă de culoare verde, cu aripi atrofiate. A depus cinci ouă care nu aveau să eclozeze niciodată. Drogon, Rhaegal, Viserion, Balerion, Meraxes, Vhagar, Silverwing, Vermitor, Morghul, Tessarion, Meleys, Stormcloud, Arrax sunt doar câţiva dintre dragonii care au contribuit la istoria (fantastică, ce-i drept, dar fascinantă) a seriei T.V. Urzeala tronurilor. Şi astăzi, apetitul oamenilor pentru dragoni este la fel de mare ca în trecutul îndepărtat…

–––––