Iubirea din familia Lannister: consangvinizarea în familiile regale

În Urzeala tronurilor întâlnim câteva cazuri memorabile de incest. Mai întâi sunt cei din casa Targaryen, care aleg să favorizeze sau să impună uniunea dintre frate şi soră cu scopul de a-şi păstra sângele pur. La fel ca în lumea reală, însă, astfel de comportamente impun riscuri. Aşa se face că după secole de consangvinizare, membrii familiei Targaryen dau atât de des semne de probleme mintale, încât lumea din Westeros spunea că de fiecare dată când un nou membru se năştea în acea casă, zeii „dădeau cu banul” pentru a hotărî dacă acesta va fi sau nu sănătos.

Consangvinizarea pare să fie motivul pentru care Aerys II Targaryen a fost numit Regele Nebun. Însă, la fel ca restul bărbaţilor din familie şi el a avut-o alături, ca soţie, pe propria lui soră, cu care a avut copii.

Apoi, al doilea exemplu este vestitul caz de incest dintre Cersei şi Jaime Lannister, care se iubesc încă din adolescenţă. Aşa se face că, detestându-şi soţul, Cersei se fereşte să rămână însărcinată cu el, preferând, în schimb, să poarte în pântece copiii fratelui ei.

Aşa cum era de aşteptat şi această legătură incestuoasă îşi are urmările ei. Joffrey, fiul cel mare al celor doi, prezintă o serie de probleme mintale, dând dovadă de cruzime şi alte probleme comportamentale ce ne duc cu gândul la psihopatie.

Lăsând la o parte cazurile vestite din lumea lui George R.R. Martin, nu trebuie să uităm că istoria reală abundă de cazuri celebre de familii regale clădite pe baza relaţiilor incestuoase. De fapt, deşi majoritatea culturilor s-au străduit să păstreze relaţiile dintre părinţi şi copii sau dintre fraţi în categoria fenomenelor tabu, familiile regale au fost adesea scutite de la această regulă.

Regele Carol al II-lea al Spaniei a suferit de o serie de boli atât fizice cât şi mintale şi, deşi mama sa, Mariana, considera că acestea erau rezultatul unor vrăjitorii, în parte, vina era, de fapt, a ei. Mai exact, bolile lui Carol erau disfuncţii genetice apărute ca urmare a consangvinităţii, des întâlnite în familiile puternice din Europa secolelor trecute.

Odată cu moartea lui Carol s-a sfârşit şi ramura spaniolă a dinastiei Habsburg, care până atunci stătuse la putere pentru aproape 200 de ani şi care se clădise adesea pe mariaje între rude.

Pe lângă problemele mintale consemnate în izvoarele istorice, cele fizice nu ţineau numai de estetică. Mai exact se pare că regele avea un caz atât de grav de prognatism, încât el nu putea mesteca mâncarea.

Astăzi, prognatismul mai poartă şi numele de „buza de Habsburg” şi se caracterizează printr-o proeminenţă foarte accentuată spre exterior a maxilarului inferior.

Se presupune că de această problemă a suferit şi Maximilian I, împărat al Sfântului Imperiu Roman, şi el membru al casei de Habsburg şi că, de fapt, de la ei ar fi plecat trăsătura. Unii specialişti susţin că cele mai multe dintre portretele lui ar indica acest amănunt. Mai mult, se pare că din cauza mariajelor dintre membrii acestei familii, „buza de Habsburg” s-a păstrat şi s-a transmis de la o generaţie la alta, ea întâlnindu-se cel mai des în rândul indivizilor din ramura spaniolă a casei Habsburg.

Un alt exemplu interesant este cel al prinţului Carlos de Austria. În 1543, Filip al II-lea al Spaniei se căsătoreşte cu Maria Manuela de Portugalia. Doi ani mai târziu, Maria moare dând naştere unui fiu, Carlos, despre care s-a spus că era extrem de fragil şi diform. În plus, odată cu înaintarea în vârstă, Carlos dă semne serioase că întâmpină probleme mintale, iar starea lui se înrăutăţeşte atunci când consumul de alcool devine o problemă. Cu toate acestea, el este numit moştenitorul tronului Castiliei şi în 1563 moştenitor al tronului din Aragon. Din cauza problemelor mintale, însă, el este închis de tatăl său în carceră unde mai supravieţuieşte doar 6 luni.

Care au fost motivele pentru care Carlos suferea de probleme mintale? La fel ca în cazul de mai sus şi el era rezultatul unui lung proces de consangvinizare. Dacă un om obişnuit are 16 străbunici, Carlos avea doar opt. Bunica lui din partea mamei, Caterina de Habsburg, şi bunicul din partea tatălui, Carol Quintul, erau fraţi. De asemenea, bunicul din partea mamei, Ioan al III-lea al Portugaliei, şi bunica din partea tatălui erau şi ei fraţi.

Aşadar, vedem că astfel de cupluri, formate din veri sau din unchi şi nepoate nu numai că erau admise la curţile regilor, dar putem spune că ele deveniseră deja un fel de regulă. În schimb, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre căsătoria dintre veri, cel puţin în perioada medievală. Dar asta nu înseamnă că, în istorie, nu au existat şi cazuri de uniuni între frate şi soră.

Problemele fizice pe care le avea Carol al II-lea al Spaniei se pare că le-a avut şi Tutankamon. În urma analizelor pe care specialiştii le tot realizează de ceva ani, a rezultat că Tutankamon avea o serie de probleme congenitale, printre care un picior diform, ceva probleme legate de cerul gurii şi o uşoară scolioză. Legându-se de aceste indicii, arheologii au speculat că el a fost rezultatul unei relaţii incestuoase.

În urma testelor genetice realizate în 2010, specialiştii au concluzionat că faraonul Akhenaton a fost tatăl lui Tutankamon. Aceleaşi teste au ajutat la identificarea mumiilor lui Amenhotep al III-lea şi al Reginei Tiye, adică bunicii lui Tutankamon şi părinţii lui Akhenaton. În cele din urmă, oamenii de ştiinţă au aflat şi adevărata identitate a mumiei pe care o numeau „Doamna Tânără”, recunoscând-o drept mama vestitului faraon. Însă, studiile din acel an au mai scos la iveală şi că ea ar fi fiica lui Amenhotep al III-le şi al lui Tiye, ceea ce îl făcea pe Tutankamon să fie rezultatul unei relaţii incestuoase între fraţi.

Cu toate acestea, în 2013, după ce specialiştii au realizat alte studii, ei au sugerat că, de fapt, mama lui Tutankamon este nimeni alta decât vestita Nefertiti, verişoara lui Akhenaten, şi că tânărul faraon a fost rezultatul a trei generaţii de consangvinizare între veri.

Astăzi, toată lumea ştie că fraţii împărtăşesc aproximativ jumătate din materialul lor genetic, în timp ce verii „buni” au aceleaşi gene în proporţie de 12,5%. Relaţiile sexuale între membrii familiei pot creşte dramatic riscul transmiterii unei gene recesive dăunătoare, mai ales dacă vorbim de incest repetat de-a lungul mai multor generaţii, aşa cum se pare că s-a întâmplat în cazul lui Tutankamon.

Este clar că, dacă familiile regale erau conştiente de aceste riscuri, alegeau să le ignore. Motivul? Dorinţa de a păstra puterea şi de a nu fi nevoite să o împartă cu alte familii. 

–––––